[marți, 5 august] Traversarea Mării Roșii

 

 

Studiază Exodul 13:17 – 14:12. Cum i-a călăuzit Dumnezeu pe israeliți când au plecat din Egipt și ce s-a întâmplat mai departe?

 

Exodul 13:17 – 14:12

„17 După ce Faraon a lăsat pe popor să plece, Dumnezeu nu l-a dus pe drumul care dă în ţara filistenilor, măcar că era mai aproape, căci a zis Dumnezeu: „S-ar putea să-i pară rău poporului văzând războiul şi să se întoarcă în Egipt.” 18 Ci Dumnezeu a pus pe popor să facă un ocol pe drumul care duce spre pustie, spre Marea Roşie. Copiii lui Israel au ieşit înarmaţi din ţara Egiptului. 19 Moise a luat cu el oasele lui Iosif; căci Iosif pusese pe fiii lui Israel să jure, zicând: „Când vă va cerceta Dumnezeu, să luaţi cu voi oasele mele de aici.” 20 Au plecat din Sucot şi au tăbărât la Etam, la marginea pustiei. 21 Domnul mergea înaintea lor: ziua într-un stâlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze, pentru ca să meargă şi ziua, şi noaptea. 22 Stâlpul de nor nu se depărta dinaintea poporului în timpul zilei, nici stâlpul de foc în timpul nopţii.

Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: 2 „Spune copiilor lui Israel să se întoarcă şi să tăbărască înaintea Pi-Hahirotului, între Migdol şi mare, faţă în faţă cu Baal-Ţefon: în dreptul locului acestuia să tăbărâţi, lângă mare. 3 Faraon va zice despre copiii lui Israel: ‘S-au rătăcit prin ţară; îi închide pustia.’ 4 Eu voi împietri inima lui Faraon, şi-i va urmări, dar Faraon şi toată oastea lui vor face să se arate slava Mea, şi egiptenii vor şti că Eu sunt Domnul.” Copiii lui Israel au făcut aşa. 5 S-a dat de ştire împăratului Egiptului că poporul a luat fuga. Atunci, inima lui Faraon şi a slujitorilor lui s-a schimbat faţă de popor. Ei au zis: „Ce am făcut de am lăsat pe Israel să plece şi să nu ne mai slujească?” 6 Faraon şi-a pregătit carul de război şi şi-a luat oamenii de război cu el. 7 A luat şase sute de care de luptă cu oameni aleşi şi toate carele Egiptului; în toate erau luptători. 8 Domnul a împietrit inima lui Faraon, împăratul Egiptului, şi Faraon a urmărit pe copiii lui Israel. Copiii lui Israel ieşiseră gata de luptă. 9 Egiptenii i-au urmărit, şi toţi caii, carele lui Faraon, călăreţii lui şi oştirea lui i-au ajuns tocmai când erau tăbărâţi lângă mare, lângă Pi-Hahirot, faţă în faţă cu Baal-Ţefon. 10 Faraon se apropia. Copiii lui Israel şi-au ridicat ochii şi iată că egiptenii veneau după ei. Şi copiii lui Israel s-au înspăimântat foarte tare şi au strigat către Domnul după ajutor. 11 Ei au zis lui Moise: „Nu erau oare morminte în Egipt, ca să nu mai fi fost nevoie să ne aduci să murim în pustie? Ce ne-ai făcut de ne-ai scos din Egipt? 12 Nu-ţi spuneam noi în Egipt: ‘Lasă-ne să slujim ca robi egiptenilor, căci vrem mai bine să slujim ca robi egiptenilor decât să murim în pustie’?”

 

Urmând instrucțiunile date de Dumnezeu lui Moise, israeliții au ieșit din Egipt ca o armată bine organizată. Termenii ebraici țaba’ și makhaneh atestă această descriere, și anume, „armată”, „divizie”, „tabără” și „oștire” (Exodul 6:26; 7:4; 12:17,41,51; 14:19,20; compară cu 13:18). Ei erau împărțiți în unități și mărșăluiau ca o armată. Mai târziu, Balaam a văzut de pe dealurile Moabului că Israel era „tăbărât în corturi, după semințiile lui” (Numeri 24:2).

 

La ieșirea din Egipt, „Moise a luat cu el oasele lui Iosif” (Exodul 13:19). Acesta este un detaliu extrem de important în text și transmite împlinirea credinței lui Iosif în promisiunile lui Dumnezeu. Iosif nu a pierdut niciodată din vedere Țara Promisă, chiar dacă a trăit în splendoarea și privilegiile Egiptului. El a cerut ca oasele să-i fie duse în Canaan (Geneza 50:24,25). El credea că Domnul avea să fie cu siguranță preocupat de poporul Israel în Egipt și avea să îl ducă în țară, așa cum făgăduise (Evrei 11:22). La sosirea lui Israel în Canaan, oasele lui Iosif au fost „îngropate la Sihem” (Iosua 24:32).

 

Stâlpul de nor și stâlpul de foc erau semnele vizibile ale prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. Domnul locuia acolo și de asemenea vorbea din nor (Exodul 14:24; Numeri 12:5,6). La scurt timp, faraonul și-a dovedit adevăratele motive ale inimii lui. Nu era convertit și nu s-a pocăit niciodată cu adevărat. Faptul că I-a cerut lui Dumnezeu să-l binecuvânteze a fost o farsă, poate o înșelăciune a propriei inimi. Și-a adunat armata și a pornit după sclavii plecați. Cât de orbit de păcat era acest om! Când a văzut că vine armata faraonului, poporul a rostit cuvinte și a exprimat sentimente pe care avea să le repete de mai multe ori: „Nu erau oare morminte în Egipt, ca să nu mai fi fost nevoie să ne aduci să murim în pustie? Ce ne-ai făcut de ne-ai scos din Egipt?” (Exodul 14:11). Adică, după ce văzuseră deja manifestări atât de dramatice ale puterii lui Dumnezeu, care au inclus cruțarea fiilor lor întâi născuți, israeliții tot dădeau dovadă de o uimitoare lipsă de credință.

 

Gândește-te la ultima situație îngrozitoare în care te-ai aflat! Care a fost prima ta reacție: credință în Dumnezeu sau lipsă de credință? Ce lecții ar fi trebuit să înveți din acea situație, care te-ar putea ajuta în următoarea situație similară?

 

 

Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO