Categorie: Devoțional

 Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.

(Ioan 13:34)

În absenţa dragostei, putem deveni mai religioşi, dar nu şi mai spirituali. Îi putem surprinde pe alţii cu zecimile şi cu darurile noastre, dar nu putem câştiga oameni pentru Hristos.
Principiul divin este să ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a iubit Domnul Isus. Realitatea este că noi nu suntem în stare şi nici nu ştim cum să iubim ca El. Însă iubirea naşte iubire. Hristos este sursa noastră de dragoste.„Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4:19). Îi vom iubi pe oameni numai în măsura în care credem că Dumnezeu ne iubeşte şi în măsura în care ne lăsăm iubiţi de El. „Căci dragostea lui Hristos ne [con]strânge” (2 Corinteni 5:14).

Omul firesc, neconvertit, nu îi poate iubi decât pe cei care îi sunt simpatici. Nu îi poate iubi pe cei depravaţi, pe cei tulburaţi emoţional sau pe cei dezagrea­bili. Pur şi simplu, nu este capabil să îi iubească. Dar porunca Domnului Hristos este să îi iubim pe vrăjmaşii noştri. Dacă ne străduim, vom reuşi poate să ne su­punem regulilor şi standardelor bisericii. Nu avem nevoie neapărat de ajutor de la Dumnezeu ca să ne îmbrăcăm decent şi ca să mâncăm sănătos. Este uimitor câte putem face (în ceea ce priveşte respectarea regulilor, desigur) prin disciplina personală! Mulţi creştini care nu ar încălca nici în ruptul capului regulile şi orându­ielile bisericii, mai ales cele privitoare la îmbrăcăminte şi alimentaţie, nu dau totuşi nicio importanţă faptului că devin uşor invidioşi, ostili, geloşi, criticanţi, nerăbdători, egoişti şi trufaşi. Ce fel de religie este aceasta? Problemele de acest tip nu pot fi rezolvate decât printr-o schimbare totală a inimii şi a motivaţiei. Iar schimbarea aceasta nu o putem face de unii singuri.

Cum putem deveni creştini capabili să oferim şi să primim iubire? „Roada Duhului. .. este dragostea:’ Dragostea ne este oferită în dar de Dumnezeu. Este un rod spiritual pe care îl aducem atunci când Duhul Sfânt locuieşte în noi. Ea nu ţine de bunătatea noastră. Spiritul Sfânt este Cel care aşază dragostea în noi şi este Cel care iubeşte prin noi. Atunci nu avem cum să-i mai dezamăgim vreodată nici pe Domnul şi nici pe oameni.

 „Care dintr-aceştia trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?” „Cel ce şi-a făcut milă cu el”, a răspuns Învăţătorul Legii. „Du-te de fă și tu la fel”, i-a zis Isus.

(Luca 10:36,37)

Biserica nu este un loc pentru oameni perfecţi, ci este un loc al vindecării şi al recuperării. Toţi oamenii din lumea aceasta sunt oile pierdute ale lui Dumne­ zeu. Cea dintâi datorie a noastră este să ajutăm la găsirea lor. Creştinii sunt cei vizaţi în primul rând de porunca lui Hristos din textul biblic de astăzi. Şi oare a fi pastor, asistentă, medic, muncitor, inginer nu face parte tocmai din această poruncă? Sau ocupăm cumva vreo funcţie într-un sistem religios care ne scuteşte complet de această lucrare?

Este nepotrivit să afirmăm că iubirea faţă de aproapele ar fi consecinţa apartenenţei la Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. De prea multe ori ne apărăm cu zel convingerile atâta timp cât ne aflăm pe terenul nostru. De prea multe ori începem să spunem cât de diferită este religia noastră faţă de religia altora şi re­ nunţăm la tactul şi la preocuparea creştină ce ar trebui să ne caracterizeze.

Creştinul este interesat de oameni, de suferinţa lor, de năzuinţele lor şi de mântuirea lor. Când contemplăm marile adevăruri pe care ni le-a dat Dumnezeu, ne simţim copleşiţi de bunătatea Sa. Dar Dumnezeu nu nejudecă după atitudinile noastre faţă de adevăr disparat, ci numai în relaţie cu celelalte atitudini morale şi spirituale ale noastre, precum şi cu modul în care le transmitem altora aceste adevăruri.

Este o mare pierdere să trăim numai o viaţă, când putem trăi o mie. Noi, cei care am cunoscut dragostea mântuitoare a lui Dumnezeu, trebuie să ne punem în pantofii altuia, să luăm asupra noastră nevoile şi poverile celor care nu Îl cunosc pe Hristos.

A oferi un ban la colectă sau a aduce o anumită sumă ca zecime poate fi un mijloc de îndeplinire a datoriei creştine sau, din contră, o eschivare de la în­ deplinirea acestei datorii. Să oferi bani în loc să ai grijă de oameni este o negare a ceea ce înseamnă să fii creştin adevărat. Este necreştineşte să îi oferi unui om o broşură religioasă când ştii că nevoia lui este cu totul alta. Oferirea de bani, pune­rea la dispoziţia altora a capacităţilor şi a experienţei noastre creştine nu trebuie să devină o cale de a ne sustrage de la datoria noastră, ci un semn al dragostei şi al compasiunii pe care le-o purtăm.

 Dar el, care voia să se Îndreptăţească, a zis lui Isus: „Şi cine este aproapele meu?”

(Luca 10:29)

Discuţia aceasta a început în momentul în care „un învăţător al Legii s-a scu­lat să ispitească pe Isus şi l-a zis: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Răspunsul la această întrebare nu este chiar atât de simplu cum ne imaginăm. Răspunsul real la cerinţele creştinismului nu constă din consimţământul pur intelectual. El presupune implicarea cu toată fiinţa.

Mai întâi, Domnul Hristos i-a spus:„Fă-Mă Stăpân peste toţi banii tăi”, lucru care nu e tocmai simplu. După aceea, i-a spus: „Iubeşte-Mă pe Mine mai presus decât pe oricine sau orice altceva:’ Nici lucrul acesta nu este uşor de făcut. În al treilea rând, i-a spus: „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi:’ Aceasta este partea cu adevărat grea.

Ni se cere să Îl iubim pe Dumnezeu şi să ne iubim aproapele timp de mi­liarde de ani. Dar cum vom reuşi să îi iubim şi să convieţuim cu aceiaşi oameni atâta timp? Unii nu reuşesc să facă aşa ceva nici măcar timp de un an. Cu toţii am primit invitaţia de a merge în cer şi Isus S-a dus să ne pregătească un loc. Aceasta înseamnă că acolo uşile caselor noastre vor fi deschise oricui. Oricine va putea intra oricând. Şi mai înseamnă că îi vom iubi pe toţi fără excepţie.

Totuşi Hristos Se referă mai întâi de toate la viaţa pe care o trăim acum şi aici. „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi:’ Dar cine este aproapele meu? Sau contează cine este aproapele meu? Cărei rase îi aparţine? Celei albe, negre, galbene sau roşii? Textul nu precizează. Ce religie are? Este baptist, ortodox, mor­mon, romano-catolic, martor al lui Iehova? E creştin sau e de altă religie? Textul nu specifică.

Ca răspuns la întrebarea:„Cine este aproapele meu?” Domnul Hristos a po­vestit despre samariteanul milos care a avut grijă de omul căzut între tâlhari, pe drumul către Ierihon. Mulţi contemporani de-ai noştri se găsesc într-o situaţie ase­mănătoare cu acest om căzut între tâlhari, oameni care merg la culcare flămânzi, oameni care nu cunosc siguranţa şi fericirea, oameni apăsaţi de poverile vieţii.

Când Îl iubim pe Dumnezeu, îi iubim pe oameni. Isus a dat dovadă de com­pasiune. El nu doar că a vorbit despre compasiune, ci viaţa Sa era caracterizată de compasiune. Dragostea se vede din fapte.

 Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei: dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.

(Ioan 13:35)

La încheierea Cinei Domnului, Hristos le-a arătat ucenicilor care este testul adevărat al uceniciei. Dacă ai fi în căutarea bisericii adevărate, ce criteriu ai folosi pentru a o descoperi? Este foarte important să avem o metodă simplă, în baza căreia să stabilim cine sunt creştinii adevăraţi. Dacă ar veni la tine un om care ţi-ar spune că nu mai are mult de trăit şi că are nevoie să-l ajuţi să-l cunoască pe Dumnezeu, vei căuta să îi vorbeşti despre convingerile tale într-un mod cât mai simplu posibil.

Domnul Hristos nu ne-a oferit un mod de verificare complicat, ci unul foar­te simplu. Ellen White prezenta ideea aceasta în următoarele cuvinte: „Ultimele raze ale luminii milostive, solia finală a milei ce trebuie dusă în lume, este o desco­perire a caracterului Său iubitor”. – Parabolele Domnului Hristos, p. 415

Aceasta nu înseamnă că trebuie să neglijăm celelalte aspecte ale adevăru­lui. Însă primul lucru pe care trebuie să îl afle oamenii este acela că Dumnezeu îi iubeşte. Înainte să-l poată înţelege, ei trebuie să ştie că El este dragoste, că El le-a oferit tot ce a avut mai bun prin Fiul Său Preaiubit, Isus Hristos; că Isus a fost Fiinţa cea mai iubitoare care a trăit vreodată pe pământ şi că oamenii nu au ezitat să-l ceară ajutorul. Dragostea deschide uşa inimii. De aceea trebuie să începem cu ea. Acesta este primul lucru pe care trebuie să-l simtă oamenii la primul contact cu noi.

Ca instituţie, biserica nu este un scop în sine. Ea trebuie să-i conducă pe oameni la Dumnezeu. Organizarea, mecanismele, ritualul, ordinea pot fi o repre­zentare vizibilă şi materială a Divinităţii, dar nu sunt ele însele Dumnezeu. Dacă dragostea lui Hristos nu este prezentă în noi, membrii bisericii, atunci nu le putem oferi oamenilor decât o organizaţie căreia să i se alăture.
Oamenii vor aplica testul dragostei chiar dacă nu au auzit niciodată despre el. Ei vor trage concluzii despre Dumnezeu observând purtarea celor care pretind a fi ucenicii Săi. Iar dacă aceştia trec testul, ei vor spune: „Mi se pare interesantă această biserică a rămăşiţei. Membrii ei trăiesc ca Isus Hristos. Vreau şi eu să mă alătur ei”

 Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui Împreună cu el.”
(Ioan 14:23)

Căutarea neîntreruptă a supremaţiei lui Hristos în viaţa noastră şi a asemă­nării cu El este cel mai înalt şi cel mai motivator exerciţiu spiritual din câte cunoaştem. Şi aceasta nu vine de la noi, ci din dragostea care domneşte în inimile şi în vieţile noastre. Noi suntem slabi, dar ne prindem de puterea Sa. Chiar dacă acum vedem ca într-o oglindă în chip întunecos, avem totuşi o cunoaştere clară a lui Hristos şi a neprihănirii Sale.

Unul dintre pericolele vieţii creştine este ca vegherea să nu fie completată de o umblare corespunzătoare cu Dumnezeu. În acest caz, ne este mai uşor să ne sacrificăm pe altarul extremismului religios decât să-l iubim pe Dumnezeu şi să ne iubim semenii. Avem nevoie să recunoaştem deschis primejdia de a transfor­ma desăvârşirea într-un proces egocentric, într-un obiectiv ce poate fi atins prin mult efort şi concentrare.

S-ar putea ca în modul acesta să câştigăm atenţia şi admiraţia celorlalţi. Dar unde este dragostea pentru Dumnezeu şi pentru om? Când îi iubim pe ceilalţi, nu atragem atenţia asupra noastră. Nu reuşim să ieşim din cercul nostru strâmt dacă nu facem decât să calculăm, să analizăm şi să judecăm greşelile noastre şi ale altora. Conformarea faţă de o normă desăvârşită nu satisface nici inima lui Dum­nezeu şi nici inimile noastre. Dumnezeu aşteaptă de la noi loialitate, iubire, devo­tament, toate manifestate spontan. Creştinul adevărat nu este preocupat în mod exclusiv de eforturile sale de a ajunge la starea fără de păcat. Scopul nostru nu este desăvârşirea, ci Hristos.

Noi nu putem să-I aducem lui Dumnezeu o natură din care păcatul să fie complet eradicat. Dar Îi putem aduce dragostea şi devotamentul nostru. Atunci Dumnezeu acceptă şi ia în consideraţie ceea ce ne dorim şi urmărim cu adevărat şi îl consideră ca şi împlinit. El va împlini toate aceste lucruri la venirea Sa. Suntem desăvârşiţi în credinţa care lucrează prin dragoste în cea mai mare măsură de care suntem capabili. Suntem una cu Dumnezeu.

Aceasta înseamnă că Îl vrem pe Hristos, că Îl iubim şi că ne desfătăm în El. Umblăm cu Dumnezeu la fel ca Enoh. Şi nu suntem singuri niciodată. Acesta este lucrul suprem, lucrul esenţial în viaţă.

 Enoh a umblat cu Dumnezeu, apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu.

(Geneza 5:24)

Enoh a dus o viaţă desăvârşită înaintea lui Dumnezeu şi a fost luat la cer fără să guste moartea, fiind pregătit să stea în compania fiinţelor cereşti. El L-a iubit pe Dumnezeu şi lucrul acesta l-a dovedit prin viaţa sa.

Când primim darul mântuirii oferit prin Hristos, înseamnă că suntem efectiv părtaşi la viaţa şi la dragostea Sa. Ne dedicăm Lui fără rezerve. Avem convinge­rea că El Îşi va duce la bun sfârşit lucrarea Sa în noi. Suntem siguri că dragostea Sa este îndestulătoare. Ştim că suntem păstraţi lângă El prin dragostea Sa şi prin vegherea neîntreruptă a îngerilor. Suntem decişi să nu permitem nimănui să ne despartă de El. Un bun exemplu în acest sens găsim în relaţiile de familie. Soţul şi soţia care se iubesc, părinţi şi copii care se iubesc nu permit niciunui lucru să îi despartă.

Noi nu vedem această relaţie cu Hristos ca pe un sistem de puncte ce pot fi acumulate prin conformarea faţă de reguli şi norme. Dragostea pentru El cu toată inima, cu tot cugetul şi cu toată puterea nu ia forma unor reuşite spirituale sporadice. Când Îl avem pe Hristos în inimă, înseamnă că suntem interesaţi şi pre­ocupaţi de El. Mărturisim despre El, şi nu despre noi înşine sau despre realizările noastre. Când Îl iubim pe El, nu îndreptăm lumina reflectoarelor spre noi înşine. Strădaniile noastre sunt îndreptate spre punerea vieţii în acord cu poruncile. Am devenit una cu Hristos în viaţă şi în scopuri. Îl proslăvim pe El, şi nu pe noi.

Răspunsul nu este să credem că am ajuns la desăvârşire în tot ce ne cere Dumnezeu şi că suntem astfel superiori, numărându-ne printre cei mai religioşi oameni. Hristos este singura noastră desăvârşire şi neprihănire. Noi ne-am ascuns cu Hristos în Dumnezeu. Ceea ce contează este să umblăm cu Dumnezeu. Aţin­tirea privirii la Isus devine idealul pe care îl urmărim. Tot ce putem face este să-l permitem să ne mântuiască în chip desăvârşit. Iar credinţa şi dragostea ne poartă mereu mai sus, spre acest ideal.

 Căci Făcătorul tău este bărbatul tău: Domnul este Numele Lui, s,i Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. Câteva clipe te pără­ sisem, dar te voi primi Înapoi cu mare dragoste. Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine.

(Isaia 54:5,7,10)

Dumnezeu Îşi ia un angajament faţă de noi în baza unui legământ de dra­goste. La căsătorie, mirele şi mireasa rostesc unul faţă de altul jurământul de a-și fi credincioşi şi de a se iubi până ce moartea îi va despărţi. În mod asemănător, Dumnezeu Îşi ia un angajament faţă de noi. El promite să ne iubeas­că veşnic şi să nu Îşi încalce niciodată legământul. El ne iubeşte atât de mult, încât ne oferă nu numai o a doua şansă, ci nenumărate şanse. El foloseşte orice ocazie pentru a-Şi manifesta dragostea şi harul faţă de noi.

Uneori ni se pare că păcatul ne separă de El. Ne simţim nevrednici de iubi­rea Sa. Conştiinţa ne condamnă. Mintea ne este întunecată de fărădelege. Avem impresia că Dumnezeu ne-a părăsit. Dacă noi ne-am îndepărtat de El, El de ce să nu plece de la noi?

Totuşi Dumnezeu este Tatăl nostru. El caută pe orice cale să ne îndrepte, să ne readucă la ascultare şi la neprihănire. Numai decizia noastră personală ne poa­te smulge din braţele Sale. El tânjeşte să ne aibă aproape şi ne caută neîncetat. Atunci de ce ezităm să ne întoarcem la El? Suntem noi mai laşi decât Petru, care L-a tăgăduit? Suntem noi mai răi decât tâlharul de pe cruce? Suntem noi mai cruzi decât apostolul Pavel, care a persecutat biserica? Este viaţa noastră mai întuneca­tă şi mai grea decât cea a copiilor lui Israel din timpul robiei în Egipt?

Să nu uităm că dragostea lui Dumnezeu nu se sfârşeşte niciodată. Ea este ca un izvor nesecat din ale cărui ape au băut şi au primit viaţă mii şi milioane de oameni, ba chiar miliarde.
Hristos Şi-a manifestat dragostea mângâind copilaşii, atingând leproşii, redând orbilor vederea, acceptând femeia desfrânată care plângea la picioarele Sale, stând la masă cu vameşii şi cu păcătoşii, iertându-l pe tâlharul de pe cruce. Iată cât de mare este dragostea lui Dumnezeu pentru noi!

 Vegheaţi, fiţi tari În credinţă, fiţi oameni, Întăriţi-vă!

(1 Corinteni 16:13)

Este de aşteptat ca apostolul Pavel să dea astfel de îndemnuri, atâta timp cât el însuşi a trăit ceea ce a cerut de la alţii. El a fost un creştin puternic şi activ.

A fost un urmaş remarcabil al lui Hristos. Cunoscând viaţa lui, acceptăm cu uşurinţă sfaturile sale şi tragem concluzia că a fi „tare” este una dintre calităţile esenţiale ale vieţii creştine.
Mai devreme sau mai târziu ajungem totuşi să ne dăm seama că suntem slabi. în cea mai mare parte a timpului,suntem atât de anemici şi de neputincioşi în faţa dificultăţilor, a încercărilor şi a ispitelor! Lumea, firea pământească şi Diavo­lul sunt mai tari decât noi. Să nu ne mai eschivăm şi să admitem deschis!

Citim în Biblie despre oameni ai lui Dumnezeu care au realizat multe lucruri şi înţelegem clar că ei nu ar fi reuşit să facă nimic prin propriile forţe. Avraam, Moise, Ilie, Petru, lacov, Ioan – toţi au avut momentele lor de slăbiciune. Dar tema Bibliei este tocmai aceasta: slăbiciunea omului şi puterea lui Dumnezeu! Iar Pavel ne îndeamnă în acest verset să fim tari.

Cei doisprezece bărbaţi aleşi din seminţiile Israelului au plecat să cerceteze ţara în care urmau să intre şi în care locuiau duşmanii lor. Când s-au întors, zece dintre ei au povestit despre uriaşii pe care i-au văzut acolo, spunând că, în compa­raţie cu aceştia, ei erau ca nişte lăcuste. S-au dat înfrânţi înainte să înceapă lupta. Au dat uitării puterea lui Dumnezeu şi făgăduinţa Sa de a le da victorie asupra duşmanilor lor. Uitaseră că eforturile lor erau neîndestulătoare.

Fără puterea Duhului Sfânt, biserica creştină ar fi dispărut fără urmă încă din primul secol. Înainte de Cincizecime, ucenicii L-au părăsit pe Domnul Hristos în clipa în care a avut cea mai mare nevoie de ei. După Cincizecime însă, Petru şi Ioan s-au înfăţişat înaintea Sinedriului evreiesc şi au vorbit despre Isus cu îndrăzneală. Ştefan a înfruntat moartea cu calm, fără să tremure. Evanghelia nu a ajuns în toată lumea datorită puterii oamenilor, ci prin puterea lui Hristos, în care creştinii au găsit satisfacţie şi împlinire deplină a nevoilor lor. Puterea lui Hristos în noi este forţa creştinismului.

 După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine. Astfel este pâinea care s-a pogorât din cer.

(Ioan 6:57,58)

A mânca trupul lui Hristos şi a bea sângele Lui înseamnă a trăi prin El. Credin­ ţa creştină înseamnă viaţă, este viaţa lui Hristos în noi.

În vremea de astăzi, suntem în permanenţă tentaţi să înlocuim cu altceva această putere vitală de la Dumnezeu, să trăim conectaţi la alte surse de putere. Ne mulţumim cu o pojghiţă de evlavie, evitând să pătrundem în miezul ei. Sun­tem activi în biserică, dar nu suntem şi spirituali. Avem nevoie de ceva care să ne ajute să ne opunem superficialităţii epocii în care trăim. A trăi prin Dumnezeu înseamnă a avea un simţământ adânc de dependenţă de El şi a ne desprinde de orice altă sursă. De ce să ne sprijinim într-o trestie, când putem clădi pe Stânca cea tare? Avem nevoie să învăţăm să mergem zilnic direct la Dumnezeu pentru a primi de la El tot ajutorul de care avem nevoie pentru viaţa spirituală.

Viaţa multora este condusă de pasiunea pentru lucruri şi prea puţini sunt conştienţi de modul în care îi afectează ea. S-au deprins să iubească obiecte şi să exploateze oameni, să tragă foloase de pe urma altora. În situaţia noastră însă, când folosim expresia „a trăi prin cineva”, nu înţelegem a exploata o persoană, ci dimpotrivă, a iubi acea persoană. Putem conta pe cei care ne iubesc, fiindcă ştim că ei nu vor profita de noi. Putem trăi prin ei, fiindcă ştim că ne putem bizui pe ei.

La fel este şi cu Domnul Hristos. În general, ne este dificil să ne dăruim unei persoane atâta timp cât nu avem convingerea că ne iubeşte. Vrem să fim iubiţi şi acceptaţi, dar socotim că nu merităm decât dispreţul şi respingerea din cauza defectelor şi cusururilor noastre. Însă Hristos nu procedează aşa. Dragostea Sa pentru noi nu are nicio legătură cu ceea ce merităm. Deşi ne ştie cusururile şi lipsa de maturitate, nu ne iubeşte mai puţin din cauza lor. Nu ne respinge din cauza păcatelor noastre. Nu ne refuză din cauza egoismului nostru.

Ce fel de credinţă ne va învăţa să repudiem mândria şi păcatul? Ce fel de Dumnezeu ne va oferi remediul pentru lipsa noastră de dragoste, curăţie şi inte­ gritate? Dacă suntem smeriţi, suntem pentru că am ajuns să cunoaştem dragos­tea lui Dumnezeu. Dacă ne pocăim, o facem pentru că ne încredem în bunătatea Sa. Dacă ne înfruntăm starea reală cu speranţă, o facem deoarece ştim că Dumne­zeu nu renunţă niciodată la noi.

 [Eu sunt] Cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor.

(Apocalipsa 1:18)

Deşi a trăit pe pământ în urmă cu circa două mii de ani, Domnul Isus Hristos este încă viu şi implicat în existenţa omenirii. Creştinul primeşte de la El puterea şi prezenţa Sa şi porneşte pe noua cale ce duce la viaţă. Când intră în viaţa noastră, Hristos este o sursă de putere, nu o sursă de probleme. Lumea are nevoie de această putere. El este singura Fiinţă căreia merită să Îi încredinţăm sufletul nostru.

Motivul pentru care Hristos nu reuşeşte să ne cucerească total şi să trăiască deplin prin noi este dorinţa noastră de a face ce ne place şi cum credem noi că e mai bine. Dacă Îl vom dori însă pe Hristos cel viu şi dacă Îl vom recunoaşte ca Domn al nostru, atunci El nu va mai fi doar un om care a trăit odată pe pământ, ci va fi contemporan cu noi. Dacă dedicarea noastră este serioasă, atunci vom mer­ ge până la capăt. El va deveni tot mai preţios pentru noi pe măsura identificării cu El. Iar identificarea cu El are loc atunci când primim viaţa Sa.

Trăirea în Hristos nu ţine de vârstă, ci de dedicare. Unii spun că Îl acceptă pe Hristos şi dragostea Sa, dar că nu pot accepta Legea Sa. Totuşi, dacă Îl dorim cu adevărat pe Hristos, vom dori totodată puritatea Sa, neprihănirea Sa, onestita­ tea Sa şi tot ce este El. Iubirea Sa este cea mai curată şi cea mai matură iubire pe care a cunoscut-o omul vreodată. Când Îl primim pe Hristos, primim tot ceea ce înseamnă El.

Ne putem lua chiar acum cinci minute în care să acceptăm total cerinţele Domnului Hristos pentru noi. Ce fel de relaţie îţi doreşti să ai cu Isus? Angaja­mentul parţial este inutil şi nu va funcţiona. Nici în cazul relaţiei de căsătorie nu ne putem lua un angajament parţial dacă ne dorim să avem parte de dragoste adevărată. O recunoaştere parţială a drepturilor pe care le au soţul şi soţia unul asupra altuia înseamnă dezastru pentru căsnicie. Adevărata problemă a multora este că ei nu vor ca Hristos să fie Domnul lor.Totuşi, numai acceptarea Sa ca Domn aduce cu sine motivaţia şi puterea pentru o viaţă nouă, schimbată.