Te voi înălța, Dumnezeule, Împăratul meu. (…) Mare este Domnul.
Psalmii 145:1,3
Rugăciunile prietenilor, familiei și membrilor bisericii nu s-au oprit niciodată în tot timpul în care am așteptat să se facă voia lui Dumnezeu. Prin harul Său, după mai multe analize, radiografii și teste, a fost stabilită o dată la care Adjei să fie internat în spital pentru preoperație. În timp ce ne pregăteam pentru internare, am fost sunați și cineva ne-a anunțat că asigurarea lui Adjei nu avea să suporte cheltuielile medicale la tratamentul acelui neurochirurg. De ce? Acesta nu colabora cu rețeaua de asigurări la care era Adjei.
Descurajați? Da! Dar ne-am rugat în speranța că, într-un final, totul va fi bine. Pe neașteptate am fost sunați din nou, de această dată de asistenta medicului, care ne-a spus că soțul meu trebuia să se prezinte la Departamentul de urgențe și o asistentă urma să aibă grijă de el. Nimănui nu îi este refuzat tratamentul la urgențe – în rețea sau în afara ei. Astfel, chirurgul putea să realizeze intervenția după cum era planificat.
Din cauza restricțiilor de COVID-19, când l-am dus pe soțul meu la spital doar el a putut intra. Eu am fost trimisă acasă chiar de la ușă, cu lacrimi în ochi. Am sunat-o pe asistentă și ea m-a asigurat că urma să mă sune doctorul după operație, adică după două zile. După o agonie de trei zile în care am așteptat singură, telefonul a sunat și la celălalt capăt al firului era neurochirurgul: „Vești bune. Operația soțului dumneavoastră a decurs bine și după șapte ore am reușit. El își poate mișca picioarele.”
„Amin! Slavă lui Dumnezeu!” El își mișca picioarele și tumoarea a fost extirpată. Aceasta mi-a oferit speranță că soțul meu cu siguranță va putea umbla din nou. Sunt foarte recunoscătoare lui Dumnezeu și neurochirurgului și echipei lui. După o săptămână de durere și suferință, soțul meu a fost transferat la un centru de recuperare și, deși tot nu aveam voie să îl vizitez, acum puteam comunica prin telefon. Rugăciunile au continuat fără oprire și, prin harul Lui, după șase săptămâni, toți, inclusiv doctorul, au fost surprinși că soțul meu s-a ridicat în picioare și a umblat fără cârjă sau cadru, de care nu a mai avut nevoie niciodată.
Da! O adevărată minune. Cum altfel aș putea să o numesc? Pentru mine, biserica mea, colegii mei, prietenii mei, neurochirurgul și familia mea aceasta este cea mai mare minune din viața noastră. Așa că te întreb: „Se mai întâmplă minuni și astăzi în această lume păcătoasă? Da, se întâmplă. Trebuie doar să crezi!”
