Categorie: Studiu Majori

 

 

4. Care este semnificația actului descris în Iosua 8:32-35 și ce ar trebui să ne transmită nouă astăzi?

 

Iosua 8:32-35

„32 Şi acolo, Iosua a scris pe pietre o copie a legii pe care o scrisese Moise înaintea copiilor lui Israel. 33 Tot Israelul, bătrânii, mai-marii oastei şi judecătorii lui stăteau de amândouă părţile chivotului, înaintea preoţilor, din neamul leviţilor, care duceau chivotul legământului Domnului; erau de faţă atât străinii, cât şi copiii lui Israel, jumătate în dreptul muntelui Garizim şi jumătate în dreptul muntelui Ebal, după porunca pe care o dăduse mai înainte Moise, robul Domnului, ca să binecuvânteze pe poporul Israel. 34 Iosua a citit apoi toate cuvintele legii, binecuvântările şi blestemele, după cum este scris în cartea legii. 35 N-a rămas nimic din tot ce poruncise Moise pe care să nu-l fi citit Iosua în faţa întregii adunări a lui Israel, în faţa femeilor, copiilor şi străinilor care mergeau în mijlocul lor”.

 

Muntele Ebal este menționat doar în Deuteronomul (11:29; 27:4,13) și în cartea Iosua (8:30,33). Împreună cu Garizim, acesta era locul unde trebuiau recitate binecuvântările și blestemele legământului. Mai precis, conform Deuteronomul 11:29 și 27:4,13, acesta trebuia să fie locul blestemelor. Aici israeliții trebuiau să stea de o parte și de alta a chivotului în prezența preoților (Iosua 8:33). Un grup stătea în fața muntelui Ebal, celălalt – în fața muntelui Garizim. Aici puneau simbolic în scenă cele două moduri posibile de raportare la legământ. Jertfele care erau aduse acolo arătau spre Domnul Isus, care a luat asupra Sa toate blestemele legământului, astfel încât toți cei care cred în El să se poată bucura de binecuvântările acestuia (Galateni 3:13; 2 Corinteni 5:21).

 

5. În lumina textelor din Deuteronomul 4:31; 6:12; 8:11,14; 2 Împărați 17:38; Psalmii 78:7, de ce era necesar să se scrie o copie a legământului pe un monument care să fie vizibil pentru toți?

 

Noi, oamenii, avem tendința să fim uituci. Înghesuim cerințele tot mai copleșitoare ale vieții de zi cu zi în segmente de timp din ce în ce mai scurte. Inevitabil, uităm lucrurile care nu se repetă cu aceeași frecvență sau intensitate. La fiecare ocazie de Sfânta Cină, avem șansa specială de a ne reconsacra Domnului și de a ne reînnoi angajamentul legământului. Ar fi bine să percepem aceste momente nu doar ca oportunități pentru o reconsacrare individuală, ci și ca ocazii de reînnoire colectivă a loialității față de Dumnezeu. Într-o societate tot mai individualistă, trebuie să redescoperim puterea apartenenței la o comunitate care împărtășește aceeași viziune asupra lumii, aceleași valori și convingeri și aceeași misiune.

 

Cât de ușor ți se pare, în agitația și tumultul vieții, să uiți de Domnul și să încerci să faci lucrurile prin propriile tale puteri? De ce este atât de simplu să cazi în această capcană, mai ales atunci când lucrurile îți merg bine?

 

 

 

 

3. Compară Iosua 8:30,31 cu Deuteronomul 11:26-30 și . Care a fost motivația lui Iosua pentru a construi un altar Domnului?

 

Iosua 8:30,31

„30 Atunci, Iosua a zidit un altar Domnului, Dumnezeului lui Israel, pe muntele Ebal, 31 cum poruncise copiilor lui Israel Moise, robul Domnului, şi cum este scris în cartea legii lui Moise: era un altar de pietre necioplite, peste care nu trecuse fierul. Pe altarul acesta au adus Domnului arderi-de-tot şi jertfe de mulţumire”.

 

Deuteronomul 11:26-30

„26 Iată, pun azi înaintea voastră binecuvântarea şi blestemul: 27 binecuvântarea – dacă veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, pe care vi le dau în ziua aceasta; 28 blestemul – dacă nu veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, şi dacă vă veţi abate de la calea pe care v-o dau în ziua aceasta şi vă veţi duce după alţi dumnezei pe care nu-i cunoaşteţi. 29 Şi când Domnul, Dumnezeul tău, te va aduce în ţara pe care o vei lua în stăpânire, să rosteşti binecuvântarea pe muntele Garizim şi blestemul pe muntele Ebal. 30 Munţii aceştia sunt dincolo de Iordan, înapoia drumului care merge spre apus, în ţara canaaniţilor care locuiesc în câmpie, faţă în faţă cu Ghilgal, lângă stejarii More”.

 

Deuteronomul 27:2-10

„2 După ce veţi trece Iordanul, ca să intraţi în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău, să ridici nişte pietre mari şi să le tencuieşti cu var. 3 Să scrii pe pietrele acestea toate cuvintele din legea aceasta, după ce vei trece Iordanul, ca să intri în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău, ţară în care curge lapte şi miere, cum ţi-a spus Domnul, Dumnezeul părinţilor tăi. 4 După ce veţi trece Iordanul, să ridicaţi pe muntele Ebal pietrele acestea, pe care vă poruncesc azi să le ridicaţi, şi să le tencuiţi cu var. 5 Acolo, să zideşti un altar Domnului, Dumnezeului tău, un altar de pietre, peste care să nu treacă fierul; 6 din pietre întregi să zideşti altarul Domnului, Dumnezeului tău. Să aduci pe altarul acesta arderi-de-tot Domnului, Dumnezeului tău; 7 să aduci jertfe de mulţumire şi să mănânci acolo şi să te bucuri înaintea Domnului, Dumnezeului tău. 8 Să scrii pe aceste pietre toate cuvintele legii acesteia, săpându-le foarte desluşit.” 9 Moise şi preoţii din neamul leviţilor au vorbit întregului Israel şi au zis: „Israele, ia aminte şi ascultă! Astăzi, tu te-ai făcut poporul Domnului, Dumnezeului tău. 10 Să asculţi de glasul Domnului, Dumnezeului tău, şi să împlineşti poruncile şi legile Lui pe care ţi le dau astăzi.”

 

Pe vremea patriarhilor, altarele marcau traseul pelerinajului lor și deveneau reprezentări tangibile ale revendicării țării promise de Dumnezeu. Acum, prin ridicarea unui altar, israeliții dădeau mărturie despre împlinirea făgăduințelor făcute strămoșilor lor. În acest caz, ridicarea altarului este respectarea categorică a indicațiilor date de Moise (Deuteronomul 11:26-30; 27:2-10).

 

Versetele 30 la 35 din Iosua 8 joacă un rol important în conturarea mesajului teologic al cărții. Prin faptul că leagă una dintre cele mai groaznice și violente situații (războiul) de ceva cu totul diferit – o scenă de reafirmare a legământului (închinarea) –, Iosua ne readuce la una dintre cele mai importante teme teologice lansate în carte la început: Iosua are mandatul de a conduce poporul Israel la o viață de ascultare de legământ (Iosua 1:7). La sfârșitul cărții așa și este prezentat Iosua (cap. 24).

 

Deși războiul și cucerirea sunt importante, există ceva de-a dreptul vital: loialitatea față de cerințele legii lui Dumnezeu. Cucerirea este doar un pas spre împlinirea planului lui Dumnezeu pentru Israel și spre restaurarea întregii omeniri. Credincioșia față de preceptele Torei constituie elementul suprem în destinul omenirii. Iosua copiază legea pe niște pietre mari, albite, altele decât pietrele altarului (compară cu Deuteronomul 27:2-8). Astfel, pietrele, care conțineau probabil Cele Zece Porunci, alcătuiau un monument separat în apropierea altarului, amintindu-le în permanență israeliților de privilegiile și de îndatoririle aferente legământului.

 

Iosua Îl prefigurează pe Yehișua (Isus) din Noul Testament, a cărui misiune era, printre altele, să readucă omenirea la ascultarea de Dumnezeu. Pentru a îndeplini acest obiectiv, El a trebuit să intre în conflict cu puterile răului. Scopul Său suprem a fost să îndeplinească cerințele legământului în numele nostru: „În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt «Da»; de aceea şi «Amin» pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu” (2 Corinteni 1:20).

 

Care sunt practicile spirituale pe care le putem desfășura în prezent și care pot avea aceleași funcții cu un altar din Antichitate?

 

 

 

 

2. De ce este important faptul că Iosua a ales să sărbătorească Paștele în ciuda sarcinii urgente și imense de a cuceri țara promisă? Citește Iosua 5:10; Exodul 12:6; Leviticul 23:5; Numeri 28:16; Deuteronomul 16:4,6.

 

A doua activitate importantă care precedă cucerirea este sărbătorirea Paștelui. Aceasta are loc în seara zilei a 14-a a lunii, respectând întocmai instrucțiunile date de Dumnezeu. Semnificația simbolică a Paștelui este subliniată în mod special: evenimentele din cartea Iosua le reflectă pe  cele din cartea Exodul. Paștele evocă noaptea celei de-a 10-a plăgi (Exodul 12), când îngerul Domnului a ucis toți întâii născuți din Egipt și i-a cruțat pe israeliți. Acest eveniment este urmat de exodul din Egipt, de traversarea Mării Roșii și de drumul prin pustiu.

 

În schimb, istoria celei de-a doua generații începe în pustiu, continuă cu trecerea Iordanului, implică circumcizia și sărbătorirea Paștelui și ajunge la momentul crucial în care trebuie așteptată o altă intervenție miraculoasă a Domnului împotriva inamicilor lui Israel, adică locuitorii din Canaan. Alături de toate actele precedente, celebrarea Paștelui marchează începutul unei noi ere în istoria poporului Israel.

 

De asemenea, prin simbolul mielului de jertfă, Paștele făcea trimitere în trecut, la răscumpărarea israeliților din robia egipteană. Dar făcea trimitere și în viitor, la împlinirea ei prin Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1:29,36; 1 Corinteni 5:7; 1 Petru 1:18,19), care ne-a răscumpărat din robia păcatului. La Cina Domnului, înainte de a Se oferi pe Sine ca jertfă supremă, Domnul Isus a transformat Paștele într-un memorial al morții Sale (Matei 26:26-29; 1 Corinteni 11:23-26).

 

Dar Paștele și Cina Domnului indică o realitate și mai glorioasă: pe cea a mulțimii celor răscumpărați care trece în Canaanul ceresc. Ioan Vizionarul redă acest eveniment al trecerii drept ocazia în care cei 144.000 umblă pe marea de sticlă – reprezentată simbolic de Marea Roșie și de râul Iordan – înaintea tronului lui Dumnezeu (Apocalipsa 4:6; 7:9,10) și sărbătoresc arhetipalele Paște și Cina Domnului la ospățul nunții Mielului (Matei 26:29; Apocalipsa 19:9).

 

Care sunt modalitățile prin care putem, chiar și atunci când nu sărbătorim Cina Domnului, să păstrăm mereu în fața  noastră realitatea celor întâmplate la cruce?

 

 

 

 

1. De ce i-a poruncit Domnul lui Iosua, în Iosua 5:1-7, să circumcidă a doua generație de israeliți tocmai în acest moment al cuceririi?

 

Iosua 5:1-7

„Când au auzit toţi împăraţii amoriţilor de la apusul Iordanului şi toţi împăraţii canaaniţilor de lângă mare că Domnul secase apele Iordanului înaintea copiilor lui Israel până am trecut, li s-a tăiat inima şi au rămas îngroziţi înaintea copiilor lui Israel. 2 În vremea aceea, Domnul a zis lui Iosua: „Fă-ţi nişte cuţite de piatră şi taie împrejur pe copiii lui Israel, a doua oară.” 3 Iosua şi-a făcut nişte cuţite de piatră şi a tăiat împrejur pe copiii lui Israel pe dealul Aralot. 4 Iată pricina pentru care i-a tăiat Iosua împrejur. Tot poporul ieşit din Egipt, bărbaţii, toţi oamenii de luptă muriseră în pustie, pe drum, după ieşirea lor din Egipt. 5 Tot poporul acela ieşit din Egipt era tăiat împrejur, dar tot poporul născut în pustie, pe drum, după ieşirea din Egipt, nu fusese tăiat împrejur. 6 Căci copiii lui Israel umblaseră patruzeci de ani prin pustie până la nimicirea întregului neam de oameni de război care ieşiseră din Egipt şi care nu ascultaseră de glasul Domnului. Domnul le-a jurat că nu-i va lăsa să vadă ţara pe care jurase părinţilor lor că le-o va da, ţară în care curge lapte şi miere. 7 În locul lor a ridicat pe copiii lor, şi Iosua i-a tăiat împrejur, căci erau netăiaţi împrejur, pentru că nu-i tăiaseră împrejur pe drum”.

 

După explorarea țării, după raportul încurajator al spionilor și după trecerea miraculoasă a Iordanului, ne-am aștepta la o confruntare imediată cu inamicul. Cu toate acestea, există ceva mai important decât cucerirea militară: legământul poporului Israel cu Dumnezeu.

 

Înainte ca să se poată angaja în cucerirea țării, noua generație trebuia să fie pe deplin conștientă de relația ei specială cu Stăpânul țării. Reînnoirea semnului legământului vine ca răspuns la actul miraculos și plin de har al lui Dumnezeu de a trece cu bine poporul Israel peste Iordan.

 

Legământul nostru cu Dumnezeu ar trebui să fie întotdeauna un răspuns de recunoștință pentru ceea ce El a realizat deja pentru noi, și niciodată o încercare de a obține vreun beneficiu prin conformarea legalistă la cerințele Sale. (Același concept a fost fără îndoială crucial în disputele lui Pavel cu cei care insistau ca bărbații neevrei convertiți să fie circumciși, așa cum se vede cel mai clar în Epistola sa către galateni.)

 

Poporul Israel se afla în pragul celei mai ample campanii militare din istoria sa și ne-am aștepta ca întreaga tabără să fie ocupată cu pregătirile de război. Și era, dar nu în sensul convențional. În loc să înhame caii și să ascută săbiile, israeliții s-au angajat într-un ritual care a făcut ca cea mai mare parte a forței de luptă să fie vulnerabilă pentru cel puțin trei zile.

 

Ei au făcut acest lucru în semn de apreciere a relației lor cu Dumnezeul care îi eliberase din Egipt. De ce? Pentru că au recunoscut că lupta este a Domnului. El este Cel care le acordă biruința și succesul. Domnul Isus a formulat același principiu în cuvinte ușor diferite: „Căutaţi mai  întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33). De cele mai multe ori, viața de zi cu zi ne copleșește cu atâtea lucruri importante încât uităm să acordăm prioritate celui mai important lucru din viața noastră: reînnoirea zilnică a angajamentului nostru față de Hristos.

 

Gândește-te de câte ori ai neglijat timpul petrecut cu Dumnezeu din cauza unor probleme mai „importante”! De ce este atât de ușor să facem acest lucru și cum putem lupta cu această tendință?

 

 

 

 

Text de memorat:

 

Matei 6:33

 ^„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra”.

 

Săptămâna aceasta vom analiza câteva momente-cheie din perioada cât poporul Israel s-a aflat în țara promisă, când s-a consacrat din nou Domnului, uneori în fața unui pericol iminent. Iosua a luat deciziile aparent iraționale de a-i tăia împrejur pe israeliți pe teritoriul inamic (Iosua 5:1-9), de a sărbători Paștele în fața unui pericol iminent (Iosua 5:10-12), de a construi un altar și de a se închina Domnului în timp ce cucerirea era în plină desfășurare (Iosua 8:30-35) și de a ridica cortul Domnului, deși șapte seminții din Israel nu își primiseră încă moștenirea (Iosua 18:1,2).

 

În existența noastră agitată, tindem să acordăm atenție urgențelor cu care ne asaltează viața. Prea adesea uităm să punem deoparte timp de calitate pentru a ne reînnoi angajamentul față de Dumnezeu și pentru a ne opri și a ne exprima recunoștința pentru ce a făcut și continuă să facă zilnic pentru noi. Închinarea de dimineață și de seară, precum și altarul familial par să nu-și mai găsească locul într-o viață suprasolicitată, axată pe confort și pe realizări. Cu toate acestea, în adâncul inimii noastre, știm cu toții că ocaziile petrecute cu Dumnezeu și cu cei dragi sunt cea mai bună investiție a timpului nostru limitat.

 

 

Studiu zilnic

 

Biblia: Iosua 13 – 19
1. Cine a fost omul cel mai mare dintre anachimi?
2. Cine locuia în Ierusalim pe vremea scrierii cărții Iosua?
3. Ce oameni nu au fost mulțumiți de moștenirea primită?
4. A cui parte de moștenire era prea mare pentru ei?

 

Ellen G. White, „Faptele apostolilor”, cap. 49
5. De ce anume nu se va teme adevăratul slujitor al lui Hristos?

 

 

 

 

Suplimentar: Ellen G. White, „Patriarhi și profeți”, cap. 45

 

„Păcatul mortal care a dus la nimicirea lui Acan se trăgea din lăcomie, unul dintre păcatele cele mai obișnuite și privite cu cea mai mare ușurătate. […]

 

Acan și-a recunoscut vinovăția, dar era prea târziu ca mărturisirea să-i mai fie de vreun folos. Văzuse oastea lui Israel întorcându-se înfrântă și descurajată de la Ai. Cu toate acestea, nu se înfățișase pentru a-și mărturisi păcatul. A văzut cum Iosua și bătrânii lui Israel se pleacă la pământ copleșiți de o durere atât de mare că nu putea fi exprimată în cuvinte. Dacă atunci și-ar fi recunoscut păcatele, ar fi dat oarecum dovadă de o pocăință adevărată, dar a tăcut. […] Cât de adesea se fac mărturisiri de felul acesta! Ce mare deosebire este între a recunoaște faptele după ce totul a fost dovedit și a mărturisi păcatul care este cunoscut numai de noi și de Dumnezeu! Acan nu și-ar fi recunoscut păcatul dacă nu ar fi sperat că, prin aceasta, putea înlătura urmările nelegiuirilor sale. Dar mărturisirea lui nu a servit la altceva decât să arate că pedeapsa este îndreptățită. El nu manifesta o căință adevărată, o adâncă părere de rău, o schimbare a minții și o scârbă față de păcat” (Ellen G. White, „Patriarhi și profeți”, p. 496-498).

 

 

După cum am învățat (vezi studiul 5), Dumnezeu le-a oferit națiunilor păgâne oportunitatea de a-L cunoaște și de a renunța la comportamentele lor rele. Însă aceste popoare au refuzat și, în cele din urmă, s-au confruntat cu judecata lui Dumnezeu.

 

5. Iosua 7:6-9 redă reacția inițială a lui Iosua la dezastrul care s-a abătut asupra lor. Concentrează-te în special pe Iosua 7:9! Ce principiu teologic important se găsește în cuvintele lui?

 

Iosua 7:6-9

„6 Iosua şi-a sfâşiat hainele şi s-a aruncat cu faţa la pământ până seara înaintea chivotului Domnului, el şi bătrânii lui Israel, şi şi-au presărat capul cu ţărână. 7 Iosua a zis: „Ah! Doamne Dumnezeule, pentru ce ai trecut pe poporul acesta Iordanul, ca să ne dai în mâinile amoriţilor şi să ne prăpădeşti? De am fi ştiut să rămânem de cealaltă parte a Iordanului! 8 Dar, Doamne, ce voi zice după ce Israel a dat dosul înaintea vrăjmaşilor lui? 9 Canaaniţii şi toţi locuitorii ţării vor afla; ne vor înconjura şi ne vor şterge numele de pe pământ. Şi ce vei face Tu Numelui Tău celui mare?”

 

La început, Iosua vorbește ca israeliții aflați în mijlocul dificultăților întâmpinate după ce părăsiseră Egiptul. Aceștia spuneau: „Cum de n-am murit loviţi de mâna Domnului în ţara Egiptului, când şedeam lângă oalele noastre cu carne, când mâncam pâine de ne săturam? Căci ne-aţi adus în pustia aceasta ca să faceţi să moară de foame toată mulţimea aceasta” (Exodul 16:3). Și iată și cuvintele lui Iosua: „Ah! Doamne Dumnezeule, pentru ce ai trecut pe poporul acesta Iordanul, ca să ne dai în mâinile amoriţilor şi să ne prăpădeşti? De am fi ştiut să rămânem de cealaltă parte a Iordanului!” (Iosua 7:7).

 

Nu după multă vreme însă, el își arată îngrijorarea pentru prejudiciul adus numelui și reputației lui Dumnezeu în urma acestei înfrângeri: „Canaaniţii şi toţi locuitorii ţării vor afla; ne vor înconjura şi ne vor şterge numele de pe pământ. Şi ce vei face Tu Numelui Tău celui mare?” (Iosua 7:9). Acest lucru dezvăluie o temă și un principiu care erau centrale pentru scopurile lui Dumnezeu legate de poporul Israel. Deși El dorea ca popoarele păgâne din jur să vadă ce lucruri mărețe avea să facă Dumnezeu pentru poporul Lui ascultător, aceste popoare puteau, la fel ca Rahav, să afle despre Dumnezeul lui Israel văzând puterea cuceririlor poporului Său. Pe de altă parte, dacă lucrurile ar fi mers prost, așa cum e cazul aici, națiunile L-ar fi considerat pe Dumnezeul lui Israel slab, neputincios (vezi Numeri 14:16; Deuteronomul 9:28), ceea ce ar  fi putut încuraja împotrivirea canaaniților. Cu alte cuvinte, chiar și în contextul cuceririi țării de către evrei, în joc erau elemente și principii majore, care includeau onorarea și glorificarea lui Dumnezeu, care era și singura speranță atât pentru păgâni, cât și pentru Israel.

 

Citește Deuteronomul 4:5-9. Cum putem vedea aici o paralelă între poporul Israel și mărturia lui pentru lume și mărturia noastră din prezent ca adventiști de ziua a șaptea?

 

 

 

 

4. Ce ne spune relatarea din Iosua 8:1-29 despre modul în care Dumnezeu poate transforma cele mai mari eșecuri în oportunități?

 

Iosua 8:1-29

„Domnul a zis lui Iosua: „Nu te teme şi nu te înspăimânta! Ia cu tine pe toţi oamenii de război, scoală-te, suie-te împotriva cetăţii Ai. Iată că îţi dau în mâinile tale pe împăratul din Ai şi pe poporul lui, cetatea lui şi ţara lui. 2 Să faci cetăţii Ai cum ai făcut Ierihonului şi împăratului lui: să păstraţi pentru voi numai prada de război şi vitele. Pune nişte oameni la pândă înapoia cetăţii”. 3 Iosua s-a sculat cu toţi oamenii de război ca să se suie împotriva cetăţii Ai. A ales treizeci de mii de bărbaţi viteji, pe care i-a pornit noaptea, 4 şi le-a dat următoarea poruncă: „Ascultaţi! Să vă puneţi la pândă înapoia cetăţii; să nu vă depărtaţi mult de cetate şi toţi să fiţi gata. 5 Iar eu şi tot poporul care este cu mine ne vom apropia de cetate. Şi când vor ieşi înaintea noastră, ca întâiaşi dată, noi o s-o luăm la fugă dinaintea lor. 6 Ei ne vor urmări până când îi vom trage departe de cetate, căci vor zice: ‘Fug dinaintea noastră, ca întâiaşi dată!’ Şi vom fugi dinaintea lor. 7 Voi să ieşiţi atunci de la pândă şi să puneţi mâna pe cetate, şi Domnul, Dumnezeul vostru, o va da în mâinile voastre. 8 După ce veţi lua cetatea, să-i puneţi foc, să faceţi cum a zis Domnul: aceasta este porunca pe care v-o dau”. 9 Iosua i-a pornit şi s-au dus de s-au aşezat la pândă între Betel şi Ai, la apus de Ai. Iar Iosua a petrecut noaptea aceea în mijlocul poporului. 10 Iosua s-a sculat dis-de-dimineaţă, a cercetat poporul şi a pornit împotriva cetăţii Ai în fruntea poporului, el şi bătrânii lui Israel. 11 Toţi oamenii de război care erau cu el s-au suit şi s-au apropiat de cetate; când au ajuns în faţa cetăţii, au tăbărât la miazănoapte de Ai, de care erau despărţiţi prin vale. 12 Iosua a luat aproape cinci mii de oameni şi i-a pus la pândă între Betel şi Ai, la apus de cetate. 13 După ce s-a aşezat toată tabăra la miazănoapte de cetate şi cei de pândă la apus de cetate, Iosua a înaintat în noaptea aceea în mijlocul văii. 14 Când a văzut împăratul cetăţii Ai lucrul acesta, oamenii din Ai s-au sculat în grabă dis-de-dimineaţă şi au ieşit înaintea lui Israel, ca să-l bată. Împăratul s-a îndreptat, cu tot poporul lui, spre un loc hotărât, înspre câmpie, şi nu ştia că înapoia cetăţii o mână de oameni stăteau la pândă împotriva lui. 15 Iosua şi tot Israelul s-au prefăcut că sunt bătuţi şi au fugit pe drumul dinspre pustie. 16 Atunci, tot poporul care era în cetate s-a strâns ca să-i urmărească. Au urmărit pe Iosua şi au fost traşi departe din cetate. 17 N-a rămas niciun om în Ai şi în Betel care să nu fi ieşit împotriva lui Israel. Au lăsat cetatea deschisă şi au urmărit pe Israel. 18 Domnul a zis lui Iosua: „Întinde spre Ai suliţa pe care o ai în mână, căci am s-o dau în mâna ta!” Şi Iosua a întins spre cetate suliţa pe care o avea în mână. 19 De îndată ce şi-a întins mâna, bărbaţii care stăteau la pândă au ieşit repede din locul unde erau, au pătruns în cetate, au luat-o şi s-au grăbit de i-au pus foc. 20 Oamenii din Ai, uitându-se înapoi, au văzut fumul cetăţii suindu-se spre cer şi n-au mai putut să scape în nicio parte. Poporul care fugea spre pustie s-a întors împotriva celor ce-l urmăreau, 21 căci Iosua şi tot Israelul, văzând cetatea luată de cei ce stăteau la pândă şi fumul cetăţii suindu-se în sus, s-au întors şi au bătut pe oamenii din Ai. 22 Ceilalţi, de asemenea, le-au ieşit înainte din cetate şi oamenii din Ai au fost înconjuraţi de Israel din toate părţile. Israel i-a bătut fără să lase unul cu viaţă, nici vreun fugar; 23 pe împăratul din Ai l-au prins viu şi l-au adus la Iosua. 24 După ce a isprăvit Israel de ucis pe toţi locuitorii din Ai, în câmp şi în pustie, unde îi urmăriseră ei, şi după ce toţi au fost trecuţi în totul prin ascuţişul sabiei, tot Israelul s-a întors la Ai şi a trecut cetatea prin ascuţişul sabiei. 25 În total au fost douăsprezece mii de inşi ucişi în ziua aceea, bărbaţi şi femei, toţi oameni din Ai. 26 Iosua nu şi-a tras mâna pe care o ţinea întinsă cu suliţa până ce toţi locuitorii au fost nimiciţi cu desăvârşire. 27 Israel a păstrat pentru sine doar vitele şi prada din cetatea aceasta, după porunca pe care o dăduse lui Iosua Domnul. 28 Iosua a ars cetatea Ai şi a făcut din ea pentru totdeauna un morman de dărâmături, care se vede până în ziua de azi. 29 A spânzurat de un lemn pe împăratul din Ai şi l-a lăsat pe lemn până seara. La apusul soarelui, Iosua a poruncit să i se pogoare trupul de pe lemn; l-au aruncat la intrarea porţii cetăţii şi au ridicat pe el o mare grămadă de pietre, care este până în ziua de azi”.

 

Strategia lui Iahve face din înfrângerea inițială a lui Israel un avantaj tactic, transformând astfel valea Acor („necaz” în ebr.) într-o „ușă de nădejde” (Osea 2:15). Având prea multă încredere în ei înșiși după victoria inițială împotriva israeliților, locuitorii din Ai repetă strategia de atac, însă israeliții se prefac că se retrag și că sunt învinși. După ce locuitorii din Ai sunt ademeniți să iasă din fortăreață, cei 30.000 de israeliți, postați nu departe în spatele cetății (Iosua 8:4), cuceresc cetatea goală, dându-i foc. Iosua 8:7 arată clar că nu strategia este cea care aduce victoria, ci Domnul Însuși este Cel care va oferi biruința și le va da israeliților cetatea Ai. Chiar și într-un capitol în care aspectele militare domină mai mult decât în oricare alt capitol al cărții, se evidențiază adevărul că victoria este un cadou din partea lui Iahve.

 

Momentul decisiv al bătăliei este acela în care bărbații din Ai părăsesc cetatea și îi urmăresc pe israeliți. Aceasta este a doua oară când Dumnezeu vorbește în capitol, după ce, în Iosua 8:2, a prezentat strategia, arătând că El veghează asupra bătăliei. Până în acest moment, nu se cunoaște deznodământul luptei. De aici încolo devine clar că armata israelită este victorioasă.

 

Arma din mâna lui Iosua era un iatagan sau o sabie în formă de seceră, nu o sabie normală sau o suliță. Este posibil ca, în vremea lui Iosua, această sabie încovoiată să nu fi fost folosită ca armă propriu-zisă, ci să fi devenit un simbol al suveranității. Și, pe lângă faptul că dă semnalul pentru atac, aceasta exprimă suveranitatea lui Dumnezeu în înfrângerea cetății Ai. Prin faptul că o ține întinsă până la obținerea victoriei depline, Iosua demonstrează că și-a asumat pe deplin rolul de lider, la fel ca Moise la trecerea Mării Roșii (Exodul 14:16) și în războiul împotriva amaleciților (Exodul 17:11-13), unde Iosua condusese personal lupta.

 

De această dată, nu există o intervenție miraculoasă vizibilă din partea lui Dumnezeu, însă victoria asupra cetății Ai nu este cu nimic mai puțin asistată divin decât cea asupra egiptenilor din prima generație sau decât victoria recentă împotriva Ierihonului. Cheia succesului constă în credința lui Iosua în cuvântul Domnului și în ascultarea sa neclintită de acesta. Principiul acestei relatări rămâne valabil pentru poporul lui Dumnezeu și astăzi, indiferent unde trăiește și cu ce provocări se confruntă.

 

 

 

 

3. Ce îi cere Iosua lui Acan să facă, în Iosua 7:19-21? Ce înseamnă o astfel de cerere? Cum înțelegem mărturisirea lui?

 

Iosua 7:19-21

„19 Iosua a zis lui Acan: „Fiule, dă slavă Domnului, Dumnezeului lui Israel, mărturiseşte şi spune-mi ce ai făcut, nu-mi ascunde nimic”. 20 Acan a răspuns lui Iosua şi a zis: „Este adevărat că am păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului lui Israel, şi iată ce am făcut: 21 Am văzut în pradă o manta frumoasă de Şinear, două sute de sicli de argint şi o placă de aur în greutate de cincizeci de sicli; le-am poftit şi le-am luat; iată, sunt ascunse în pământ în mijlocul cortului meu şi argintul este pus sub ele”.

 

Iosua îi cere lui Acan să facă două lucruri: în primul rând, să dea slavă lui Dumnezeu și să-L cinstească. În al doilea rând, să mărturisească ce a făcut, fără să ascundă nimic. Acan trebuia să dea slavă lui Dumnezeu prin recunoașterea faptei comise. Termenul folosit aici (todah) poate face referire la recunoștință (Psalmii 26:7; Isaia 51:3; Ieremia 17:26), dar și la mărturisirea păcatului (Ezra 10:11).

 

Din nefericire, textul biblic nu oferă niciun indiciu că Acan a dat vreun semn de pocăință reală. El a sperat până la sfârșit că va rămâne ascuns. Atitudinea sa sfidătoare l-a calificat pentru statutul de păcătos arogant, pentru care nu exista nicio ispășire conform legii lui Moise (compară cu Numeri 15:27-31).

 

Cuvintele lui Acan din Iosua 7:21 amintesc de căderea lui Adam și a Evei. Eva a văzut (ra’ah) că pomul era de dorit (khamad) și în cele din urmă a luat (laqakh) din fructul lui (Geneza 3:6). În mărturisirea sa, Acan recunoaște că a văzut (ra’ah) în pradă o mantie frumoasă de Șinear, 200 de sicli de argint și un lingou de aur. Apoi le-a poftit (khamad) și le-a luat (laqakh). Ca în cazul lui Adam și al Evei, alegerea lui Acan arată că păcatul poftei este păcatul necredinței. Dumnezeu este suspectat că nu vrea ce este mai bun pentru ființele create de El și le ascunde unele plăceri rafinate, care ar aparține doar sferei Divinității.

 

Pe lângă aluzia la căderea umană primordială, textul evidențiază un contrast puternic între atitudinea lui Rahav (compară cu Iosua 2:1-13) și cea a lui Acan. Ea a dus iscoadele pe acoperiș și le-a ascuns de soldați; el a luat lucruri interzise și le-a ascuns de Iosua. Ea a arătat bunătate față de spionii evrei și i-a ajutat să obțină victoria; el a adus necazuri asupra poporului prin lăcomia lui și a provocat înfrângerea. Ea a făcut un legământ cu israeliții; el a încălcat legământul cu Iahve. Ea s-a salvat pe ea și familia ei și au devenit cetățeni respectați în Israel; el s-a condamnat la moarte pe el și familia lui și a devenit un exemplu rușinos.

 

Gândește-te la păcatul lăcomiei! Ce putem face ca să nu cedăm în fața lui, indiferent cât de mult sau cât de puțin avem? (Compară cu Luca 12:15.)

 

 

 

 

2. Ce ne spune procedura din Iosua 7:16-19 atât despre Dumnezeu, cât și despre Acan?

 

Iosua 7:16-19

„16 Iosua s-a sculat dis-de-dimineaţă şi a apropiat pe Israel, după seminţiile lui, şi a fost arătată prin sorţi seminţia lui Iuda. 17 A apropiat familiile lui Iuda şi a fost arătată prin sorţi familia lui Zerah. A apropiat familia lui Zerah pe case şi a fost arătată prin sorţi casa lui Zabdi. 18 A apropiat casa lui Zabdi pe bărbaţi şi a fost arătat prin sorţi Acan, fiul lui Carmi, fiul lui Zabdi, fiul lui Zerah, din seminţia lui Iuda. 19 Iosua a zis lui Acan: „Fiule, dă slavă Domnului, Dumnezeului lui Israel, mărturiseşte şi spune-mi ce ai făcut, nu-mi ascunde nimic”.

 

În loc să dezvăluie identitatea făptașului, Dumnezeu stabilește o procedură care transmite atât dreptatea, cât și harul Său. După ce a explicat motivul înfrângerii poporului Israel și a cerut sfințirea poporului (Iosua 7:13), Dumnezeu lasă un timp între anunțarea metodei și aplicarea acesteia, ceea ce îi dă lui Acan timp să se gândească, să se pocăiască și să-și mărturisească păcatul. La fel, familia lui (dacă știa ce s-a întâmplat) are ocazia să decidă dacă vrea să fie implicată în tăinuire sau dacă refuză să fie complice, precum fiii lui Core, care au evitat distrugerea refuzând să fie de partea tatălui lor (compară cu Numeri 16:23-33; 26:11).

 

Soluția la această situație dificilă operează în sens invers modului în care s-a ajuns în această situație: vina colectivă este eliminată și redusă de la întregul popor Israel la o seminție; de la o seminție la o familie; de la o familie la o casă și de la o casă la o persoană. Pe lângă dezvăluirea vinovatului, procesul de cercetare i-a eliminat și pe cei nevinovați. Acesta era un aspect la fel de important al procedurii, în care Dumnezeu Însuși acționează ca martor al faptelor nevăzute ale lui Acan. Nimic nu este ascuns de ochii pătrunzători ai Domnului (Psalmii 139:1-16; 2 Cronici 16:9), care știe ce se ascunde în inima omului (1 Samuel 16:7; Ieremia 17:10; Proverbele 5:21).

 

Este important de remarcat modul în care Iosua i se adresează lui Acan: „Fiule”. Acest mod de adresare nu doar evidențiază vârsta și rolul de lider al lui Iosua, ci și dezvăluie spiritul în care acest mare războinic aborda dreptatea. Inima lui era plină de compasiune pentru Acan, chiar dacă era chemat să execute judecata asupra vinovatului. Prin atitudinea sa, Iosua prefigura din nou sensibilitatea, bunătatea și dragostea Celui care „n-a fost niciodată aspru, niciodată n-a rostit vreun cuvânt sever, dacă nu era nevoie, niciodată n-a provocat unei inimi sensibile o suferinţă care să nu fie necesară. […] Fără teamă [Isus] a demascat făţărnicia, necredinţa şi nedreptatea, dar în glasul Lui erau lacrimi când rostea mustrările Sale usturătoare” (Ellen G. White, Viața lui Iisus/Hristos, Lumina lumii, p. 353).

 

Cum îți influențează modul de viață faptul că Dumnezeu știe tot ce faci, chiar și lucrurile ascunse? Cum ar trebui să îți influențeze modul de viață?