Când muşchii credinţei se atrofiază

3. Cum putem să păstrăm şi să consolidăm credinţa pe care am primit-o în dar? Efeseni 2,8; Evrei 11,6

Efeseni 2

8 Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.

Evrei 11

6 Şi, fără credinţă, este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.

Cei care au suferit vreodată o fractură sau o entorsă gravă ştiu că, pentru vindecare, este nevoie de imobilizare. În aceste cazuri, se utilizează proteze din gips, bandaje şi chiar tije chirurgicale. În urma imobilizării, muşchii din zona afectată nu mai sunt folosiţi. Din această cauză, apare atrofierea sau degenerarea. Muşchii îşi pierd vigoarea şi se subţiază. După ce osul sau articulaţia s-a vindecat, se reia mişcarea şi, dacă este folosit, muşchiul se reface şi îşi recapătă puterea.

„Mişcarea este o lege a fiinţei noastre. Fiecare organ al trupului are lucrarea sa prestabilită, de împlinirea căreia depind dezvoltarea şi tăria sa. Activitatea normală a tuturor organelor dă tărie şi vigoare, în timp ce tendinţa spre sedentarism poate duce spre degradare şi moarte. Legaţi un braţ, imobilizându-l, fie şi numai pentru câteva săptămâni, apoi eliberaţi-l şi veţi vedea că este mai slab decât cel pe care l-aţi folosit cu moderaţie în tot acest timp. Inactivitatea produce acelaşi efect asupra întregului sistem muscular.” – Ellen G. White, Divina vindecare (ediţia 1997), pag. 221

La fel este şi cu credinţa. Dacă nu este pusă la lucru, credinţa nu creşte. Mişcarea şi activitatea sunt la fel de vitale şi în cazul ei. Într-adevăr, ea este un dar, însă, dacă nu este exercitată, dacă nu facem alegeri pe baza credinţei, dacă nu venim înaintea lui Dumnezeu ca să cerem împlinirea făgăduinţelor Sale, dacă nu suntem dispuşi să ne asumăm riscuri prin credinţă, dacă nu o vom pune la lucru până acolo încât să ne aşezăm pe genunchi în consacrare şi umilinţă, atunci riscăm să o pierdem.

Cât de trist! Credinţa este unul dintre darurile cele mai preţioase date nouă de Dumnezeu. Numai cei care ştiu ce înseamnă să trăieşti în lumea aceasta fără credinţă, fără cunoaşterea lui Dumnezeu şi fără speranţă în făgăduinţele Sale pot să spună cât de extraordinar şi de preţios este acest dar.

Cât de des îţi exerciţi credinţa? Nu este suficient doar să spui că ai credinţă. Cât de bine se vede credinţa în faptele tale? Cum poţi să te deprinzi să ţi-o exerciţi zilnic în lucrurile mici, pentru ca să o poţi manifesta şi atunci când te vei confrunta cu lucruri mari?