Nu sunt oare toţi duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea?
Evrei 1:14
Când ne-am întors acasă definitiv din lucrarea misionară din Africa, am aterizat împreună cu fiul meu de nouă ani, Kent, pe Aeroportul „Charles de Gaulle” din Paris – însă, cumva, bagajele noastre au fost trimise la Aeroportul Orly, aflat în partea cealaltă a acestui mare oraș. Soțul meu, care vorbește fluent limba franceză, venise la Paris cu o săptămână mai devreme pentru un seminar de dirijat coral. Planul nostru era să stăm toți trei la un hotel în oraș timp de două zile, iar apoi să ne continuăm călătoria spre casă, în Statele Unite.
După un drum de două ore cu autobuzul, ne-am luat bagajele din Orly. Funcționarul de la bagaje ne-a dat bilete gratuite de tren până la stația cea mai apropiată de hotelul nostru. Când am plecat de la aeroport, un controlor sever a trecut prin vagonul aglomerat pentru a verifica biletele și abonamentele de tren.
— Astea sunt bilete pentru ziua de ieri! s-a răstit la mine. Ce încercați să faceți? Vreți să călătoriți gratuit? Biletele gratuite sunt pentru cei care au aterizat în aceeași zi!
Mi-a ignorat răspunsul meu slab:
— Dar tocmai am ajuns! în franceză și și-a continuat treaba, strigându-ne:
— Mă voi întoarce!
Oh, Doamne, m-am rugat în liniște, ce facem acum? Deodată mi-am adus aminte că biletele de avion aveau ca dată de sosire ziua de azi. Când s-a întors conductorul, mi le-a smuls din mână, a aruncat o privire peste ele și mi le-a aruncat înapoi în brațe. Îți mulțumesc, Doamne! am oftat. În stație ne-am cărat bagajele grele pe peronul ars de soare. Doamne, suntem flămânzi și însetați și pierduți. Acum ce facem?
— Hm, controlorul acela din tren s-a purtat cam aspru cu voi doi, am auzit în spatele nostru o voce blândă într-o engleză perfectă.
M-am întors și am văzut doi tineri îngrijiți, zâmbindu-ne.
— Am văzut toată scena. Dacă aveți nevoie de un taxi, trebuie să mergeți pe jos câteva minute. Pentru că aveți multe bagaje, vreți să vă ducem noi?
După treizeci de ore de nesomn, Kent și cu mine ne-am dat mâna și ne-am târât picioarele în urma lor fără niciun cuvânt. „Am ajuns.” Cei doi au pus bagajele jos și apoi ne-au chemat un taxi. Iar aceasta este ultima amintire pe care o am despre ei. În câteva minute, șoferul ne-a condus la hotel, unde ne-am reîntâlnit cu soțul meu care a fost foarte bucuros să ne vadă. M-am întrebat mereu dacă acei tineri nu au fost cumva niște îngeri foarte miloși, trimiși la o mamă misionară obosită și copleșită, de către un Dumnezeu plin de compasiune care ascultă și răspunde la rugăciune.
Te simți istovită astăzi? Sau copleșită? Întreg Cerul așteaptă să primească apelul tău!
