Categorie: Studiu Majori

 

 

4. În lumina tipologiei biblice, care este sensul multiplelor paralele dintre viața lui Moise și viața lui Iosua? Vezi Exodul 3:1,2; Iosua 1:1-3; Numeri 13:1,2; Iosua 2:1; Exodul 3:5; Iosua 5:15.

 

După cum am descoperit în primul studiu, Iosua este prezentat ca un nou Moise care, în timpul celei de-a doua generații, repetă cele mai importante etape ale exodului din Egipt. La fel ca Moise, el primește însărcinarea în urma unei întâlniri personale cu Domnul. Sub conducerea celor doi, reputația lui Israel inspiră teamă printre națiuni. Moise conduce poporul Israel în traversarea Mării Roșii, în timp ce Iosua conduce poporul într-o trecere miraculoasă a Iordanului. Ambilor conducători li se amintește de necesitatea circumciziei și de importanța Paștelui. Mana începe să cadă în timpul lui Moise și se termină la Iosua. Ambilor li se poruncește să își scoată încălțămintea. Mâna întinsă a ambilor anunță victoria poporului Israel. Moise dă instrucțiuni pentru împărțirea țării și instituirea cetăților de scăpare. Iosua  îndeplinește instrucțiunile. Amândoi adresează poporului un discurs de rămas-bun și reînnoiesc legământul pentru popor la sfârșitul misiunii lor.

 

5. Studiază Deuteronomul 18:15-19; 34:10-12; Ioan 1:21; Faptele apostolilor 3:22-26 și 7:37. Cine împlinește profeția lui Moise despre un profet asemenea lui? Cum se potrivește Iosua acestei descrieri?

 

 

Viața lui Iosua a fost o împlinire parțială a profeției făcute de Moise (Deuteronomul 18:15,18). Cu toate acestea, profeția făcută de Moise nu s-a împlinit în sensul ei suprem. În sensul ei suprem putea fi împlinită doar de către Mesia. El Îl cunoștea îndeaproape pe Tatăl (Ioan 1:14,18); El era adevărat și L-a revelat pe Dumnezeu cu adevărat (Luca 10:22; Ioan 14:6; Matei 22:16). Dumnezeu a pus într-adevăr cuvintele Sale în gura Sa (Ioan 14:24). Astfel, atât viața lui Moise, cât și cea a lui Iosua devin tipuri ale lui Mesia care va veni, Domnul Isus (antitipul).

 

Cât de important este Domnul Isus pentru umblarea ta cu Domnul? De ce trebuie ca El și ce a făcut El pentru tine să fie temelia întregii tale experiențe creștine?

 

 

 

 

Interpreții Bibliei nu pot decide în mod arbitrar ce constituie un tip biblic sau cum se împlinește acel tip anume în Noul Testament și dincolo de acesta. Biblia oferă ea însăși unele elemente de control și principii cu privire la aplicarea tipologiei biblice.

 

Noul Testament prezintă împlinirea deplină a unei tipologii în trei etape distincte: (1) în viața lui Hristos (împlinirea hristologică), (2) în experiența bisericii (împlinirea ecleziologică) și (3) la sfârșitul timpului (împlinirea escatologică).

 

Putem găsi aceste tipologii și împlinirea lor (antitipuri) în întreaga Biblie și ele sunt foarte utile pentru a le arăta cititorilor cum să înțeleagă Biblia și ce adevăruri ne învață Cuvântul lui Dumnezeu despre Isus, mântuire și speranța supremă pe care o avem.

 

3. Să analizăm următoarele tipologii din Vechiul Testament: Israel, exodul și sanctuarul. Cum se împlinește fiecare, în cele trei faze: faza hristologică, faza ecleziologică și faza escatologică?

 

1. Israel
a. Faza hristologică (Matei 2:15)
b. Faza ecleziologică (Galateni 6:16)
c. Faza escatologică (Apocalipsa 7:4-8,14)

 

2. Exodul
a. Faza hristologică (Matei 2:19-21)
b. Faza ecleziologică (2 Corinteni 6:17)
c. Faza escatologică (Apocalipsa 18:4)

 

3. Sanctuarul
a. Faza hristologică (Ioan 1:14; 2:21; Matei 26:61)
b. Faza ecleziologică (1 Corinteni 3:16,17; 2 Corinteni 6:16)
c. Faza escatologică (Apocalipsa 3:12; 11:19; 21:3; 21:22)

 

„Deoarece Sciptura are un singur Autor divin, diferitele părți ale ei sunt în armonie unele cu altele. […] Toate învățăturile Bibliei vor fi în concordanță; interpretările pasajelor individuale se vor armoniza cu totalitatea învățăturilor Scripturii pe un anumit subiect” („Handbook of Seventh-day Adventist Theology”, 2000, p. 65).

 

Ce faci atunci când, uneori, îți este greu să înțelegi sensul anumitor pasaje?

 

 

 

 

1. Studiază următoarele texte, care fac referire la tipuri, și încearcă să definești tipologia biblică: Romani 5:14; 1 Corinteni 10:1-13; Evrei 8:5 și 9:23.

 

Aceste pasaje biblice folosesc termenul grecesc typos („tip”) sau antitypos („antitip”) pentru a face referire la modul în care scriitorul din Noul  Testament a definit relația dintre textul sau evenimentul din Vechiul Testament și semnificația acestuia în zilele scriitorului respectiv sau în viitor. (Dicționarele limbii române conțin termenul „tip”, dar cu sensuri aproape opuse celui din limba engleză, care va fi explicat mai jos. Termenul „antitip” nu apare în dicționarele limbii române, însă sensul lui, în contextul acestei lecții, ar putea fi parțial cel al termenilor românești „arhetip” și „prototip”, cu înțelesul de model sau exemplu primordial. În studiul de față vom folosi sensurile religioase din limba engleză. – n.r.)

 

Tipologia biblică este o interpretare a persoanelor, evenimentelor sau instituțiilor care Îl prefigurează, Îl prezintă în avans, pe Domnul Isus sau alte realități din Evanghelie. Tipul e un simbol inițial al antitipului. Antitipul vine după tip și e corespondentul deplin și real al tipului. Tipul e ca o formă goală care reflectă forma originală turnată mai târziu în ea (antitipul). Astfel antitipul îndeplinește mai bine scopul tipului. Tipul biblic a fost inspirat de un tipar divin care a existat în mintea lui Dumnezeu și servește la modelarea copiilor viitoare. Este crucial să înțelegem că scriitorii Noului Testament nu au atribuit la întâmplare un sens tipologic unor texte din Vechiul Testament pentru a transmite o idee. Un tip din Vechiul Testament este întotdeauna validat în scrierile profetice înainte de a dobândi o împlinire deplină (antitipică) în Noul Testament.

 

2. Să observăm cum apare David în Vechiul Testament și apoi cum este prefigurat în Noul Testament. Ce lecții putem învăța din acest exemplu despre cum funcționează tipologia biblică?

 

a. David (Psalmii 22:1,14-18):
b. Noul David (Ieremia 23:5; Isaia 9:5,6; 11:1-5):
c. David antitipic (Ioan 19:24):

 

Vechiul Testament oferă cheia pentru identificarea și aplicarea tipurilor din Scriptură. Adică, scriitorii Noului Testament, a căror Scriptură era Vechiul Testament, au fost inspirați de Duhul Sfânt să folosească tipurile din Vechiul Testament pentru a dezvălui „adevărul prezent” (2 Petru 1:12), în special despre Domnul Isus și lucrarea Sa.

 

 

 

 

Text de memorat:

 

1 Corinteni 10:11

„Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor”.

 

Cartea Iosua lasă impresia că viața personajului principal indică ceva dincolo de sine, o realitate mult mai amplă decât omul în sine. Vedem acest principiu în întreaga Biblie, cum ar fi în cazul țării Canaan, un simbol al speranței noastre eterne într-un pământ nou. Și, desigur, slujirea din sanctuarul pământesc indica o realitate superioară: „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta” (Evrei 9:11).

 

Apare însă întrebarea: În ce privințe indică Iosua o împlinire viitoare? Cum putem fi siguri că o astfel de interpretare a cărții este legitimă? Care sunt principiile biblice care guvernează aplicarea cărții Iosua la realitățile Noului Testament și la evenimentele din timpul sfârșitului?

 

Săptămâna aceasta vom analiza principiile de interpretare biblică referitoare la tipologie. Vom studia modul în care Biblia conține trimiteri la  tipologie și cum viața lui Iosua prefigurează slujirea lui Mesia și indică un simbolism împlinit în biserică și în evenimentele care marchează sfârșitul istoriei omenirii.

 

 

Studiu zilnic

 

Biblia: Judecătorii 10 – 16
1. Ce activități făcea Iefta înainte de a fi invitat să fie conducător militar?
2. Ce judecător a avut 40 de fii?
3. În ce ocazii a venit Duhul Domnului peste Samson?
4. Care a fost ultima rugăciune a lui Samson?

 

Ellen G. White: „Faptele apostolilor”, cap. 54
5. Ce a făcut Ioan dându-și seama că iubirea frățească scădea?

 

 

 

 

Suplimentar: Ellen G. White, „Tragedia veacurilor”, cap. 42

 

„Vom fi pentru totdeauna salvați atunci când vom intra prin porțile cetății. Atunci ne vom putea bucura că suntem mântuiți, pentru totdeauna mântuiți. Dar până atunci trebuie să ascultăm de îndemnul apostolului și «să luăm dar bine seama ca, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, niciunul din noi să nu se pomenească venit prea târziu» [Evrei 4:1]. Cunoașterea Canaanului, cântarea cântărilor Canaanului, bucuria perspectivei de a intra în Canaan nu i-au adus pe copiii lui Israel în viile și livezile de măslini ale țării promise. Ei puteau să și-o însușească într-adevăr doar prin ocupare, prin respectarea condițiilor, prin exercitarea unei credințe vii în Dumnezeu, prin însușirea promisiunilor ei” (Ellen G. White, în „The Youth’s Instructor”, 17 februarie 1898).

 

„În Biblie, moștenirea celor mântuiți este numită «o patrie» (Evrei 11:14-16). Acolo, păstorul ceresc Își conduce turma la izvoare de apă vie. Pomul vieții își dă roadele în fiecare lună, iar frunzele pomului sunt pentru vindecarea neamurilor. Acolo sunt izvoare care curg continuu, limpezi precum cristalul, și, pe malul lor, pomi unduind își aruncă umbrele pe cărările pregătite pentru răscumpărații Domnului. Acolo câmpiile întinse se continuă cu coline pline de frumusețe, iar munții lui Dumnezeu își înalță crestele înalte. Pe acele câmpii pașnice, lângă izvoarele pline de viață, poporul lui Dumnezeu, multă vreme peregrin și rătăcitor, va găsi un cămin”  (Ellen G. White, „Tragedia veacurilor”, p. 675).

 

 

 

6. Citește Ieremia 24:6; 31:16; Ezechiel 11:17; 28:25 și 37:14,25. Care a fost promisiunea lui Dumnezeu cu privire la întoarcerea poporului Israel în țara promisă și cum s-a împlinit?

 

În timpul exilului babilonian, israeliții au avut parte nu doar de trista realitate a faptului că nu mai aveau un loc al lor, ci și de promisiunea că  relația lor cu Dumnezeu, deși concretizată prin promisiunea țării, nu era condiționată și limitată de deținerea țării. Atunci când israeliții și-au  mărturisit păcatele, s-au pocăit și L-au căutat pe Domnul din toată inima, Dumnezeu Și-a respectat din nou promisiunea și i-a adus înapoi în țara lor ca semn al restaurării lor. Cu alte cuvinte, El era în continuare Dumnezeul lor, chiar dacă nu se aflau în țară.

 

Totuși, așa cum făgăduința că poporul Israel avea să stăpânească țara pentru totdeauna era o făgăduință condiționată (Deuteronomul 28:63,64; Iosua 23:13,15; 1 Împărați 9:7; 2 Împărați 17:23; Ieremia 12:10-12), la fel era și făgăduința lui Dumnezeu de a-i aduce din nou în țară și de a le asigura prosperitatea după exil. În același timp, profeții din Vechiul Testament au indicat o restaurare pe care avea să o aducă un viitor rege davidic (Isaia 9:6,7; Zaharia 9:9,16). Această promisiune s-a împlinit prin viața, moartea și învierea lui Isus Hristos, în persoana căruia aveau să se împlinească toate promisiunile făcute vechiului Israel.

 

În Noul Testament nu se menționează în mod direct țara promisă, dar ni se spune că promisiunile lui Dumnezeu s-au împlinit în și prin Isus Hristos (2 Corinteni 1:20; Romani 15:8). Prin urmare, în lumina lui Hristos, țara este reinterpretată și devine simbolul binecuvântărilor spirituale pe care Dumnezeu intenționează să le ofere poporului Său credincios, aici și acum (Efeseni 2:6) și în viața de apoi.

 

Împlinirea supremă a promisiunii divine de odihnă, belșug și bunăstare în țară va avea loc pe noul pământ, unde păcatul și consecințele sale nu vor mai exista. În acest sens, în calitate de creștini, speranța noastră se bazează pe promisiunea lui Hristos că Se va întoarce și, după 1.000  de ani în ceruri, Își va instaura împărăția veșnică pe pământul înnoit. Aceasta va fi împlinirea finală a tuturor făgăduințelor privind țara promisă.

 

Ce speranță supremă găsim în Ioan 14:1-3; Tit 2:13 și Apocalipsa 21:1-3 și de ce moartea Domnului Isus ne garantează împlinirea acestei speranțe?

 

 

 

 

Țara promisă a trebuit să fie împărțită pe seminții, neamuri și familii (Numeri 34:13-18) pentru a se evita situația în care aceasta să fie deținută de câteva elite conducătoare.

 

5. Potrivit Leviticul 25:1-5,8-13, care era scopul anului sabatic și al anului jubiliar („anul de veselie”)?

 

Leviticul 25:1-5

„Domnul a vorbit cu Moise pe muntele Sinai şi a zis: 2 „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „Când veţi intra în ţara pe care v-o dau, pământul să se odihnească, să ţină un Sabat în cinstea Domnului. 3 Şase ani să-ţi semeni ogorul, şase ani să-ţi tai via şi să strângi roadele. 4 Dar anul al şaptelea să fie un Sabat, o vreme de odihnă pentru pământ, un Sabat ţinut în cinstea Domnului: în anul acela să nu-ţi semeni ogorul şi să nu-ţi tai via. 5 Să nu seceri ce va ieşi din grăunţele căzute de la seceriş şi să nu culegi strugurii din via ta netăiată: acesta să fie un an de odihnă pentru pământ”.

 

Leviticul 25:8-13

„8 Să numeri şapte săptămâni de ani, de şapte ori şapte ani, şi zilele acestor şapte săptămâni de ani vor face patruzeci şi nouă de ani. 9 În a zecea zi a lunii a şaptea, să pui să sune cu trâmbiţa răsunătoare; în Ziua Ispăşirii, să sunaţi cu trâmbiţa în toată ţara voastră 10 şi să sfinţiţi astfel anul al cincizecilea. Să vestiţi slobozenia în ţară pentru toţi locuitorii ei: acesta să fie pentru voi anul de veselie; fiecare dintre voi să se întoarcă la moşia lui şi fiecare dintre voi să se întoarcă în familia lui. 11 Anul al cincizecilea să fie pentru voi anul de veselie; atunci să nu semănaţi, să nu seceraţi ce vor aduce ogoarele de la ele şi să nu culegeţi via netăiată. 12 Căci este anul de veselie: să-l priviţi ca ceva sfânt. Să mâncaţi ce vă vor da ogoarele voastre. 13 În anul acesta de veselie, fiecare dintre voi să se întoarcă la moşia lui”

 

Spre deosebire de Egipt, unde era uzual ca cetățenii să își piardă pământul și să devină slugile faraonului, intenția lui Dumnezeu în privința israeliților era ca aceștia să nu ajungă niciodată deposedați definitiv de moștenirea lor. Nimeni nu putea deține pământul în afara clanului („neamului”) și a familiei căreia îi fusese inițial alocat. De fapt, conform planului lui Dumnezeu, pământul nu putea fi vândut niciodată; el putea fi doar închiriat în funcție de valoarea sa, stabilită pe baza numărului de ani rămași până la următorul jubileu („anul de veselie”). Prin urmare, rudele persoanei care fusese obligată să își vândă pământul strămoșesc aveau datoria să îl răscumpere chiar înainte de jubileu (Leviticul 25:25).

 

Împărțirea țării devine o fereastră către inima lui Dumnezeu. Ca Tată ceresc, El dorește să îi vadă pe copiii Săi generoși cu cei lipsiți și să facă în așa fel încât pământurile lor să îi hrănească pe cei săraci în fiecare al șaptelea an. Anul sabatic aplica principiul poruncii Sabatului la o scară mai largă. Pe lângă faptul că valorifică și încurajează munca asiduă, deținerea pământului implică și respect și bunătate față de cei care se confruntă cu dificultăți financiare.

 

Legislația privind proprietatea asupra pământului îi oferea fiecărui israelit oportunitatea de a se elibera de circumstanțele opresive moștenite sau autoinduse și de a avea un nou început în viață. În esență, acesta este scopul principal al Evangheliei: să elimine distincția dintre bogați și  săraci, angajator și angajat, privilegiați și defavorizați, punându-ne pe toți pe picior de egalitate prin recunoașterea nevoii noastre absolute de harul lui Dumnezeu. Din nefericire, poporul Israel nu a respectat standardul stabilit de Dumnezeu și, după secole, avertismentele cu privire la deposedare s-au împlinit (2 Cronici 36:20,21).

 

Cum ne pot aminti principiul împărțirii țării și principiul Sabatului că, în ochii lui Dumnezeu, suntem cu toții egali? Cum ne poate ajuta Sabatul să refuzăm ciclurile vicioase și exploatatoare ale consumerismului, care afectează atâtea societăți?

 

 

 

 

4. Studiază Iosua 13:1-7. Chiar dacă țara Canaan a fost un cadou de la Dumnezeu, care au fost dificultățile care au venit odată cu posesia ei?

 

Iosua 13:1-7

„Iosua era bătrân, înaintat în vârstă. Domnul i-a zis atunci: „Tu ai îmbătrânit, ai înaintat în vârstă, şi ţara care-ţi mai rămâne de supus este foarte mare. 2 Iată ţara care mai rămâne: toate ţinuturile filistenilor şi tot ţinutul gheşuriţilor, 3 de la Şihor, care curge înaintea Egiptului, până la hotarul Ecronului la miazănoapte, ţinut care trebuie socotit drept canaanit şi care este stăpânit de cei cinci domnitori ai filistenilor: cel din Gaza, cel din Asdod, cel din Ascalon, cel din Gat şi cel din Ecron şi de aviţi; 4 începând de la miazăzi, toată ţara canaaniţilor şi Meara, care este a sidoniţilor, până la Afec, până la hotarul amoriţilor; 5 ţara ghibliţilor şi tot Libanul spre răsăritul soarelui, de la Baal-Gad, la poalele muntelui Hermon, până la intrarea Hamatului; 6 toţi locuitorii de pe munte, de la Liban până la Misrefot-Maim, toţi sidoniţii. Eu îi voi izgoni dinaintea copiilor lui Israel. Dă numai ţara aceasta de moştenire prin sorţi lui Israel, cum ţi-am poruncit, 7 şi împarte acum ţara aceasta ca moştenire între cele nouă seminţii şi între jumătate din seminţia lui Manase”.

 

Având în vedere faptul că israeliții trăiseră timp de secole ca sclavi, abilitățile lor militare nu erau suficiente pentru a cuceri țara. Nici măcar stăpânii lor, egiptenii, cu armatele lor bine pregătite și echipate, nu au reușit să o ocupe definitiv. Egiptenii nu au cucerit niciodată Canaanul complet, din cauza aspectelor inatacabile ale cetăților fortificate. Acum, unei națiuni de foști sclavi i se spune să cucerească o țară pe care foștii ei stăpâni nu au fost în stare să o supună. Dacă va fi ca israeliții să stăpânească vreodată țara, va fi doar prin harul lui Dumnezeu, nu prin propriile eforturi.

 

Capitolele 13 la 21 din Iosua tratează împărțirea țării între semințiile poporului Israel. Această împărțire îi arată poporului Israel nu numai ce i-a fost repartizat, ci și ce mai trebuie să cucerească din teritoriul respectiv. Israeliții pot trăi în siguranță în țara pe care Dumnezeu le-a dat-o ca moștenire. Ei sunt chiriașii de drept, legitimi ai țării aflate în proprietatea lui Dumnezeu. Totuși, inițiativa lui Dumnezeu trebuie să fie însoțită de un răspuns uman. Prima jumătate a cărții arată modul în care Dumnezeu alocă țara prin deposedarea canaaniților; a doua jumătate relatează modul în care poporul Israel intră în posesia țării prin instalarea în respectivele locuri.

 

Această complexitate a cuceririi ilustrează dinamica mântuirii noastre. La fel ca Israel, noi nu putem face nimic pentru a ne câștiga mântuirea (Efeseni 2:8,9). Este un dar, la fel cum țara a fost darul lui Dumnezeu pentru israeliți pe baza relației lor de legământ cu El. Cu siguranță nu s-a bazat pe meritele lor (vezi Deuteronomul 9:5).

 

Totuși, ca să se bucure de cadoul primit de la Dumnezeu, israeliții trebuiau să își asume toate responsabilitățile care veneau odată cu locuirea în țară, la fel cum noi trebuie să parcurgem procesul de sfințire printr-o ascultare din iubire față de cerințele impuse de statutul de cetățeni ai împărăției lui Dumnezeu. Deși nu este același lucru, există o paralelă destul de clară între faptul că ei au primit țara prin har și faptul că noi primim mântuirea prin har. Ni s-a oferit un dar minunat, însă este un dar pe care îl putem pierde dacă nu suntem atenți.

 

Cum se confruntă creștinii de astăzi cu provocări similare celor legate de ocuparea țării promise? Vezi Filipeni 2:12; Evrei 12:28.

 

 

 

 

3. Analizează Exodul 3:8; Leviticul 20:22; 25:23; Numeri 13:27; Deuteronomul 4:1,25,26; 6:3 și Psalmii 24:1. Care era relația specială dintre Dumnezeu, Israel și țara promisă?

 

La un nivel profund elementar, țara oferă unei națiuni o identitate fizică. Poziționarea geografică a națiunii determină ocupația și stilul de viață al locuitorilor ei. Sclavii nu aveau un loc al lor; altcineva se bucura de rezultatele muncii lor. A avea pământ însemna libertate. Identitatea poporului ales era strâns legată de locuirea în țara promisă.

 

Între Dumnezeu, poporul Israel și țară exista o relație specială. Israel a primit țara de la Dumnezeu ca un dar, nu ca un drept inalienabil. Poporul ales putea stăpâni țara atâta timp cât se afla într-o relație de legământ cu Iahve și respecta preceptele legământului. Cu alte cuvinte, israeliții nu puteau beneficia de acel pământ și binecuvântările lui fără binecuvântarea lui Dumnezeu.

 

În același timp este adevărat că țara oferea un mijloc prin care poporul Israel Îl putea înțelege mai bine pe Dumnezeu. Viața în țară avea să le  amintească mereu israeliților de un Dumnezeu devotat, care Își respectă promisiunile și este demn de încredere. Nici țara, nici poporul Israel nu ar fi existat fără inițiativa lui Dumnezeu, care era sursa și temelia existenței lor. În timp ce se aflau în Egipt, Nilul și sistemul de irigații, împreună cu munca grea le asigurau recoltele necesare pentru subzistență. Canaanul era diferit. Israeliții depindeau de ploaie pentru bogăția recoltelor și numai Dumnezeu era Cel care putea controla vremea. Astfel, țara le amintea locuitorilor ei de dependența lor constantă de Dumnezeu.

 

Chiar dacă poporul Israel a primit țara în dar de la Iahve, în esență tot El a rămas proprietarul. Ca adevăratul proprietar al întregului pământ (Psalmii 24:1), Iahve are dreptul de a oferi țara poporului Israel sau de a o lua de la el. Dacă Dumnezeu este proprietarul pământului, atunci israeliții și, prin extensie, toți oamenii sunt străini și călători sau, în terminologia modernă, suntem cu toții musafirii lui Dumnezeu pe termen lung în țara/pe pământul Lui.

 

În lumina textelor din 1 Petru 2:11 și Evrei 11:9-13, ce înseamnă pentru tine, la nivel personal, să trăiești ca un străin și călător, privind cu speranță spre cetatea al cărei arhitect și ziditor este Însuși Dumnezeu?

 

 

 

 

1. Potrivit Geneza 2:15 și 3:17-24, care au fost consecințele căderii în ceea ce privește spațiul în care trăia primul cuplu uman?

 

La creație, Dumnezeu i-a așezat pe Adam și pe Eva într-un mediu perfect care întruchipa abundența și frumusețea. Primul cuplu de oameni L-a întâlnit pe Creatorul lor în cadrul unui minunat spațiu de locuit care le putea satisface toate nevoile fizice. Pe lângă cuvântul rostit de Dumnezeu, grădina Eden servea ca centru de învățare în care Adam și Eva au dobândit o cunoaștere profundă a caracterului lui Dumnezeu și a vieții pe care El o dorea pentru ei. Prin urmare, atunci când au rupt relația de încredere cu Creatorul lor, s-a schimbat și relația lor cu grădina Eden și, ca semn al relației rupte, au trebuit să părăsească grădina. Ei au pierdut teritoriul pe care Dumnezeu li-l dăduse. Astfel, grădina Eden a devenit simbolul vieții la superlativ, iar noi vom redescoperi în tema țării promise motivele literare asociate acestui simbol.

 

2. Cum au perceput patriarhii făgăduința privind primirea acestei țări? (Vezi Geneza 13:14,15; 26:3,24; 28:13.) Ce crezi că înseamnă pentru noi, ca adventiști, să trăim ca moștenitori ai făgăduințelor (Evrei 6:11-15)?

 

Când Avraam a intrat în țara pe care Dumnezeu i-o arătase, prin credință, acea țară a devenit țara promisă pentru el și pentru urmașii săi. A rămas țara promisă timp de 400 de ani. Patriarhii nu dețineau cu adevărat țara; nu era a lor în așa fel încât să o poată da copiilor lor drept moștenire. În schimb, aceasta Îi aparținea lui Dumnezeu, așa cum Îi aparținuse grădina Eden. Așa cum Adam și Eva nu au făcut nimic care să le dea dreptul la grădina Eden, nici poporul Israel nu a contribuit cu nimic ca să merite țara. Aceasta a fost un dar de la Dumnezeu, la inițiativa Sa. Poporul Israel nu avea niciun drept implicit sau vreo pretenție de a deține țara (Deuteronomul 9:4-6); numai prin harul lui Dumnezeu o putea stăpâni.

 

Patriarhii au fost moștenitorii făgăduințelor până când acestea au devenit realitate. Noi, ca urmași ai lui Hristos, am moștenit făgăduințe și mai bune (Evrei 8:6), care se vor împlini dacă o să călcăm „pe urmele celor ce, prin credinţă şi răbdare, moştenesc făgăduinţele” (Evrei 6:12).