Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete. – loan 4:14

Când ai citit relatarea despre femeia de la fântână, te-ai gândit vreodată cât de însetată trebuie să fi fost? Afară era caniculă, drumul era prăfuit. Lui Isus îi era sete şi a cerut apă. Când a fost ultima dată când ai avut nevoie disperată de un pahar cu apă?

Cândva am participat la o conferinţă foarte mare în luna august. Căldura verii texane depăşeşte patruzeci de grade. Când umblu, eu mă sprijin de un baston (după o operaţie dublă de înlocuire a genunchiului şi alte complicaţii). Mi-a fost foarte greu ca la sfârşitul întâlnirii să îmi croiesc drum pe holurile aglomerate, şi nu doar mie, ci şi altor mii de participanţi.

Eu şi soţul meu ne-am croit drum încetul cu încetul spre amfiteatrul mare, dar ajunşi acolo am văzut că piaţa era supraaglomerată. Făcându-ne loc prin mulţime, el a observat un spaţiu deschis în perete unde m-aş fi putut sprijini puţin pentru a mă odihni. Soţul meu trebuia să se întâlnească cu cineva cu care se înţelesese să ne ducă până la maşina noastră. Singurul loc de parcare pe care l-a găsit a fost în parcarea unui hotel, la cinci etaje subteran şi la aproape un kilometru depărtare. Cam după treizeci de minute, soţul meu s-a întors, dezamăgit că persoana respectivă nu a venit. Aşa că am pornit foarte agale puţin mai departe, unde am găsit o zonă sub autostrada interstatală, cu umbră şi câteva bănci aglomerate.

Eu simţeam nevoia să mă opresc tot la câţiva metri. Soţul meu şi-a dat seama că nu voi putea parcurge restul distanţei. A zărit un loc liber pe o bancă unde m-aş fi putut aşeza până mergea el să ceară ajutorul cuiva. A trecut aproape o oră, nu mai băusem nimic de mai bine de şapte ore. În mintea mea s-a cuibărit teama de a nu suferi un atac cerebral, căci eram foarte deshidratată. Pe măsură ce setea mea era tot mai mare, m-am gândit: Doamne, mi-ar prinde foarte bine nişte apă. Pentru ca timpul să treacă mai uşor, am continuat să privesc sutele de oameni care treceau.

Apoi s-a apropiat de mine un bărbat, s-a plecat spre mine şi m-a privit direct în ochi. Într-o engleză stâlcită m-a întrebat: „Aţi dori nişte apă?” Nu a mai spus nimic şi mi-a întins o sticlă de apă curată, rece. Ori de câte ori povestesc această experienţă simt fiori pe spate. Bunătatea subită a acelui străin mi-a întărit credinţa că Isus Hristos încă ne bate pe umăr, oferindu-ne nu doar apă rece în vreme de nevoie, ci şi apa Sa curată a vieţii, tuturor celor care îl acceptă.


June Ayers

Devoționalul pentru femei a fost preluat de pe devotionale.ro.