Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El. – Psalmii 116:15

S-a dus, s-a dus pentru totdeauna. Locuieşte tot lângă noi, dar soacra mea de o sută unu ani nu mai poate purta o conversaţie normală şi nici nu mă mai recunoaşte. Într-un fel, ea a plecat. Călătoria noastră împreună a început în urmă cu patruzeci şi doi de ani, într-o seară călduroasă în Michigan, când am mâncat o porţie generoasă de prăjitură cu căpşuni, în umilul ei cămin pătruns de dragostea familială. Ea era amabilă, tăcută, iubitoare şi o bucătăreasă uimitoare. Treisprezece luni mai târziu, am fost binecuvântată să îi devin noră. Într-un timp scurt am descoperit că viaţa soacrei mele era definită de cuvântul binecuvântare. Inima ei era iubitoare, urechile ei ştiau să asculte, braţele ei erau gata să îmbrăţişeze şi mâinile erau pregătite să gătească pentru familie, prieteni, biserică şi vecini.

După pierderea tragică a ajutorului ei de-o viaţă şi a celui mai bun prieten al ei, cu câţiva ani în urmă, la vârsta de optzeci şi şapte de ani, ea şi-a părăsit casa care i-a fost cămin timp de cincizeci şi şase de ani, pentru a ne deveni vecină. Ne împrumutam una de la cealaltă, serveam prânzul împreună, ne simţeam bine la cumpărături şi ne ajutam una pe alta la nevoie, ca nişte bune vecine. Eu şi soţul meu, Ken, ne bucuram să fim beneficiarii bunătăţilor gătite de ea. A fost o etapă frumoasă, dar, din păcate, etapele vieţii nu ţin mult. Soţul meu a avut neplăcuta sarcină de a-i lua cheile de la maşină. Adesea avea nevoie de ajutor ca să deschidă o conservă; începea să încurce ingredientele din reţete bine cunoscute, vechi; a fost nevoie să îi punem o brăţară de alertă medicală. Cum aşa? Soacra mea, care de obicei era foarte îngrijită, acum sărea peste băi, îşi petrecea zilele în halat şi mânca doar covrigei, chipsuri sau bomboane, în timp ce stătea în balansoar.

Următorul pas dureros pentru noi a necesitat multe telefoane, muncă de cercetare şi comunicare între fraţi cu privire la ajutor la curăţenie şi un monitor între apartamentul ei şi casa noastră. Noaptea, când era confuză, Ken mergea lângă patul ei doar să o asculte şi să îi liniştească temerile. Dar a sosit o altă etapă, cu şi mai multe interviuri, telefoane şi muncă de cercetare. Deja mult iubita mea soacră trebuia să aibă îngrijitor pe timpul zilei. Nu mai avea deloc independenţă şi pentru noi era foarte greu. Pe măsură ce capacitatea ei mintală scade, pe zi ce trece, inima mea este întristată de această pierdere enormă – realitatea neplăcută a vieţii. Ea nu mai este şi, după cum a scris unul dintre îngrijitorii ei într-un vers al unui cântec, „ea s-a întors în propria copilărie”. Persoana preţioasă care l-a crescut pe soţul meu şi pe cei patru fraţi ai lui mai mari acum îşi strigă mama. Fiecare strigăt al ei îmi adânceşte dorul de apropiata revenire a lui Isus. „Iată, Eu fac toate lucrurile noi” (Apocalipsa 21:5).


Sandy Colburn

Urmărește devoționalul video, precum și alte resurse creștine, pe youtube.com/resurse

Devoționalul pentru femei a fost preluat de pe devotionale.ro.