Tatăl meu adoptiv
Şi, pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: ,,Ava’: adică „Tată!”Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi, dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin Dumnezeu.
(Galateni 4:6,7)
Încearcă să ţi-o imaginezi pe fiica faraonului când l-a zărit pe bebeluşul Moise printre trestii. Nu i-a fost teamă gândindu-se ce trăsături moştenise micuţul sau ce fel de copil urma să strângă la piept. Nu a interesat-o cărei rase îi aparţinea sau ce avea să gândească lumea despre ea. Nu avea cum să ştie atunci că într-o zi el avea să omoare un egiptean, că va vorbi în mod personal cu Dumnezeu sau că va conduce cu succes o naţiune rebelă în Ţara Făgăduită lor. Ea, pur şi simplu, a văzut în el un bebeluş inocent a cărui viaţă putea să o salveze, unul care avea nevoie de dragostea şi grija pe care ea era în stare şi dorea i să le ofere.
Ideea de a adopta un copil mi-a venit devreme în viaţă. Mi-am dat seama că aveam multă dragoste de oferit şi ştiam că undeva exista un copil care avea nevoie de această dragoste. Aveam 40 de ani când m-am gândit că venise timpul să găsesc acel copil, iar Dumnezeu m-a condus la un băieţel de numai 8 luni. Am văzut în el una dintre bijuteriile lui Dumnezeu, un băieţel al cărui viitor îl puteam modela, crescându-l într-un mediu adecvat, oferindu-i o bună educaţie şi sădind în el valori şi atitudini morale. De-a lungul ultimilor 25 de ani, am rămas uimită să cunosc părerile negative ale unora despre adopţie. Pe de altă parte, am prieteni care mi-au acceptat decizia şi m-au susţinut, ca unic părinte. Fiul meu s-a integrat foarte uşor în familia mea, care-l iubeşte şi-l acceptă fără rezerve. Am avut şi noi problemele noastre, cum au multe familii, dar I-am mulţumit deseori lui Dumnezeu pentru problemele mele, când observ ce probleme există în unele familii biologice. Nu am nicio idee despre ce-i rezervă viitorul fiului meu, dar eu îl iubesc necondiţionat şi îl încredinţez zilnic lui Dumnezeu, care îi conduce şi îi ocroteşte pe toţi copiii, fie ei biologici sau adoptaţi.
Sunt în culmea fericirii când mă gândesc că, atunci când Tatăl meu ceresc S-a hotărât să mă adopte, nu a fost preocupat de genele părinţilor mei biologici. Şi nu m-a judecat niciodată, gândindu-Se la felul cum au decurs lucrurile în cazul altora pe care i-a adoptat. Nu am niciun drept mai puţin la moştenire, dacă aleg să-mi cer partea.
Uneori, nu I-am arătat respectul cuvenit prin faptul că am desconsiderat regulile Sale şi m-am răzvrătit împotriva instrucţiunilor Lui. Am luat note foarte mici pentru că n-am studiat Cuvântul Său aşa cum ar fi trebuit. Nu seamănă starea aceasta a noastră cu cea a copiilor noştri – biologici sau adoptivi?
CECELIA GRANT
Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO
