Categorie: Studiu Majori

6. Ce asemănări și deosebiri există între Exodul 17:7-13 și Iosua 6:15-20?

Exodul 17:7-13

„7 El a numit locul acela Masa şi Meriba (Ispită şi ceartă), căci copiii lui Israel se certaseră şi ispitiseră pe Domnul, zicând: „Este oare Domnul în mijlocul nostru sau nu este?” 8 Amalec a venit să bată pe Israel la Refidim. 9 Atunci, Moise a zis lui Iosua: „Alege nişte bărbaţi şi ieşi de luptă împotriva lui Amalec. Iar eu voi sta mâine pe vârful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mână.” 10 Iosua a făcut ce-i spusese Moise şi a ieşit să lupte împotriva lui Amalec. Iar Moise, Aaron şi Hur s-au suit pe vârful dealului. 11 Când îşi ridica Moise mâna, era mai tare Israel şi când îşi lăsa mâna în jos, era mai tare Amalec. 12 Mâinile lui Moise fiind trudite, ei au luat o piatră, au pus-o sub el, şi el a şezut pe ea. Aaron şi Hur îi sprijineau mâinile, unul de o parte, iar altul de alta, şi mâinile lui au rămas întinse până la asfinţitul soarelui. 13 Şi Iosua a biruit pe Amalec şi poporul lui cu tăişul sabiei”.

Iosua 6:15-20

„15 În ziua a şaptea, s-au sculat în zorii zilei şi au înconjurat în acelaşi fel cetatea de şapte ori; aceasta a fost singura zi când au înconjurat cetatea de şapte ori. 16 A şaptea oară, pe când preoţii sunau din trâmbiţe, Iosua a zis poporului: „Strigaţi, căci Domnul v-a dat cetatea în mână! 17 Cetatea să fie dată Domnului spre nimicire, ea şi tot ce se află în ea, dar să lăsaţi cu viaţă pe curva Rahav şi pe toţi cei ce vor fi cu ea în casă, pentru că a ascuns pe solii pe care-i trimiseserăm noi. 18 Feriţi-vă numai de ceea ce va fi dat spre nimicire, căci dacă veţi lua ceva din ceea ce va fi dat spre nimicire, veţi face ca tabăra lui Israel să fie dată spre nimicire şi o veţi nenoroci. 19 Tot argintul şi tot aurul, toate lucrurile de aramă şi de fier să fie închinate Domnului şi să intre în vistieria Domnului.” 20 Poporul a scos strigăte şi preoţii au sunat din trâmbiţe. Când a auzit poporul sunetul trâmbiţei, a strigat tare, şi zidul s-a prăbuşit; poporul s-a suit în cetate, fiecare drept înainte. Au pus mâna pe cetate”.

Prima bătălie a poporului Israel după exod este consemnată în Exodul 17, când israeliții s-au apărat de amaleciți. Israel fusese martor la puterea uimitoare a lui Dumnezeu manifestată atât prin lovirea egiptenilor, cât și prin eliberarea israeliților. Am văzut că planul inițial al lui Dumnezeu pentru Israel nu includea lupta împotriva altor popoare (Ex. 23:28; 33:2). Însă, la scurt timp după eliberarea lor din Egipt, israeliții au început să exprime nemulțumiri (Ex. 17:3), punând chiar la îndoială prezența lui Dumnezeu în mijlocul lor. Acesta a fost momentul în care amaleciții au venit să lupte împotriva lui Israel. Nu a fost întâmplător. Dumnezeu le-a permis amaleciților să-i atace pe israeliți pentru ca aceștia să învețe să aibă din nou încredere în El.

Fără a-Și compromite principiile, Dumnezeu coboară la nivelul la care se află poporul Său, chemându-l continuu să se întoarcă la planul ideal: încredere totală și fără rezerve în intervenția divină. De fapt, legea războiului (Deut. 20) a fost dată abia după cei 40 de ani de rătăcire în pustiu, care au fost, în același timp, o consecință a necredinței lui Israel. Noi circumstanțe cereau noi strategii și abia atunci Dumnezeu i-a cerut poporului Israel să-i distrugă complet pe canaaniți (Deut. 20:16-18).

Pe lângă realitatea faptului că războiul a devenit o necesitate pentru poporul Israel, acesta s-a dovedit și un test al loialității față de Iahve. Dumnezeu nu a renunțat la israeliți, ci le-a permis să fie martori ai puterii Sale prin manifestarea totalei dependențe de El.

Participarea israeliților la cucerire este evidentă din concluzia trasă de Iosua la sfârșitul cărții. Aici se spune despre canaaniți că au luptat împotriva israeliților (Iosua 24:11). Deși prăbușirea zidurilor Ierihonului a fost rezultatul unei minuni divine, poporul Israel a trebuit să se implice activ în luptă și să înfrunte rezistența încăpățânată a locuitorilor cetății.

Participarea poporului Israel la conflicte armate a devenit o modalitate de a-și dezvolta încrederea necondiționată în ajutorul lui Iahve. Cu  toate acestea, poporului i se reamintea permanent (Iosua 7:12,13; 10:8) că rezultatul fiecărei bătălii se afla, în cele din urmă, în mâna Domnului și că singurul mod în care israeliții puteau influența rezultatul unui conflict militar era prin atitudinea lor de credință sau de necredință față de promisiunile Domnului. Alegerea le aparținea.

5. Potrivit Exodul 14:13,14,25, care a fost planul original și ideal al lui Dumnezeu cu privire la implicarea israeliților în război?

În acel moment de criză, când poporul Israel se afla într-un impas fizic, „Moise a răspuns poporului: «Nu vă temeţi de nimic, staţi pe loc şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta, căci pe egiptenii aceştia pe care-i vedeţi azi, nu-i veţi mai vedea niciodată. Domnul Se va lupta pentru voi, dar voi staţi liniştiţi»” (Exodul 14:13,14). Conform relatării biblice, chiar și egiptenii au înțeles această realitate: „Haidem să fugim dinaintea lui Israel, căci Domnul Se luptă pentru el împotriva egiptenilor” (Exodul 14:25).

Intervenția miraculoasă a lui Dumnezeu în favoarea israeliților neajutorați, fără pregătire militară, devine tiparul. Exodul a constituit modelul, paradigma pentru intervenția lui Dumnezeu în favoarea lui Israel. Aici, nu numai că bătălia este purtată de Iahve, dar poporului Israel i se cere să nu lupte (Exodul 14:14). Dumnezeu este războinicul; inițiativa Îi aparține. El stabilește strategia, definește mijloacele și conduce campania. Dacă Iahve nu luptă pentru Israel, acesta nu are nicio șansă de succes. Ellen G. White interpretează acest lucru ca o expresie a faptului că Dumnezeu „nu a intenționat ca ei să dobândească țara făgăduinței prin război, ci prin supunere și ascultare necondiționată de poruncile Sale” (Ellen G. White, „Semnele timpului”, 2 septembrie 1880). La fel ca în cazul eliberării lor din Egipt, Dumnezeu avea să lupte în locul lor. Nu trebuiau să facă altceva decât să stea liniștiți și să fie martorii intervenției Sale puternice. Istoria demonstrează că ori de câte ori poporul Israel a avut suficientă încredere în Dumnezeu, nu a fost nevoie să lupte (vezi 2 Împărați 19; 2 Cronici 32; Isaia 37).

În planul ideal al lui Dumnezeu, poporul Israel nu avea nevoie să lupte singur. Faptul că Dumnezeu le-a permis israeliților să participe la războiul împotriva canaaniților a fost o consecință a necredinței lor, exprimată după exod. Așa cum, în timpul exodului, nu a fost nevoie să ridice nici măcar o sabie împotriva egiptenilor, la fel nu ar fi fost niciodată necesar să lupte pentru cucerirea Canaanului (Deuteronomul 7:17-19).

„Dacă israeliții nu ar fi exprimat nemulțumiri în privința Domnului, El nu ar fi îngăduit ca dușmanii lor să pornească la război împotriva lor” (Ellen G. White, „Istoria mântuirii”, p. 134). Cum ne pot afecta nemulțumirile viața din prezent?

4. Studiază Exodul 2:23-25; 12:12,13; 15:3-11; Apocalipsa 19:11-16. Ce înseamnă că Dumnezeu este un războinic?

În timpul lungii lor șederi în Egipt, israeliții au uitat de adevăratul Dumnezeu al strămoșilor lor. După cum au demonstrat multe episoade din  călătoria lor prin pustiu, cunoștințele lor despre Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov se estompaseră și combinaseră elemente păgâne cu practicile lor religioase (compară cu Exodul 32:1-4). Sub asuprirea egiptenilor, ei au strigat către Domnul (Exodul 2:23-25) și, la momentul potrivit, Domnul a intervenit în favoarea lor.

Cu toate acestea, conflictul descris în primele 12 capitole ale cărții Exodul a fost mai mult decât o simplă luptă pentru putere între Moise și faraon. Conform ideologiei războiului din Orientul Apropiat antic, conflictele dintre popoare erau considerate în cele din urmă conflicte între zeii respectivelor popoare. Exodul 12:12 declară că Domnul l-a judecat nu numai pe faraon, ci și pe zeii Egiptului, acei demoni puternici (Leviticul 17:7; Deuteronomul 32:17) care stăteau în spatele puterii opresive și al sistemului social nedrept din Egipt.

În definitiv, Dumnezeu este în război cu păcatul și nu va tolera acest conflict la infinit (Psalmii 24:8; Apocalipsa 19:11-16; 20:1-4,14). Toți îngerii căzuți, precum și ființele umane care s-au identificat definitiv și irevocabil cu păcatul, vor fi distruși. În lumina acestui fapt, bătăliile  împotriva  locuitorilor țării trebuie percepute ca o etapă timpurie a acestui conflict, care a ajuns la apogeu la cruce și se va încheia la judecata finală, când dreptatea și caracterul iubitor al lui Dumnezeu vor fi reabilitate.

Conceptul de distrugere totală a canaaniților trebuie înțeles pe baza viziunii biblice asupra lumii, și anume că Dumnezeu este implicat într-un conflict cosmic cu puterile răului din univers. În final, în joc sunt reputația lui Dumnezeu și caracterul Său (Romani 3:4; Apocalipsa 15:3).

De când păcatul a intrat în existența umană, nimeni nu mai poate sta pe un teren neutru. Trebuie să fii ori de partea lui Dumnezeu, ori de partea răului. Prin urmare, având în vedere toate cele de mai sus, anihilarea canaaniților ar trebui privită ca o anticipare a judecății finale.

Realitatea marii lupte permite doar două tabere. Cum îți dai seama de care parte ești cu adevărat?

3. Iosua a înțeles că bătălia făcea parte dintr-un conflict mai amplu. Ce știm despre conflictul în care era implicat Însuși Dumnezeu? Citește Apocalipsa 12:7-9; Isaia 14:12-14; Ezechiel 28:11-19 și Daniel 10:12-14.

Dumnezeu a populat universul cu ființe responsabile cărora le-a dat liberul-arbitru, o condiție necesară pentru ca acestea să poată iubi. Ele  pot alege să acționeze în conformitate cu voia lui Dumnezeu sau împotriva ei. Unul dintre cei mai puternici îngeri, Lucifer, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și a luat cu el o mulțime de îngeri.

Isaia și Ezechiel fac referire la acest conflict, deși unii comentatori încearcă să limiteze sensul capitolului 14 din Isaia și 28 din Ezechiel la împăratul Babilonului și la un conducător al Tirului. Cu toate acestea, există indicii clare în textul biblic care trimit la o realitate transcendentă. Împăratul Babilonului este înfățișat în cer, la tronul lui Dumnezeu (Isaia 14:12,13), iar despre împăratul Tirului se spune că a locuit în Eden ca heruvim ocrotitor pe muntele sfânt al lui Dumnezeu (Ezechiel 28:12-15). Nimic din toate acestea nu este valabil în ceea ce îi privește pe împărații Babilonului și Tirului. Nici nu se poate spune despre împărați pământeni că au fost fără prihană și că au ajuns „la cea mai înaltă desăvârșire”. Prin urmare, aceste personaje indică pe cineva de dincolo de imperiile propriu-zise Babilon și Tir.

Isaia prezintă o „parabolă” (ebr. mașal), care transmite un înțeles dincolo de contextul istoric imediat. În acest caz, împăratul Babilonului devine o paradigmă a răzvrătirii, a autosuficienței și a mândriei. În mod similar, Ezechiel face distincție între „voievodul Tirului” (Ezechiel 28:2) și „împăratul Tirului” (Ezechiel 28:11,12); voievodul acționând în sfera pământeană devine simbolul unui împărat care acționează în sfera cerească.

Conform celor afirmate în Daniel 10:12-14, aceste ființe cerești răzvrătite împiedică împlinirea scopurilor lui Dumnezeu pe pământ. În lumina acestei legături dintre cer și pământ trebuie noi să vedem războaiele autorizate de Divinitate purtate de Israel. Trebuie recunoscute ca  manifestări pământene ale marii lupte dintre Dumnezeu și Satana, dintre bine și rău – toate cu scopul suprem de a restabili dreptatea și iubirea lui Dumnezeu într-o lume decăzută.

Care sunt modurile în care vedem, în lumea din jurul nostru și în propria viață, realitatea acestei lupte cosmice între bine și rău?

1. Ce ne spune Iosua 5:13-15 despre contextul istoric al cuceririi Canaanului?

Poporul Israel tocmai trecuse Iordanul și pășise pe teritoriu inamic. În fața israeliților se afla fortăreața Ierihon, cu porțile bine ferecate (Iosua 6:1). În acest punct, poporul nu este în cunoștință de nicio strategie de luptă. Ceea ce este și mai îngrijorător, israeliții au doar praștii, sulițe și săgeți pentru a înfrunta o cetate fortificată să reziste unui asediu prelungit.

Întrebările lui Iosua cu privire la identitatea ciudatului vizitator primesc un răspuns oarecum enigmatic: „Nu!” Răspunsul lui arată că nu vrea să se încadreze în categoriile definite de Iosua. Cu alte cuvinte, întrebarea finală nu este dacă el este de partea lui Iosua, ci mai degrabă dacă Iosua este de partea lui.

2. Compară Iosua 5:14,15 cu 2 Împărați 6:8-17; Neemia 9:6 și Isaia 37:16. Ce descoperi despre identitatea Căpeteniei oștirii Domnului?

Deși expresia „Căpetenia oștirii Domnului” este unică în Biblia ebraică, alăturarea termenilor „căpetenie” și „oștire” se referă întotdeauna la un lider militar. Cuvântul „oștire” în Scriptură se poate referi la trupe militare, la îngeri sau la corpuri cerești.

Hristos cel de dinainte de întrupare îi apare lui Iosua nu doar ca un aliat, nici măcar ca adevăratul Comandant al lui Israel, ci drept Comandantul armatei nevăzute, dar reale, a îngerilor implicați într-un conflict mult mai amplu decât cel dintre Iosua și canaaniți. Răspunsul lui Iosua indică categoric modul în care înțelege identitatea Căpeteniei. El este egal cu Dumnezeu, iar Iosua se aruncă cu fața la pământ în semn de profund respect și închinare (Iosua 5:14; Geneza 17:3; 2 Samuel 9:6; 2 Cronici 20:18). Iosua este gata să primească strategia de luptă  pentru o campanie militară care este parte a unui conflict mult mai amplu, în care este implicat Însuși Dumnezeul oștirilor.

Ce încurajare putem lua și ar trebui să luăm din faptul că știm că poporul Domnului este apărat de „Căpetenia oștirii Domnului”?

Text de memorat:

Iosua 10:14

„N-a mai fost nicio zi ca aceea, nici înainte, nici după aceea, când Domnul să fi ascultat glasul unui om, căci Domnul lupta pentru Israel”.

Citind paginile cărții Iosua suntem puși față în față cu campaniile militare agresive desfășurate la porunca lui Dumnezeu, în numele lui Dumnezeu și cu ajutorul lui Dumnezeu. Ideea că Dumnezeu a fost în spatele cuceririi Canaanului se găsește în toată cartea Iosua și este exprimată în afirmațiile naratorului (Iosua 10:10,11), în propriile cuvinte ale lui Dumnezeu (Iosua 6:2; 8:1), în cuvântările lui Iosua (Iosua 4:23,24; 8:7), în cuvintele lui Rahav (Iosua 2:10), ale iscoadelor (Iosua 2:24) și ale poporului (Iosua 24:18). Dumnezeu susține că este inițiatorul acestor conflicte violente.

Această realitate ridică întrebări inevitabile. Cum să înțelegem faptul că poporul ales al lui Dumnezeu a desfășurat astfel de practici în perioada Vechiului Testament? Cum este posibil să împăcăm imaginea de Dumnezeu „războinic” cu caracterul Său iubitor (de exemplu, Exodul 34:6; Psalmii 86:15; 103:8; 108:4) fără a dilua credibilitatea, autoritatea și istoricitatea Vechiului Testament?

Săptămâna aceasta și următoarea vom explora problema dificilă a războaielor poruncite de Dumnezeu în cartea Iosua și în alte cărți.

Studiu zilnic

Biblia: Deuteronomul 26 – 32
1. Ce anume nu trebuia dat cu prilejul unui mort?
2. Ce bețiv nu era iertat?
3. Ce martori a luat Dumnezeu când a pus înaintea poporului viața și moartea?
4. A cui este răzbunarea?

Ellen G. White, „Faptele apostolilor”, cap. 44
5. Cum a fost atrasă atenția curții asupra creștinismului?

Suplimentar: Ellen G. White, „Patriarhi și profeți”, cap. 44

„Studiați cu atenție experiențele poporului Israel din drumul lui spre Canaan! Studiați capitolele 3 și 4 din Iosua, care consemnează pregătirea și trecerea Iordanului în țara promisă! Trebuie să ne pregătim în permanență inima și mintea, împrospătându-ne memoria cu lecțiile pe care Domnul le-a predat poporului Său din vechime. Atunci, învățăturile Cuvântului Său ni se vor părea întotdeauna interesante și impresionante, așa cum El a dorit să fie și pentru israeliți” (Comentarii Ellen G. White, „Comentariul biblic adventist”, vol. 2, p. 994).

„Poporul Israel modern se află într-un și mai mare pericol de a-L uita pe Dumnezeu și de a cădea în idolatrie decât pericolul în care a fost poporul Său din vechime. Chiar dintre cei care pretind că sunt păzitori ai Sabatului, mulți se închină la idoli. Dumnezeu i-a avertizat în mod deosebit pe cei din vechime să se păzească de idolatrie, pentru că, dacă aveau să se abată de la a-I sluji viului Dumnezeu, blestemul Lui avea să cadă asupra lor; dar, dacă aveau să-L iubească pe El cu toată inima lor, cu tot sufletul lor și cu toată puterea lor, El avea să binecuvânteze cu belșug rezultatele muncii lor și să îndepărteze boala din mijlocul lor” (Ellen G. White, „Mărturii pentru biserică”, vol. 1, p. 609).

„El a prefăcut marea în pământ uscat şi râul a fost trecut cu piciorul: atunci ne-am bucurat în El” (Psalmii 66:6).

Atât traversarea Mării Roșii, cât și cea a Iordanului sunt semnele unei noi ere în istoria biblică și ambele au o semnificație simbolică (vezi Psalmii 66:6; 114:1-7 și 2 Împărați 2:6-15). Încă din Vechiul Testament există texte care leagă cele două evenimente ale trecerii și transmit o semnificație dincolo de contextele originale. În Psalmii 66:6, psalmistul sărbătorește actul răscumpărător al lui Dumnezeu în viața sa (Psalmii 66:16-19), făcând referire la exemplele istorice ale trecerii Mării Roșii și a Iordanului.

Și Psalmul 114 leagă cele două evenimente, dar nu pentru că autorul nu a văzut o diferență cronologică între ele, ci datorită semnificației teologice pe care o au cele două treceri. Astfel, ambele evenimente sunt văzute ca factori de schimbare a statutului lui Israel: o dată de la sclavie la libertate, apoi de la o existență nomadă, lipsită de țară, la statutul de națiune. În acești psalmi, menționarea celor două traversări ilustrează schimbarea statutului autorului de la oprimare, sărăcie, neajutorare și umilință la siguranță, bunăstare, salvare și demnitate.

Tot pe malul Iordanului are loc ridicarea lui Ilie la cer în contextul unei minuni asemănătoare celei consemnate în Iosua. În cazul lui Ilie, traversarea a adus cea mai importantă schimbare de statut din viața lui: a fost luat la cer. Și pentru Elisei schimbarea este de asemenea importantă: din ajutorul profetului (1 Împărați 19:21) devine profetul națiunii (2 Împărați 2:22).

6. Analizează Matei 3:16,17 și Marcu 1:9. În ce fel sugerează scriitorii Noului Testament un sens simbolic, spiritual pentru râul Iordan?

Lucrarea pământească a lui Isus, ca Reprezentant al poporului Israel, urmează modelul istoriei poporului Israel antic. Domnul Isus trece prin experiența „Mării Roșii” și a „Iordanului”. El este chemat să iasă din Egipt după un decret de condamnare la moarte (Matei 2:14-16), petrece 40 de zile în pustiu (Matei 4:2), similare cu cei 40 de ani petrecuți de Israelul antic, și, pentru a face trecerea de la viața Sa privată la lucrarea  Sa publică, este botezat în Iordan (Matei 3:16,17; Marcu 1:9).

Mai târziu, capitolele 3 și 4 din Evrei recunosc semnificația simbolică a trecerii Iordanului și prezintă intrarea în Canaan ca o prefigurare a „odihnei harului” în care intră creștinii prin credință.

4. Citește Iosua 4:20-24 în lumina următoarelor versete: Judecătorii 3:7; 8:34; Psalmii 78:11; Deuteronomul 8:2,18; Psalmii 45:17. De ce era atât de important să își amintească faptele mărețe ale Domnului?

De remarcat în Iosua 4:23 schimbarea persoanei! Textul spune că apele Iordanului au fost secate „înaintea voastră”, adică înaintea tuturor israeliților care tocmai trecuseră Iordanul. În schimb, Marea Roșie a fost secată înaintea „noastră”, a celor care erau încă prezenți din prima generație și care trăiseră exodul. Cele două evenimente trăite de două generații diferite aveau o semnificație asemănătoare, ceea ce le-a permis celor din a doua generație, prin mărturia părinților lor, să redescopere la rândul lor aceeași semnificație, la trecerea Iordanului.

În general, percepem uitarea ca pe o trăsătură normală a tuturor ființelor umane. Cu toate acestea, uitarea în sens spiritual poate avea consecințe grave.

Chiar și în prezent, dacă dorim să ne păstrăm identitatea de popor cu o chemare și o misiune aparte, va trebui să creăm ocazii de reîmprospătare a memoriei noastre spirituale, atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv, pentru a nu pierde din vedere de unde venim, cine suntem și pentru ce suntem aici.

5. Studiază 1 Corinteni 11:24,25 și Ioan 14:26. De ce trebuie să ne amintim mereu ce a făcut Hristos pentru noi? Contează cu adevărat altceva fără această jertfă?

Ellen G. White a înțeles în mod clar că, dacă nu ne orientăm constant după lumina faptelor și revelațiilor trecute ale lui Dumnezeu, ne vom pierde cu siguranță motivația de a ne îndeplini misiunea în viitor: „Nu avem să ne temem de nimic pentru viitor, decât ca nu cumva să uităm felul în care ne-a condus Domnul și lecțiile pe care ni le-a oferit El în istoria noastră” (Ellen G. White, „Schițe din viața mea”, p. 196).

Deși este important să îți amintești trecutul și modul în care Domnul a lucrat în viața ta, de ce trebuie să ai zilnic o experiență cu El și cu realitatea iubirii și prezenței Sale acum?

3. De ce le-a cerut Dumnezeu israeliților, în Iosua 4, să construiască un monument de aducere-aminte?

Iosua 4

„După ce a isprăvit tot poporul de trecut Iordanul, Domnul a zis lui Iosua: 2 „Ia doisprezece bărbaţi din popor, câte un bărbat din fiecare seminţie. 3 Dă-le porunca următoare: ‘Luaţi de aici, din mijlocul Iordanului, din locul unde s-au oprit preoţii, douăsprezece pietre, pe care să le duceţi cu voi şi să le puneţi în locul unde veţi petrece noaptea aceasta’.” 4 Iosua a chemat pe cei doisprezece bărbaţi, pe care i-a ales dintre copiii lui Israel, câte un bărbat de fiecare seminţie, 5 şi le-a zis: „Treceţi înaintea chivotului Domnului, Dumnezeului vostru, în mijlocul Iordanului şi fiecare din voi să ia o piatră pe umăr, după numărul seminţiilor copiilor lui Israel, 6 pentru ca acesta să fie un semn de aducere-aminte în mijlocul vostru. Când vor întreba copiii voştri într-o zi: ‘Ce înseamnă pietrele acestea pentru voi?’ 7 să le spuneţi: ‘Apele Iordanului s-au despicat în două înaintea chivotului legământului Domnului; când a trecut chivotul Iordanul, apele Iordanului s-au despicat în două’, şi pietrele acestea să fie totdeauna o aducere-aminte pentru copiii lui Israel.” 8 Copiii lui Israel au făcut aşa cum le poruncise Iosua. Au luat douăsprezece pietre din mijlocul Iordanului, cum spusese lui Iosua Domnul, după numărul seminţiilor copiilor lui Israel, le-au luat cu ei şi le-au pus în locul unde aveau să rămână peste noapte. 9 Iosua a ridicat şi el douăsprezece pietre în mijlocul Iordanului, în locul unde se opriseră picioarele preoţilor care duceau chivotul legământului, şi ele au rămas acolo până în ziua de azi. 10 Preoţii care duceau chivotul au stat în mijlocul Iordanului până la deplina împlinire a celor ce poruncise lui Iosua Domnul să spună poporului, potrivit cu tot ce poruncise Moise lui Iosua. Şi poporul s-a grăbit să treacă. 11 După ce a isprăvit de trecut tot poporul, chivotul Domnului şi preoţii au trecut înaintea poporului. 12 Fiii lui Ruben, fiii lui Gad şi jumătate din seminţia lui Manase au trecut înarmaţi înaintea copiilor lui Israel, cum le spusese Moise. 13 Aproape patruzeci de mii de bărbaţi, pregătiţi de război, au trecut gata de luptă înaintea Domnului în câmpia Ierihonului. 14 În ziua aceea, Domnul a înălţat pe Iosua înaintea întregului Israel, şi s-au temut de el, cum se temuseră de Moise, în toate zilele vieţii lui. 15 Domnul a zis lui Iosua: 16 „Porunceşte preoţilor care duc chivotul mărturiei să iasă din Iordan.” 17 Şi Iosua a poruncit preoţilor: „Ieşiţi din Iordan.” 18 Când au ieşit preoţii care duceau chivotul legământului Domnului din mijlocul Iordanului şi când au călcat cu talpa picioarelor pe uscat, apele Iordanului s-au întors la locul lor şi s-au revărsat ca mai înainte peste toate malurile lui. 19 Poporul a ieşit din Iordan în ziua a zecea a lunii întâi şi a tăbărât la Ghilgal, la marginea de răsărit a Ierihonului. 20 Iosua a ridicat la Ghilgal cele douăsprezece pietre pe care le luaseră din Iordan. 21 El a zis copiilor lui Israel: „Când vor întreba copiii voştri într-o zi pe părinţii lor: ‘Ce înseamnă pietrele acestea?’ 22 să învăţaţi pe copiii voştri şi să le spuneţi: ‘Israel a trecut Iordanul acesta pe uscat’. 23 Căci Domnul, Dumnezeul vostru, a secat înaintea voastră apele Iordanului până ce aţi trecut, după cum făcuse Domnul, Dumnezeul vostru, la Marea Roşie, pe care a secat-o înaintea noastră până am trecut, 24 pentru ca toate popoarele pământului să ştie că mâna Domnului este puternică şi să vă temeţi totdeauna de Domnul, Dumnezeul vostru.”

Scopul acestor pietre este să devină un „semn”. Termenul ebraic ’ot este adesea asociat cu termenul „minune” și poate face referire la actele miraculoase săvârșite de Dumnezeu, cum ar fi plăgile asupra Egiptului. De asemenea, poate avea sensul de „simbol” sau „mărturie”, ca semn exterior al unei realități mai profunde sau transcendente. De exemplu, curcubeul este „semnul” legământului (Gen. 9:12,13); sângele de pe stâlpii ușilor și pragul caselor israelite este, de asemenea, numit „semn” (Ex. 12:13) și, cel mai important, Sabatul este un „semn” al creației și al prezenței sfințitoare a lui Dumnezeu (Ex. 31:13,17; Ez. 20:12).

Aici semnul funcționează ca un memorial, amintindu-le generațiilor ulterioare de minunea trecerii. Termenul „memorial/monument” (zikkaron) provine din zakar, „a-și aduce aminte”, care denotă ceva mai mult decât un act pasiv de rememorare a ceva. Implică o aducere aminte urmată de o acțiune corespunzătoare (Deut. 5:15; 8:2). Ridicarea de monumente comemorative din piatră (Gen. 28:18-22) și ritualurile menite  să stârnească întrebări (Ex. 12:26,27; Deut. 6:20-25) sunt des întâlnite în Vechiul Testament. În loc să repete minunile, Dumnezeu ridică monumente care evocă amintirea faptelor Sale mărețe și inspiră răspunsuri profunde. Prin urmare, semnul trebuie să fie acolo pentru „totdeauna”, fapt care implică necesitatea de a păstra permanent această minune a Domnului în memoria colectivă a poporului Său.

Potențiala întrebare a generațiilor viitoare este importantă, pentru că este formulată într-un mod personal: „Ce înseamnă pietrele acestea pentru voi?” Oamenii din fiecare nouă generație trebuiau să înțeleagă semnificația acelor pietre. Credința într-un Dumnezeu făcător de minuni poate fi menținută vie doar dacă fiecare generație redescoperă singură semnificația faptelor mărețe ale lui Iahve. O astfel de credință va face o diferență majoră între trăirea sinceră a tradițiilor bazate pe Biblie, pe de o parte, și tradiționalism, pe de altă parte, adică religia moartă a generației vii, lipsită de valoarea și fervoarea ei originală. Trebuie să ne însușim la nivel personal credința bazată pe Biblie. Nimeni, mai ales strămoșii noștri, nu poate crede în locul nostru.

Ce memoriale din umblarea ta cu Domnul te ajută să-ți amintești ce a făcut El pentru tine?