Categorie: Studiu Majori

 

 

Suplimentar: Ellen G. White, „Patriarhi și profeți”, cap. 23

 

„Poporul lui Dumnezeu a fost lăsat să guste din cruzimea nimicitoare a egiptenilor ca să nu mai poată fi înșelat cu privire la influența degradantă a idolatriei. În felul cum S-a purtat cu faraonul, Domnul Și-a manifestat ura față de idolatrie și hotărârea de a pedepsi cruzimea și  apăsarea. […] Nu s-a recurs la nicio putere supranaturală pentru a împietri inima faraonului. Dumnezeu i-a dat acestuia dovada cea mai izbitoare a puterii divine, dar monarhul a refuzat cu încăpățânare să ia în seamă lumina. Fiecare manifestare a puterii infinite pe care o respingea îl făcea și mai hotărât în răzvrătirea lui. Sămânța revoltei, pe care a semănat-o când a respins prima minune, a rodit” (Ellen G. White, „Patriarhi și profeți”, p. 268).

 

„La egipteni, soarele și luna erau obiecte ale închinării; în acest întuneric misterios, atât poporul, cât și zeii lui erau loviți deopotrivă de puterea care luase în apărare cauza sclavilor. Cu toate acestea, oricât de groaznică a fost, această judecată era o dovadă a înțelegerii lui Dumnezeu și nedorinței Lui de a distruge. El voia să-i dea poporului timp pentru gândire și pocăință, înainte de a aduce asupra lui ultima și cea mai teribilă dintre plăgi” („Patriarhi și profeți”, p. 272).

 

 

 

 

5. Cât de eficiente sunt plăgile din Exodul 9:13 – 10:29 pentru a-l face pe faraon să se răzgândească?

 

Exodul 9:13 – 10:29

„13 Domnul a zis lui Moise: „Scoală-te dis-de-dimineaţă, du-te înaintea lui Faraon şi spune-i: ‘Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul evreilor: «Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească. 14 Fiindcă de data aceasta am să trimit toate urgiile Mele împotriva inimii tale, împotriva slujitorilor tăi şi împotriva poporului tău, ca să ştii că nimeni nu este ca Mine pe tot pământul. 15 Dacă Mi-aş fi întins mâna şi te-aş fi lovit cu ciumă, pe tine şi pe poporul tău, ai fi pierit de pe pământ. 16 Dar te-am lăsat să rămâi în picioare ca să vezi puterea Mea şi Numele Meu să fie vestit în tot pământul. 17 Dacă te mai ridici împotriva poporului Meu şi dacă nu-l laşi să plece, 18 iată, mâine, la ceasul acesta, voi face să bată o piatră aşa de mare cum n-a mai fost în Egipt din ziua întemeierii lui şi până azi. 19 Pune-ţi dar la adăpost turmele şi tot ce ai pe câmp. Piatra are să bată pe toţi oamenii şi toate vitele de pe câmp, care nu vor fi intrat în case, şi vor pieri»’.” 20 Aceia dintre slujitorii lui Faraon care s-au temut de Cuvântul Domnului şi-au adunat în case robii şi turmele. 21 Dar cei ce nu şi-au pus la inimă Cuvântul Domnului şi-au lăsat robii şi turmele pe câmp. 22 Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna spre cer, şi are să bată piatra în toată ţara Egiptului, pe oameni, pe vite şi pe toată iarba de pe câmp în ţara Egiptului!” 23 Moise şi-a întins toiagul spre cer, şi Domnul a trimis tunete şi piatră, de cădea foc pe pământ. Domnul a făcut să bată piatra peste ţara Egiptului. 24 A bătut piatra, şi focul se amesteca cu piatra; piatra era aşa de mare încât nu mai bătuse piatră ca aceea în toată ţara Egiptului de când este el locuit de oameni. 25 Piatra a nimicit, în toată ţara Egiptului, tot ce era pe câmp, de la oameni până la dobitoace; piatra a nimicit şi toată iarba de pe câmp şi a frânt toţi copacii de pe câmp. 26 Numai în ţinutul Gosen, unde erau copiii lui Israel, n-a bătut piatra. 27 Faraon a trimis să cheme pe Moise şi pe Aaron şi le-a zis: „De data aceasta am păcătuit; Domnul are dreptate, iar eu şi poporul meu suntem vinovaţi. 28 Rugaţi-vă Domnului ca să nu mai fie tunete şi piatră, şi vă voi lăsa să plecaţi şi nu veţi mai fi opriţi.” 29 Moise i-a zis: „Când voi ieşi din cetate, voi ridica mâinile spre Domnul, tunetele vor înceta şi nu va mai bate piatra, ca să ştii că al Domnului este pământul! 30 Dar ştiu că tu şi slujitorii tăi tot nu vă veţi teme de Domnul Dumnezeu.” 31 Inul şi orzul se prăpădiseră, pentru că orzul tocmai dăduse în spic, iar inul era în floare; 32 grâul şi ovăzul nu se stricaseră, pentru că erau târzii. 33 Moise a plecat de la Faraon şi a ieşit afară din cetate; şi-a ridicat mâinile spre Domnul, tunetele şi piatra au încetat şi n-a mai căzut ploaia pe pământ. 34 Faraon, văzând că ploaia, piatra şi tunetele încetaseră, n-a contenit să păcătuiască şi şi-a împietrit inima, el şi slujitorii lui. 35 Lui Faraon i s-a împietrit inima şi n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece, după cum spusese Domnul prin Moise.

Domnul a zis lui Moise: „Du-te la Faraon, căci i-am împietrit inima lui şi a slujitorilor lui, ca să fac semnele Mele în mijlocul lor 2 şi ca să istoriseşti fiului tău şi fiului fiului tău cum M-am purtat cu egiptenii şi ce semne am făcut în mijlocul lor. Şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul.” 3 Moise şi Aaron s-au dus la Faraon şi i-au zis: „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul evreilor: ‘Până când ai de gând să nu vrei să te smereşti înaintea Mea? Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească. 4 Dacă nu vrei să laşi pe poporul Meu să plece, iată, voi trimite mâine nişte lăcuste pe toată întinderea ţării tale. 5 Ele vor acoperi faţa pământului, de nu se va mai putea vedea pământul; vor mânca ce a mai rămas nevătămat, vor mânca ce v-a lăsat piatra, vor mânca toţi copacii care cresc pe câmpiile voastre, 6 îţi vor umple casele tale, casele tuturor slujitorilor tăi şi casele tuturor egiptenilor. Părinţii tăi şi părinţii părinţilor tăi n-au văzut aşa ceva de când sunt ei pe pământ până în ziua de azi’.” Moise a plecat şi a ieşit de la Faraon. 7 Slujitorii lui Faraon i-au zis: „Până când are să fie omul acesta o pacoste pentru noi? Lasă pe oamenii aceştia să plece şi să slujească Domnului, Dumnezeului lor. Tot nu vezi că piere Egiptul?” 8 Au întors la Faraon pe Moise şi Aaron. „Duceţi-vă”, le-a zis el, „şi slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru. Care şi cine sunt cei ce vor merge?” 9 Moise a răspuns: „Vom merge cu copiii şi cu bătrânii noştri, cu fiii şi fiicele noastre, cu oile şi boii noştri, căci avem să ţinem o sărbătoare în cinstea Domnului.” 10 Faraon le-a zis: „Aşa să fie Domnul cu voi, cum vă voi lăsa eu să plecaţi, pe voi şi pe copiii voştri! Luaţi seama, căci este rău ce aveţi de gând să faceţi! 11 Nu, nu, ci duceţi-vă voi, bărbaţii, şi slujiţi Domnului, căci aşa aţi cerut.” Şi i-au izgonit dinaintea lui Faraon. 12 Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna peste ţara Egiptului, ca să vină lăcustele peste ţara Egiptului şi să mănânce toată iarba pământului, tot ce a lăsat piatra.” 13 Moise şi-a întins toiagul peste ţara Egiptului, şi Domnul a făcut să sufle un vânt dinspre răsărit peste ţară toată ziua şi toată noaptea aceea. Dimineaţa, vântul dinspre răsărit adusese lăcustele. 14 Lăcustele au venit peste ţara Egiptului şi s-au aşezat pe toată întinderea Egiptului; erau în număr atât de mare cum nu mai fusese şi nu va mai fi un astfel de roi de lăcuste. 15 Au acoperit toată faţa pământului, de nu se mai vedea pământul; au mâncat toată iarba de pe pământ şi tot rodul pomilor, tot ce lăsase piatra, şi n-a rămas nimic verde în copaci, nici în iarba de pe câmp, în toată ţara Egiptului. 16 Faraon a chemat îndată pe Moise şi pe Aaron şi a zis: „Am păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului vostru, şi împotriva voastră. 17 Dar iartă-mi păcatul numai de data aceasta şi rugaţi pe Domnul, Dumnezeul vostru, să depărteze de la mine şi urgia aceasta de moarte!” 18 Moise a ieşit de la Faraon şi s-a rugat Domnului. 19 Domnul a făcut să sufle un vânt foarte puternic dinspre apus, care a luat lăcustele şi le-a aruncat în Marea Roşie; n-a rămas o lăcustă pe toată întinderea Egiptului. 20 Domnul a împietrit inima lui Faraon, şi Faraon n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece. 21 Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna spre cer, şi va fi întuneric peste ţara Egiptului, aşa de întuneric de să se poată pipăi.” 22 Moise şi-a întins mâna spre cer şi a fost întuneric beznă în toată ţara Egiptului timp de trei zile. 23 Nici nu se vedeau unii pe alţii şi nimeni nu s-a sculat din locul lui timp de trei zile. Dar în locurile unde locuiau toţi copiii lui Israel era lumină. 24 Faraon a chemat pe Moise şi a zis: „Duceţi-vă şi slujiţi Domnului! Să nu rămână în ţară decât oile şi boii voştri; copiii voştri vor putea merge şi ei împreună cu voi.” 25 Moise a răspuns: „Chiar să ne dai tu însuţi jertfele şi arderile-de-tot pe care le vom aduce Domnului, Dumnezeului nostru, 26 şi turmele noastre tot trebuie să meargă cu noi şi să nu rămână o unghie din ele, căci din ele vom lua ca să slujim Domnului, Dumnezeului nostru, iar până vom ajunge acolo, nu ştim ce vom alege ca să aducem Domnului.” 27 Domnul a împietrit inima lui Faraon, şi Faraon n-a vrut să-i lase să plece. 28 Faraon a zis lui Moise: „Ieşi de la mine! Să nu cumva să te mai arăţi înaintea mea, căci în ziua în care te vei arăta înaintea mea, vei muri.” 29 „Da!” a răspuns Moise, „nu mă voi mai arăta înaintea ta.”

 

Nut era zeița egipteană a cerului și a raiului, adesea descrisă drept cea care controla ce se întâmpla sub cer și pe pământ. Osiris era zeul recoltelor și al fertilității. În Biblie, grindina este adesea asociată cu judecata lui Dumnezeu (Isaia 28:2,17; Ezechiel 13:11-13). În timpul acestei plăgi, cei care își pun la adăpost bunurile nu sunt afectați (Exodul 9:20,21). Toată  lumea e acum pusă la probă: dacă să creadă sau să nu creadă cuvântul lui Dumnezeu și să acționeze în consecință. Dumnezeu anunță că scopul pentru care îl lasă pe faraon în viață este ca întregul pământ să Îl cunoască pe El (Exodul 9:16). Faraonul mărturisește acum că păcătuise, dar se răzgândește mai târziu.

 

Zeul egiptean al furtunii, războiului și dezordinii se chema Seth. Împreună cu Isis, erau zeii agriculturii. Șu era zeul atmosferei. Serapis personifica măreția divină, fertilitatea, vindecarea și viața de apoi. Niciunul dintre zeii egipteni nu putea opri judecățile lui Dumnezeu (Exodul 10:4-20), deoarece idolii nu sunt nimic (Isaia 44:9,10,12-17). Slujitorii faraonului l-au îndemnat să lase poporul Israel să plece, dar faraonul a refuzat din nou. Dar a propus un compromis, pe care Moise l-a respins, pe bună dreptate, deoarece femeile și copiii sunt o parte vitală și inseparabilă a închinării și a comunității de credință.

 

În cele din urmă i-a venit rândul lui Ra, principalul zeu egiptean, zeul-soare. Thoth era zeul lunii. Niciunul n-a fost capabil să dea lumină. Faraonul a încercat din nou să negocieze, dar în zadar. Egiptul a fost lovit de o perioadă de întuneric de trei zile, dar acolo unde locuiau israeliții era lumină. Separarea nu putea fi mai spectaculoasă.

 

Dar, indiferent de loviturile pe care națiunea sa le primea, faraonul era hotărât să riposteze și să nu cedeze. Deși nu îi cunoaștem motivele mai profunde, este posibil ca la un moment dat să fi devenit doar o chestiune de mândrie. Indiferent cât de puternice erau dovezile, indiferent cât de evident era ceea ce se întâmpla (până și propriii slujitori au încercat să îi deschidă ochii – citește Exodul 10:7) și indiferent de faptul că alegerea corectă era clară, după o scurtă ezitare faraonul tot a refuzat să se supună voinței lui Dumnezeu și să lase poporul să plece. Ce exemplu dramatic al cuvintelor: „Mândria merge înaintea pieirii și trufia merge înaintea căderii” (Proverbele 16:18)!

 

 

 

 

4. Ce ne învață relatarea din Exodul 8:20 – 9:12 despre faptul că, oricât de mari ar fi manifestările puterii și gloriei lui Dumnezeu, oamenii au în continuare libertatea de a-L respinge?

 

Exodul 8:20 – 9:12

„20 Domnul a zis lui Moise: „Scoală-te dis-de-dimineaţă şi du-te înaintea lui Faraon când are să iasă să se ducă la apă. Să-i spui: ‘Aşa vorbeşte Domnul: «Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească. 21 Dacă nu vei lăsa pe poporul Meu să plece, am să trimit muşte câineşti împotriva ta, împotriva slujitorilor tăi, împotriva poporului tău şi împotriva caselor tale; casele egiptenilor vor fi pline de muşte şi pământul va fi acoperit de ele. 22 Dar în ziua aceea voi deosebi ţinutul Gosen, unde locuieşte poporul Meu, şi acolo nu vor fi muşte, pentru ca să cunoşti că Eu, Domnul, sunt în mijlocul ţinutului acestuia. 23 Voi face o deosebire între poporul Meu şi poporul tău. Semnul acesta va fi mâine».’ ” 24 Domnul a făcut aşa. A venit un roi de muşte câineşti în casa lui Faraon şi a slujitorilor lui şi toată ţara Egiptului a fost pustiită de muşte câineşti. 25 Faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron şi le-a zis: „Duceţi-vă de aduceţi jertfe Dumnezeului vostru aici în ţară.” 26 Moise a răspuns: „Nu este deloc potrivit să facem aşa, căci am aduce Domnului, Dumnezeului nostru, jertfe care sunt o urâciune pentru egipteni. Şi dacă am aduce sub ochii lor jertfe care sunt o urâciune pentru egipteni, nu ne vor ucide ei oare cu pietre? 27 Vom face mai bine un drum de trei zile în pustie şi acolo vom aduce jertfe Domnului, Dumnezeului nostru, după cum ne va spune.” 28 Faraon a zis: „Vă voi lăsa să plecaţi ca să aduceţi jertfe Domnului, Dumnezeului vostru, în pustie; numai să nu vă depărtaţi prea mult, dacă plecaţi. Rugaţi-vă pentru mine.” 29 Moise a răspuns: „Am să ies de la tine şi am să mă rog Domnului. Mâine, muştele se vor depărta de la Faraon, de la slujitorii lui şi de la poporul lui. Dar să nu ne mai înşele Faraon, nevrând să lase pe popor să plece ca să aducă jertfe Domnului.” 30 Moise a ieşit de la Faraon şi s-a rugat Domnului. 31 Domnul a făcut cum cerea Moise, şi muştele s-au depărtat de la Faraon, de la slujitorii lui şi de la poporul lui; n-a mai rămas una. 32 Dar Faraon şi de data aceasta şi-a împietrit inima şi n-a lăsat pe popor să plece.

Domnul a zis lui Moise: „Du-te la Faraon şi spune-i: ‘Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul evreilor: «Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească. 2 Dacă nu vrei să-l laşi să plece şi dacă-l mai opreşti, 3 iată, mâna Domnului va fi peste turmele tale de pe câmp; peste cai, peste măgari, peste cămile, peste boi şi peste oi, şi anume va fi o ciumă foarte mare. 4 Dar Domnul va face deosebire între turmele lui Israel şi turmele egiptenilor, aşa că nu va pieri nimic din tot ce este al copiilor lui Israel». 5 Domnul a hotărât vremea şi a zis: «Mâine va face Domnul lucrul acesta în ţară».’ ” 6 Şi Domnul a făcut aşa chiar de a doua zi. Toate turmele egiptenilor au pierit, dar n-a pierit nicio vită din turmele copiilor lui Israel. 7 Faraon a trimis să vadă ce se întâmplase, şi iată că nicio vită din turmele lui Israel nu pierise. Dar inima lui Faraon s-a împietrit şi n-a lăsat pe popor să plece.

Vărsatul negru
8 Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron: „Umpleţi-vă mâinile cu cenuşă din cuptor, şi Moise s-o arunce spre cer, sub ochii lui Faraon. 9 Ea se va preface într-o ţărână care va acoperi toată ţara Egiptului şi va da naştere în toată ţara Egiptului, pe oameni şi pe dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte băşici fierbinţi.” 10 Ei au luat cenuşă din cuptor şi s-au înfăţişat înaintea lui Faraon; Moise a aruncat-o spre cer, şi ea a dat naştere, pe oameni şi pe dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte băşici fierbinţi. 11 Vrăjitorii nu s-au putut arăta înaintea lui Moise din pricina bubelor, căci bubele erau pe vrăjitori, ca şi pe toţi egiptenii. 12 Domnul a împietrit inima lui Faraon, şi Faraon n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul lui Moise”.

 

Zeul egiptean Uatchit era zeul-muscă și zeul bălților și al mlaștinilor. Zeul Khepri (al soarelui care răsare, al creației și al renașterii) era reprezentat cu cap de scarabeu. Acești „dumnezei” au fost învinși de Domnul. În acest fragment (Exodul 8:20-24), în timp ce egiptenii sufereau, evreii erau protejați. De fapt, nicio altă plagă nu i-a mai afectat. Din nou, toate acestea au fost o încercare din partea lui Dumnezeu de a-i face cunoscut faraonului că „[El], Domnul, [este] în mijlocul ținutului acestuia” (Exodul 8:22). Așa a ajuns faraonul să înceapă să negocieze. Fără îndoială, presiunea creștea. El era dispus să-i permită poporului Israel să se închine Dumnezeului său și să Îi aducă jertfe, dar  numai pe teritoriul Egiptului (Exodul 8:25). Condițiile lui nu puteau fi îndeplinite, deoarece unele animale erau considerate sacre în Egipt, iar sacrificarea lor ar fi dus la violențe împotriva evreilor. Și nu acesta era planul lui Dumnezeu pentru Israel.

 

Între timp, următoarea plagă (Exodul 9:1-7) cade asupra animalelor. Hathor, zeița egipteană a iubirii și a protecției, era reprezentată cu cap de vacă. Un zeu-taur, Apis, era și el foarte popular și foarte apreciat în Egiptul antic. Astfel, în această a cincea urgie, au fost învinse alte zeități principale, atunci când animalele egiptenilor au murit.

 

 

A șasea plagă (Exodul 9:8-12), înfrângerea totală a lui Isis, zeița medicinei, a vrăjitoriei și a înțelepciunii, este evidentă. De asemenea, vedem înfrângerea unor zeități precum Sekhmet (zeița războiului și a epidemiilor) și Imhotep (zeul medicinei și al vindecării). Ele sunt incapabile să își protejeze propriii adoratori. În mod ironic, acum chiar și vrăjitorii sunt atât de afectați încât nu se pot înfățișa la curte, ceea ce arată că sunt neputincioși în fața Creatorului cerului și al pământului.

 

Pentru prima dată în episodul celor zece urgii, un text spune că „Domnul a împietrit inima lui Faraon” (Exodul 9:12). Oricât de derutantă ar putea fi această propoziție, atunci când este înțeleasă în context, ea dezvăluie din nou că Domnul ne va lăsa să culegem consecințele propriei noastre respingeri continue a Lui.

 

Problema faraonului nu era de natură intelectuală; avea destule dovezi raționale. El avea o problemă a inimii. Ce ne spune acest lucru despre motivul pentru care trebuie să ne păzim inima?

 

 

 

 

Cele zece plăgi din Egipt nu erau îndreptate împotriva poporului egiptean, ci împotriva zeilor lor. Fiecare urgie a țintit cel puțin unul dintre zei.

 

3. Cum s-au întâmplat nenorocirile din Exodul 7:14 – 8:19?

 

Exodul 7:14 – 8:19

„14 Domnul a zis lui Moise: „Faraon are inima împietrită: nu vrea să lase poporul să plece. 15 Du-te la Faraon dis-de-dimineaţă, când are să iasă să se ducă la apă, şi să te înfăţişezi înaintea lui pe malul râului. Să-ţi iei în mână toiagul care a fost prefăcut în şarpe 16 şi să zici lui Faraon: ‘Domnul, Dumnezeul evreilor, m-a trimis la tine să-ţi spun: «Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească în pustie.» Dar iată că până acum n-ai ascultat.’ 17 Acum, aşa vorbeşte Domnul: ‘Iată cum vei cunoaşte că Eu sunt Domnul. Am să lovesc apele râului cu toiagul din mâna mea, şi ele se vor preface în sânge. 18 Peştii din râu vor pieri, râul se va împuţi, aşa că le va fi greaţă egiptenilor să bea din apa râului’.” 19 Domnul a zis lui Moise: „Spune lui Aaron: ‘Ia-ţi toiagul şi întinde-ţi mâna peste apele egiptenilor, peste râurile lor, peste pâraiele lor, peste iazurile lor şi peste toate bălţile lor. Ele se vor preface în sânge şi va fi sânge în toată ţara Egiptului, atât în vasele de lemn, cât şi în vasele de piatră’.” 20 Moise şi Aaron au făcut cum le poruncise Domnul. Aaron a ridicat toiagul şi a lovit apele râului sub ochii lui Faraon şi sub ochii slujitorilor lui, şi toate apele râului s-au prefăcut în sânge. 21 Peştii din râu au pierit, râul s-a împuţit, aşa că egiptenii nu mai puteau să bea apa râului şi a fost sânge în toată ţara Egiptului. 22 Dar vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor. Inima lui Faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul. 23 Faraon s-a întors de la râu şi s-a dus acasă, dar nu şi-a pus la inimă aceste lucruri. 24 Toţi egiptenii au săpat în împrejurimile râului ca să găsească apă de băut, căci nu puteau să bea din apa râului. 25 Au trecut şapte zile după ce a lovit Domnul râul.

Domnul a zis lui Moise: „Du-te la Faraon şi spune-i: ‘Aşa vorbeşte Domnul: «Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi slujească. 2 Dacă nu vrei să-l laşi să plece, am să aduc broaşte pe toată întinderea ţării tale. 3 Râul va mişuna de broaşte; ele se vor sui şi vor intra în casa ta, în odaia ta de dormit şi în patul tău, în casa slujitorilor tăi şi în casele poporului tău, în cuptoarele şi în postăvile de frământat pâinea. 4 Ba încă broaştele se vor sui şi pe tine, pe poporul tău şi pe toţi slujitorii tăi»’.” 5 Domnul a zis lui Moise: „Spune lui Aaron: ‘Întinde-ţi mâna cu toiagul peste râuri, peste pâraie şi peste iazuri şi scoate broaşte din ele peste ţara Egiptului!’ ” 6 Aaron şi-a întins mâna peste apele Egiptului, şi au ieşit broaştele şi au acoperit ţara Egiptului. 7 Dar şi vrăjitorii au făcut la fel prin vrăjitoriile lor: au scos şi ei broaşte peste toată ţara Egiptului. 8 Faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron şi a zis: „Rugaţi-vă Domnului să depărteze broaştele de la mine şi de la poporul meu, şi am să las pe popor să plece să aducă jertfe Domnului.” 9 Moise a zis lui Faraon: „Hotărăşte-mi când să mă rog Domnului pentru tine, pentru slujitorii tăi şi pentru poporul tău, ca să îndepărteze broaştele de la tine şi din casele tale? Nu vor mai rămâne decât în râu.” 10 El a răspuns: „Mâine.” Şi Moise a zis: „Aşa va fi, ca să ştii că nimeni nu este ca Domnul, Dumnezeul nostru. 11 Broaştele se vor depărta de la tine şi din casele tale, de la slujitorii tăi şi de la poporul tău; nu vor mai rămâne decât în râu.” 12 Moise şi Aaron au ieşit de la Faraon. Şi Moise a strigat către Domnul cu privire la broaştele cu care lovise pe Faraon. 13 Domnul a făcut cum cerea Moise, şi broaştele au pierit în case, în curţi şi în ogoare. 14 Le-au strâns grămezi, şi ţara s-a împuţit. 15 Faraon, văzând că are răgaz să răsufle în voie, şi-a împietrit inima şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul. 16 Domnul a zis lui Moise: „Spune lui Aaron: ‘Întinde-ţi toiagul şi loveşte ţărâna pământului, şi se va preface în păduchi[a], în toată ţara Egiptului’.” 17 Aşa au făcut. Aaron şi-a întins mâna cu toiagul şi a lovit ţărâna pământului, şi s-a prefăcut în păduchi pe toţi oamenii şi pe toate dobitoacele. Toată ţărâna pământului s-a prefăcut în păduchi în toată ţara Egiptului. 18 Vrăjitorii au căutat să facă şi ei păduchi prin vrăjitoriile lor, dar n-au putut. Păduchii erau pe oameni şi pe dobitoace. 19 Şi vrăjitorii au zis lui Faraon: „Aici este degetul lui Dumnezeu!” Dar inima lui Faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul”.

 

Dumnezeu îi spusese lui Moise că dialogul cu faraonul avea să fie dificil, aproape imposibil (Exodul 7:14). Cu toate acestea, Dumnezeu dorea să Se descopere faraonului și egiptenilor, așa că a decis să comunice cu ei într-un mod pe care aceștia puteau să-l înțeleagă. Dar și evreii ar fi beneficiat de pe urma acestei confruntări, deoarece ar fi aflat mai multe despre Dumnezeul lor.

 

Prima catastrofă a fost îndreptată împotriva lui Hapi, zeul Nilului (Exodul 7:17-25). Viața în Egipt depindea întru totul de fluviul Nil. Unde era apă, acolo era viață. Apa era sursa vieții, așa că și-au inventat propriul zeu, Hapi, și i se închinau lui ca dătător de viață.

 

Bineînțeles că numai Dumnezeul cel viu este Sursa vieții, Creatorul tuturor lucrurilor, inclusiv al apei și alimentelor (Geneza 1:1,2,20-22; Psalmii 104:27,28; 136:25; Ioan 11:25; 14:6). Transformarea apei în sânge simbolizează transformarea vieții în moarte. Hapi n-a putut ocroti viața. Aceasta este posibilă doar prin puterea Domnului.

 

Dumnezeu îi mai oferă apoi o șansă faraonului. De data aceasta zeițabroască, Heket, este înfruntată direct (Exodul 8:1-15). În loc de viață, Nilul produce broaște, de care egiptenii se tem și pe care le detestă. Vor să scape de ele. Momentul precis în care a fost îndepărtată această plagă a demonstrat că puterea lui Dumnezeu se afla și în spatele acestei plăgi.

 

A treia urgie are cea mai scurtă descriere (Exodul 8:16-19). Tipul de insectă (ebr. kinnim) nu este clar (țânțari, căpușe, păduchi?). Era îndreptată împotriva zeului Geb, zeul egiptean al pământului. Din țărâna pământului (ecouri ale istoriei biblice a creației), Dumnezeu a făcut să apară țânțari/păduchi, care s-au răspândit în tot ținutul. Incapabili să reproducă acest miracol (numai Dumnezeu poate crea viață), vrăjitorii au declarat: „Aici este degetul lui Dumnezeu” (Exodul 8:19). Cu toate acestea, faraonul a refuzat în continuare să acționeze.

 

Gândește-te cât de împietrită era inima faraonului! Respingerea repetată a îndemnului divin nu a făcut decât să înrăutățească situația. Ce învăț personal despre respingerea constantă a îndemnurilor Domnului?

 

 

 

 

2. Cum înțelegem următoarele texte: Exodul 7:3,13,14,22?

 

Exodul 7:3,13,14,22

„3 Eu voi împietri inima lui Faraon şi Îmi voi înmulţi semnele şi minunile în ţara Egiptului.

13 Inima lui Faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul.

14 Domnul a zis lui Moise: „Faraon are inima împietrită: nu vrea să lase poporul să plece.

22 Dar vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor. Inima lui Faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul”.

 

De nouă ori în Exodul, împietrirea inimii faraonului Îi este atribuită lui Dumnezeu (Exodul 4:21; 7:3; 9:12; 10:1,20,27; 11:10; 14:4,8; a se vedea și Romani 9:17,18). De alte nouă ori se spune că faraonul și-a împietrit propria inimă (Exodul 7:13,14,22; 8:15,19,32; 9:7,34,35).

 

Cine a împietrit totuși inima faraonului? Dumnezeu sau el însuși?

 

Este important faptul că, în istoria celor zece plăgi din Exodul, la fiecare dintre primele cinci plăgi, faraonul a fost cel care și-a împietrit inima. El a inițiat împietrirea propriei inimi. Începând cu a șasea plagă însă, textul biblic afirmă că Dumnezeu i-a împietrit inima faraonului (Exodul 9:12). Toate acestea înseamnă că Dumnezeu a întărit sau a adâncit propria alegere a faraonului, acțiunea lui voluntară, așa cum îi spusese lui Moise că avea să facă (Exodul 4:21).

 

Cu alte cuvinte, Dumnezeu a trimis catastrofe pentru a-l ajuta pe faraon să se pocăiască și pentru a-l elibera de întunericul și de rătăcirea din mintea lui. Dumnezeu nu a creat un rău nou în inima faraonului, ci pur și simplu l-a lăsat pe faraon în seama propriilor sale impulsuri ticăloase. L-a lăsat fără harul constrângător al lui Dumnezeu și astfel l-a abandonat propriei sale răutăți (vezi Romani 1:24-32). Faraonul avea liber-arbitru – putea să aleagă să fie de partea lui Dumnezeu sau împotriva Lui – și a decis să fie împotriva Lui.

 

Lecțiile sunt evidente. Ni s-a dat capacitatea de a alege între corect și greșit, bine și rău, ascultare și neascultare. Începând cu Lucifer în cer, continuând cu Adam și Eva în Eden, cu faraonul în Egipt și ajungând până la noi astăzi, oriunde ne-am afla, alegem fie viața, fie moartea (Deuteronomul 30:19).

 

O analogie: imaginează-ți o rază de soare care atinge untul și argila. Untul se topește, dar argila se întărește. Căldura soarelui este aceeași în ambele cazuri, dar există două reacții diferite la căldură și două rezultate diferite. Efectul depinde de material. În cazul faraonului, se poate spune că efectul depindea de atitudinea inimii sale față de Dumnezeu și de poporul Său.

 

Ce alegeri libere vei face mâine sau în perioada următoare? Dacă știi care este alegerea corectă, cum te pregătești pentru ea?

 

 

 

 

1. Ce înțelegi din prima confruntare dintre Dumnezeul evreilor și dumnezeii Egiptului, din Exodul 7:8-15?

 

Exodul 7:8-15

„8 Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron: 9 „Dacă vă va vorbi Faraon şi vă va zice: ‘Faceţi o minune!’ să zici lui Aaron: ‘Ia-ţi toiagul şi aruncă-l înaintea lui Faraon.’ Şi toiagul se va preface într-un şarpe.” 10 Moise şi Aaron s-au dus la Faraon şi au făcut cum poruncise Domnul. Aaron şi-a aruncat toiagul înaintea lui Faraon şi înaintea slujitorilor lui, şi toiagul s-a prefăcut într-un şarpe. 11 Dar Faraon a chemat pe nişte înţelepţi şi pe nişte vrăjitori, şi vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor. 12 Toţi şi-au aruncat toiegele şi s-au prefăcut în şerpi. Dar toiagul lui Aaron a înghiţit toiegele lor. 13 Inima lui Faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul. 14 Domnul a zis lui Moise: „Faraon are inima împietrită: nu vrea să lase poporul să plece. 15 Du-te la Faraon dis-de-dimineaţă, când are să iasă să se ducă la apă, şi să te înfăţişezi înaintea lui pe malul râului. Să-ţi iei în mână toiagul care a fost prefăcut în şarpe”.

 

Confruntările care urmau să aibă loc aveau să fie între Dumnezeul cel viu și „dumnezeii” egipteni. Ceea ce înrăutățea și mai mult lucrurile era faptul că faraonul se considera unul dintre acei dumnezei. Domnul nu a luptat împotriva egiptenilor și nici măcar împotriva Egiptului în sine,  ci împotriva zeităților lor (egiptenii venerau peste 1.500 de zei și zeițe). Textul biblic este explicit: „Voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului; Eu, Domnul” (Exodul 12:12). Mai târziu, acest lucru este subliniat din nou, de data aceasta în cadrul relatării ieșirii poporului Israel din Egipt: „Și-a împlinit DOMNUL judecățile asupra zeilor lor” (Numeri 33:4, EDCR).

 

Un exemplu de astfel de judecată asupra zeilor lor este minunea transformării toiagului în șarpe (Exodul 7:9-12). În Egipt, simbolul uraeus, care o înfățișa pe zeița Wadjet, avea forma unei cobre egiptene gata de atac și reprezenta puterea suverană în Egiptul de Jos. Acest simbol în formă de cobră făcea parte din coroana faraonului, un semn al puterii, divinității, regalității și autorității sale divine, deoarece această zeiță scuipa venin spre dușmanii lui. Egiptenii credeau și că șarpele sacru avea să-l ghideze pe faraon în viața de apoi.

 

Când toiagul lui Aaron s-a transformat în șarpe și a mâncat toți ceilalți șerpi din fața faraonului, s-a demonstrat supremația viului Dumnezeu asupra magiei și vrăjitoriei egiptene. Nu numai că emblema puterii faraonului – uraeusul – a fost cucerită, dar Aaron și Moise au ținut-o în mâinile lor (Exodul 7:12,15). Confruntarea inițială a demonstrat puterea și stăpânirea lui Dumnezeu asupra Egiptului. Moise, ca reprezentant al lui Dumnezeu, avea mai multă autoritate și putere decât însuși „zeul” faraon.

 

Este de asemenea important faptul că egiptenii antici considerau că un zeu-șarpe, Nehebkau („cel care stăpânește spiritele”), era sacru, adorat și venerat. Conform mitologiei lor, acest zeu-șarpe avea o mare putere pentru că a înghițit șapte cobre. Astfel, Dumnezeu le-a transmis egiptenilor că El, nu zeul-șarpe, are puterea și autoritatea suverană. După o confruntare atât de puternică, ei au fost capabili să înțeleagă acest mesaj imediat și clar.

 

Cum Îi putem permite Domnului să aibă suveranitate asupra oricăruia dintre „zeii” care caută supremația în viața noastră?

 

 

 

 

Text de memorat:

 

Exodul 9:35

„Lui Faraon i s-a împietrit inima şi n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece, după cum spusese Domnul prin Moise”.

 

Un fermier încerca să-și facă măgarul să se urnească, așa că a luat o ramură groasă și l-a lovit. A vorbit din nou cu măgarul, care a început să se miște. Când cineva l-a întrebat de ce a funcționat această metodă, fermierul a răspuns: „Păi mai întâi trebuie să-l faci atent.”

 

Lăsând la o parte discuția despre cruzimea față de animale, există un aspect care trebuie subliniat aici, în special în contextul exodului evreilor din Egipt. Moise a primit indicațiile privind ieșirea, așa că a mers la faraon cu faimoasele cuvinte ale lui Dumnezeu, șalach et ami, adică „Lasă pe poporul Meu să plece!”

 

Faraonul însă nu a vrut să-l lase pe poporul lui Dumnezeu să plece. Scripturile nu explică niciodată clar de ce faraonul s-a opus atât de mult, în ciuda amenințării militare de care se temeau egiptenii că o pot reprezenta evreii (vezi Exodul 1:10). Cel mai probabil, așa cum se întâmplă adesea în cazul sclaviei, motivul a fost pur economic. Israeliții erau o forță de muncă ieftină și, ca atare, faraonul nu dorea să piardă avantajele economice pe care i le ofereau acești sclavi. Prin urmare, avea nevoie să fie puțin împins de la spate, nu numai ca să fie făcut atent, ci și ca să se răzgândească.

 

 

Studiu zilnic

 

Biblia: Exodul 38 – Leviticul 4
1. Ce erau săpate ca niște peceți cu nume?
2. Care a fost ordinea montării elementelor chivotului în sanctuar?
3. Cum se prezenta Domnului grâul în dar ca jertfă de mâncare?
4. Ce anume, ca lege veșnică, nu trebuia să se mănânce cu niciun chip?

 

Ellen G. White: „Faptele apostolilor”, cap. 30
5. Cum trebuie să alerge creștinul care se apropie mai mult de țintă?

 

 

 

 

Suplimentar: Ellen G. White, „Patriarhi și profeți”, cap. 23

 

„Faraonul, fiind foarte neliniștit, îi suspecta pe israeliți că plănuiseră o revoltă pentru a nu-l mai sluji. Nemulțumirea, zicea el, era rezultatul trândăviei, așa că s-a hotărât să nu le mai lase timp pentru uneltiri primejdioase. De îndată a luat măsuri pentru a le face povara și mai grea și  pentru a le zdrobi spiritul independent. În aceeași zi au fost date porunci care au făcut munca lor mai crudă și mai apăsătoare. Materialul de construcție cel mai obișnuit din acea țară era cărămida uscată la soare; zidurile celor mai de seamă clădiri erau făcute din aceste cărămizi  și apoi erau îmbrăcate pe dinafară cu piatră, iar fabricarea cărămizilor cerea folosirea unui mare număr de sclavi. Paiele tăiate erau amestecate cu lut, pentru a le ține laolaltă, și se cerea o mare cantitate de paie pentru această lucrare; faraonul porunci acum să nu li se mai dea paie; cei ce lucrau cărămizile trebuiau să-și găsească singuri paie, în timp ce numărul de cărămizi ce trebuiau făcute era același. Porunca aceasta le-a produs un mare necaz israeliților din întreaga țară. Supraveghetorii egipteni numiseră supraveghetori evrei, care erau răspunzători de lucrul săvârșit de cei ce erau sub mâna lor. Când ordinul faraonului s-a aplicat, poporul s-a împrăștiat prin toată țara, ca să adune miriște în loc de paie; dar israeliților le-a fost imposibil să realizeze aceeași muncă. Din cauza acestei nerealizări, supraveghetorii
evrei au fost crunt bătuți” (Ellen G. White, „Patriarhi și profeți”, p. 258).

 

 

 

 

Într-adevăr, Domnul îi făcuse lui Moise promisiuni extraordinare cu privire la ce avea de gând să facă. Deși acea întâlnire trebuie să-l fi încurajat pe Moise, probabil că încurajarea a fost de scurtă durată, având în vedere reacția primită de la popor.

 

5. Ce s-a întâmplat apoi și ce lecții învățăm din Exodul 6:9-13 cu privire la momentele dificile și de dezamăgire din viața noastră?

 

Exodul 6:9-13

„9 Astfel a vorbit Moise copiilor lui Israel. Dar deznădejdea şi robia aspră în care se aflau i-au împiedicat să-l asculte pe Moise. 10 Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: 11 „Du-te de vorbeşte lui Faraon, împăratul Egiptului, să lase pe copiii lui Israel să iasă din ţara lui.” 12 Moise a răspuns în faţa Domnului: „Iată că nici copiii lui Israel nu m-au ascultat. Cum are să m-asculte Faraon pe mine, care n-am o vorbire uşoară?” 13 Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron şi le-a dat porunci cu privire la copiii lui Israel şi cu privire la Faraon, împăratul Egiptului, ca să scoată din ţara Egiptului pe copiii lui Israel”.

 

Evreii erau atât de descurajați de durerea, chinul și munca lor grea, încât nu au auzit cuvintele lui Moise, care îi asigura că Dumnezeu va acționa pentru a împlini ce a promis. Așteptau de foarte multă vreme lucrul acesta, iar așteptările nu li se împliniseră. De ce să fie altfel acum? Își pierdeau curajul și speranța, ceea ce era cu atât mai amar cu cât, pentru prima dată în viața lor, vedeau o perspectivă reală de eliberare. Cine nu a trecut printr-o situație similară? Cine nu s-a simțit la un moment dat deprimat, dezamăgit, nemulțumit – chiar abandonat de Dumnezeu?

 

Îți amintești istoria lui Iov? Dar de Asaf, un psalmist care s-a chinuit cu întrebările sale privind prosperitatea celor răi și suferința celor drepți? Totuși, indiferent de luptele sale, Asaf exprimă una dintre cele mai frumoase mărturisiri de credință: „Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă. Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine. Carnea şi inima pot să mi se prăpădească, fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele şi partea mea de moştenire” (Psalmii 73:23-26).

 

De-a lungul istoriei sacre, Dumnezeu Și-a asigurat poporul că este cu el (Isaia 41:13; Matei 28:20). Dumnezeu îi oferă pacea Lui, mângâierea Lui și îl întărește să facă față greutăților vieții (Ioan 14:27; 16:33; Filipeni 4:6,7). Formula de legământ: „Vă voi lua ca popor al Meu; Eu voi fi Dumnezeul vostru” (Exodul 6:7) exprimă relația strânsă pe care Dumnezeu voia să o aibă cu poporul Său.

 

Deși contextul era colectiv, cum se aplică Exodul 6:7 fiecăruia dintre noi și cum ar trebui să se manifeste această relație  în viața noastră de zi cu zi? (Vezi și 2 Corinteni 6:16.)

 

 

 

 

6. Cum răspunde Domnul obiecției lui Moise în Exodul 6:28 – 7:7?

 

Exodul 6:28 – 7:7

„28 Când a vorbit Domnul lui Moise în ţara Egiptului, 29 Domnul a zis lui Moise: „Eu sunt Domnul. Spune lui Faraon, împăratul Egiptului, tot ce-ţi spun.” 30 Şi Moise a răspuns înaintea Domnului: „Iată că eu nu vorbesc uşor. Cum are să m-asculte Faraon?” Domnul a zis lui Moise: „Iată că te fac Dumnezeu pentru Faraon, şi fratele tău Aaron va fi prorocul tău. 2 Tu vei spune tot ce-ţi voi porunci Eu, iar fratele tău Aaron va vorbi lui Faraon, ca să lase pe copiii lui Israel să plece din ţara lui. 3 Eu voi împietri inima lui Faraon şi Îmi voi înmulţi semnele şi minunile în ţara Egiptului. 4 Totuşi Faraon n-are să v-asculte. Apoi Îmi voi întinde mâna asupra Egiptului şi voi scoate din ţara Egiptului oştile Mele, pe poporul Meu, pe copiii lui Israel, prin mari judecăţi. 5 Egiptenii vor cunoaşte că Eu sunt Domnul când Îmi voi întinde mâna asupra Egiptului şi când voi scoate din mijlocul lor pe copiii lui Israel.” 6 Moise şi Aaron au făcut ce le poruncise Domnul: aşa au făcut. 7 Moise era în vârstă de optzeci de ani, iar Aaron, de optzeci şi trei de ani când au vorbit lui Faraon”.

 

Dumnezeu Se prezintă lui Moise ca Iehova, ceea ce înseamnă că El este Dumnezeul personal și apropiat, Dumnezeul poporului Său și Dumnezeul care a intrat într-o relație de legământ cu el. Acest Dumnezeu imanent îi poruncește din nou lui Moise să meargă și să vorbească cu faraonul. Neavând încredere în sine, Moise obiectează din nou: „Cum are să m-asculte Faraon?” Aici putem vedea iarăși nu doar umilința lui Moise, ci, din nou, dorința lui de a scăpa de sarcina care până acum n-a mers prea bine.

 

„Când Dumnezeu i-a poruncit să se întoarcă la faraon, Moise a dat dovadă de lipsă de încredere în sine. Termenul ‘aral sepatayim – lit. «buze netăiate împrejur», care este folosit aici pentru a exprima lipsa capacității lui Moise de a se exprima (6:12,30) – este similar cu cel găsit în Exodul 4:10, «limbă greoaie» [EDCR]” (Andrews Bible Commentary: Old Testament, „Exodus”, 2020, p. 205). Dumnezeu, în mila Lui, îl desemnează pe Aaron să-l ajute pe Moise. Moise îi va vorbi lui Aaron, care i se va adresa apoi public faraonului; astfel, Moise va juca rolul lui Dumnezeu în fața împăratului egiptean, iar Aaron va fi profetul său.

 

Această relatare oferă o definiție excelentă a rolului unui profet. Un profet este un purtător de cuvânt al lui Dumnezeu; el sau ea este portavocea Lui pentru a transmite și a interpreta cuvântul lui Dumnezeu pentru popor. Așa cum Moise i-a vorbit lui Aaron, iar apoi Aaron l-a anunțat pe faraon, tot așa Dumnezeu comunică cu un profet, care apoi proclamă învățătura lui Dumnezeu oamenilor. Acest lucru se poate întâmpla verbal, în persoană, sau, așa cum se făcea cel mai frecvent, profetul primea mesajul de la Dumnezeu și apoi îl scria.

 

De asemenea, Dumnezeu îi explică lui Moise la ce se poate aștepta de la întâlnirile cu faraonul. El îl avertizează că va urma o confruntare îndelungată și tensionată. Pentru a doua oară, Dumnezeu îi subliniază lui Moise că faraonul va fi foarte încăpățânat și că îi va împietri inima (Exodul 4:21; 7:3). Rezultatul însă va fi unul bun, pentru că „egiptenii vor cunoaște că Eu sunt Domnul” (Exodul 7:5). Adică, și în mijlocul haosului care urmează, Dumnezeu va fi glorificat.

 

Moise a rămas fără scuze pentru a nu face ceea ce Dumnezeu îl chemase să facă. Care sunt scuzele când încercăm să nu facem ceea Dumnezeu vrea?