Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea.Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte. – Ioan 14:27

În oraşul în care locuiesc, primăvara s-a strecurat tăcută la sfârşit de martie. Au apărut frunzele pe ramuri şi au îmbobocit primele flori. Nopţile erau încă răcoroase, dar zilele erau plăcute şi calde. Fetiţa mea, un îngeraş, împlinea opt luni; nu era pretenţioasă şi întotdeauna avea chef dejoacă. Eu şi soţul meu lucram la Seminarul Teologic din Belgrad, Serbia.

Campusul era situat pe un deal, lângă o pădure, dând spre un râu şi spre Noul Belgrad. Pădurea din spatele campusului adăpostea o mulţime de animăluţe care ne vizitau. Eram încântaţi mai ales de mirosul de salcâm, care înfloreşte în luna aprilie.

Războiul a schimbat brusc totul. Studenţii au fost trimişi acasă. Sirenele ne trezeau în toiul nopţii şi au căzut primele bombe. Apoi am ajuns să-mi petrec nopţile în beciul clădirii în care locuiam. Campusul nostru s-a transformat într-o tabără de supravieţuire. Deseori, nu aveam electricitate şi apă, aşa că am găsit modalităţi noi de a încălzi apă, a găti şi a ne spăla hainele.

Într-o noapte, în subsol, cu o singură lumânare pe etajeră, am auzit focuri ale apărării antiaeriene şi apoi o explozie groaznică ce a zguduit clădirea ca niciodată până atunci. Apoi o altă explozie… şi încă una – o rafală adevărată. Printr-un geam de la primul etaj, am văzut foc de cealaltă parte a râului, la un kilometru şi ceva depărtare de campus, unde erau uriaşe depozite de petrol. Focul lumina cerul şi din nou s-au auzit sirenele. Vâjâitul avionului s-a pierdut în noapte.

M-am întors în încăperea de la subsol. M-am uitat la fetiţă; încă dormea, cu un zâmbet nevinovat şi blajin pe faţă. Eu am început să tremur de frică. Am încercat să nu mă mai gândesc la rău. M-am uitat din nou la copil şi am zis: „Doamne, dă-mi linişte! Dă-mi încrederea şi siguranţa pe care le are acest copil!”

Brusc, gândurile au încetat să-mi mai bântuie mintea, respiraţia s-a domolit, iar mintea mi s-a îndreptat spre textul de azi. Fetiţa s-a întins şi a continuat să doarmă liniştită. Din acel moment, asemenea bebeluşului meu, am fost liniştită şi m-am simţit în siguranţă datorită lui Dumnezeu, care este singurul care ne poate da pacea care ne depăşeşte toate aşteptările. Pacea Lui nu este aşa cum este pacea omenească, pentru că El este chiar pacea. Lumânarea crea umbre pe pereţi, dar nu îmi mai era frică. Am ales să umblu în pace. Mireasma primăverii pătrundea printr-un geam deschis şi am adormit liniştită.

Aleksandra Tanurdzic

Acest articol face parte din cartea „Înaintăm împreună” de Ardis Carolyn