Cântecul biruinţei (partea I)
Eu voi merge înaintea ta, voi netezi drumurile muntoase, voi sfărâma uşile de aramă şi voi rupe zăvoarele de fier. (Isaia 45:2)
Eram în anul V la medicină generală, era primul an de căsătorie şi… test de sarcină pozitiv. În această situaţie mă găseam în 2012. Eram stresată şi „cântecul” meu era acelaşi în fiecare zi: Ce-am să mă fac? Cum o voi scoate la capăt? M-a cuprins necredinţa în „braţele” ei binevoitoare şi nu credeam că o să mai termin facultatea şi mă vedeam repetentă la toate.
M-am pus pe genunchi şi am cerut, ca Elisei, să primesc o îndoită putere de la Dumnezeu care să mă ajute să pot duce la capăt doar lucrurile care sunt după voia Sa.
A venit data de 1 octombrie şi porţile facilităţii s-au deschis. Am păşit cu credinţă în suflet, dar nu aveam idee cum o să mă descurc, atâta timp cât data probabilă a naşterh era înainte de sesiunea din vară. În anul V, orarul este aglomerat, materiile sunt grele şi prezenţa este obligatorie.
Uneori eram împiedicată de starea caracteristică sarcinii: vărsături, ameţeli, somnolenţă, însă Dumnezeu mi-a dat putere şi am fost prezentă la majoritatea cursurilor. Profesorii au fost destul de înţelegători cu mine.
Îmi aduc aminte că am avut două examene programate în Sabat, şi mă tot întrebam: Doamne, dar acum am atâtea pe cap, chiar vrei ca o studenta slăbită, stresată şi gravidă să dea mărturie despre Tine? Am făcut asta în fiecare an, acum n-aş putea avea liber? Însă tot timpul îl auzeam spunându-mi: „Simina, tu poţi duce mai mult decât îţi poţi închipui, pentru că Eu îţi dau putere din puterea Mea, trebuie doar să crezi!”
Aşadar am mers să vorbesc cu profesorul de chirurgie pediatrică să văd dacă este de acord să dau examenul în altă zi. Împreună cu încă o colegă, tot adventistă, am fost şi l-am căutat de vreo două ori, însă fără rezultat. M-am resemnat plângând, îmi făcusem partea, mai mult de atât nu aveam ce face. Era rândul lui Dumnezeu să acţioneze. Am încercat şi ultima varianta; am rugat-o pe reprezentanta noastră de serie să meargă ea şi să „mijlocească” pentru noi. În cele din urmă a fost binevoitor să vină într-o zi de vineri şi să dea examen doar cu noi două. În timp ce scriam, profesorul o întreba pe colega noastră: „Ce fel de oameni sunt aceştia? Cum o să practice ei meseria asta? O să lase omul să moară doar pentru că e aşa-zisa zi de odihnă?” Noi, între timp, am terminat de scris şi I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru că ne-a dat putere să-L reprezentăm cu cinste.
Dragă cititoare, te încurajez să ai încredere că Dumnezeu ne poartă de grijă în toate provocările prezente şi viitoare. Prin credinţă, cântecul biruinţei poate fi mereu pe buzele noastre.
Simina Daniluc, Hârlău, Moldova
