Reverie pe plajă
Adu-ţi aminte de Făcătorul tău.
Eclesiastul 12:1
Şuviţe de păr rebele îmi fluturau pe faţă în timp ce mă plimbam agale de-a lungul plajei. Cu privirea în jos, mă uitam şi-ntr-o parte, şi-n alta, în căutare de scoici colorate strident sau cu forme neobişnuite. Urmele paşilor mei formau o cale în zigzag prin nisip, în timp ce călcam ici şi colo, sfărâmând sub picioare scoicile stricate. îmi plăcea sunetul acela de spart, precum fărâmiţarea cerealelor crocante favorite. Călcam doar pe scoicile deja stricate, făcându-le hatârul de a-şi îndeplini mai repede destinul, ca parte a masei de nisip de pe plajă. Cel mai bine sunau cochiliile obişnuite şi cele în formă de aripi de înger. Nu călcam pe scoicile intacte ca să le prelungesc frumuseţea, putând decora foarte frumos un buchet floral de epocă.
Ici şi colo, asemenea unui ploier, mă îndepărtam de valurile care se apropiau prea mult. Aceste păsări mici pot foarte uşor să fie măturate de valuri, dar fugacii-de-ţărm, cu picioarele lor lungi, hoinăresc prin apa spumegândă a valurilor la mică adâncime. Un astfel de fugaci-de-ţărm se răţoi la mine pentru că mergeam prea aproape de apă, ca şi când se întreba ce caut eu pe acel petic de nisip de unde îşi procura hrana zilnică.
Valurile năvăleau pe nisip cu un clipocit suav, ca apoi să se retragă, fiecare părând că înaintează mai mult şi mai mult în interiorul plajei. îmi aduceau aminte de sunetul traficului aglomerat de pe autostradă. Dar, în ciuda oricărei asemănări de sunet, în realitate sunt două lumi total opuse. Una reprezintă graba umanităţii, cealaltă, ciclul dus-întors al naturii – uneori blând, alteori foarte violent. Aici, pe plajă, puteam să las în urmă agitaţia vieţii, bucurându-mă de binecuvântările primite.
M-am oprit să culeg cochilia unei scoici bătrâne. Era pe jumătate îngropată în nisip. Părea decolorată, de un alb spălăcit. Gravate la suprafaţă erau semne din timpuri şi spaţii diferite. De la ce depărtare o fi venit această scoică? m-am gândit. N-am sfărâmat-o. Felul ăsta de scoici vechi nu se sfărâmă aşa uşor. Sunt foarte tari, asemenea oamenilor trecuţi prin viaţă.
Fugaciul-de-ţărm n-a zburat, ci se păstra la o mică distanţă în faţa mea, încă răţoindu-se la mine când îşi mai ridica ciocul lung asemănător unui cui din nisip.
Singură pe plajă – există oare vreun loc mai plăcut în care să-ţi îndrepţi gândurile spre Dumnezeu? Apoi, în depărtare, îşi făcu apariţia silueta unei persoane cu doi câini, de-o parte şi de cealaltă. Câinii şi plajele aparţin unii altora, după cum eu şi fugaciul-de-ţărm eram parte integrantă a plajei la acel moment. Şi toată imaginea aparţinea Dumnezeului nostru, care-i dăduse viaţă pentru plăcerea noastră.
ELLA RYDZEWSKI
Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO
