Categorie: Devoțional

 Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui.

(1 Ioan 5:20)

Una dintre marile bariere din calea experienţei creştine este mulţumirea cu o cunoaştere superficială a adevărului religios. Iar cei mai grav afectaţi sunt aceia care nu reuşesc să se desprindă niciodată de înţelepciunea omeneas­că. Se poate întâmpla să avem multe cunoştinţe despre Dumnezeu, dar ele să nu ne influenţeze atitudinile fundamentale.

Apostolul Pavel vorbeşte despre îngâmfarea pe care o poate aduce preten­ţia deţinerii unei minţi superioare sau a unor cunoştinţe superioare. Este adevărat că nu putem ignora realizările gândirii umane. Dumnezeu are nevoie de minţile cele mai ascuţite. Însă când Şi-a ales ucenicii, calitatea urmărită de Domnul Isus nu a fost isteţimea, ci dedicarea totală, ascultarea, răspunsul dragostei. Creştinismul este ceea ce suntem până în cea mai adâncă fibră a fiinţei noastre.

Pare mai uşor să acceptăm Biblia, dar fără a accepta şi puterea ei dătătoare de viaţă. Secretul este predarea totală a vieţii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este produsul final al speculaţiilor noastre despre El. Noi nu Îl putem cunoaşte dacă Îl reducem la o idee. În momentul în care cunoaşterea religioasă devine un scop în sine, experienţa religioasă se transformă într-o preocupare intelectuală rigidă. Atunci ajungem să ne mândrim cu marea noastră perspicacitate. Acumulăm cu­noştinţe despre Hristos şi despre religie, dar pierdem spiritul lui Hristos.

Pavel spunea: „Ştiu în cine am crezut.” El nu oferă doar informaţii, ci este de­dicat total lui Hristos, L-a primit în sufletul său pe Hristos, s-a lăsat cucerit complet de Hristos.

Experienţa creştină trebuie clădită pe convingerea că sensul vieţii este dat de relaţia cu Dumnezeu, bazată pe raţiune şi pe dragoste. Dumnezeu ne transfor­mă prin această relaţie. Când dăm mărturie înaintea oamenilor, intenţia noastră nu este doar să le oferim un set de doctrine precise. Pentru a fi mântuiţi, oamenii au nevoie de mai mult decât de nişte simple informaţii.

Noi trezim în inima lor dorinţa de a-şi face din cunoaşterea lui Dumnezeu un stil de viaţă. Creştinul este cel a cărui existenţă a fost profund marcată de mila, dragostea, adevărul şi bunătatea lui Dumnezeu.

 Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.

(Ioan 14:15)

Subiectul relaţiei dintre dragoste şi ascultare nu este pentru bebeluşi, care sunt deprinşi cu laptele, ci pentru creştinii maturi, obişnuiţi cu hrana tare.

Su­biectul regulilor şi restricţiilor este de interes pentru copii. Cât suntem copii, simţim nevoia să ni se spună ce să facem. Însă dacă am crescut într-o atmosferă de iubire, nu mai avem această nevoie. Ceea ce ne interesează este ca ascultarea noastră să fie o exteriorizare a dragostei faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.

În momentul încheierii căsătoriei, cuplul intră într-un nou tip de relaţie, ce presupune o nouă gamă de responsabilităţi. Cei doi intră într-un nou tip de viaţă, într-o viaţă de dăruire totală faţă de celălalt, într-o viaţă în care fiecare urmăreşte bunăstarea şi siguranţa celuilalt, precum şi păstrarea integrităţii personale a celui­lalt. Tot la fel, când acceptăm noua relaţie cu Tatăl nostru ceresc, viaţa noastră se schimbă.

Ascultarea bazată pe Lege şi ascultarea bazată pe dragoste sunt întemeia­te pe principii diferite. Cea dintâi îşi duce existenţa în afara relaţiei personale cu Domnul Hristos. Cea de-a doua îşi trage puterea din relaţia personală cu El.

Relaţia cu Domnul nostru nu poate exista într-o atmosferă de necinste, necurăţie, neascultare, ură şi ostilitate. Dacă ne dorim ca ea să continue, trebuie să descoperim puterea dragostei lui Dumnezeu, care ne face ascultători de voinţa şi de Legea Sa.

Îngrijorător în momentul de faţă nu este faptul că oamenii nu mai folosesc cuvântul „dragoste’, ci mai degrabă pervertirea şi denaturarea dragostei, care ne deposedează vieţile şi familiile de vitalitate, şi totodată atitudinea aceea laxă şi permisivă pe care noi, creştinii, nu o putem nicidecum apăra.

Nevoia noastră în viaţa personală şi în viaţa de familie nu este aceea de a utiliza mai mult cuvântul „dragoste’; ci aceea de a adera la dragostea curată, statornică şi nobilă despre care vorbeşte Domnul Hristos. Drama este că oamenii continuă să folosească acest cuvânt care Îl defineşte pe Dumnezeu, după ce l-au golit de orice referire la El. Dragostea adevărată şi veşnică este cea care respectă principiile eterne ale Legii morale.

 Căci dragostea de Dumnezeu stă in păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele.

(1 Ioan 5:3)

Cea mai mare poruncă a lui Dumnezeu este „să iubeşti”. Scopul principal al activităţii şi existenţei bisericii este răspândirea dragostei lui Dumnezeu pe pământ. Dragostea Sa trebuie manifestată în mod deplin şi convingător în biserica lui Hristos şi prin ea. Problema este însă că răspunsul dragostei nu se află tocmai sub controlul nostru direct. Noi nu îi iubim pe oameni pur şi simplu pentru că am decis să îi iubim. Nu este chiar atât de simplu. Noi ne formăm capacitatea de a iubi prin faptul că ne lăsăm iubiţi. Relaţia cu Dumnezeu şi cu oamenii depin­ de de capacitatea noastră de a iubi şi de a accepta dragostea. Dragostea nu devi­ne activă pur şi simplu prin faptul că vorbim despre ea. Avem nevoie să-l lăsăm pe Dumnezeu să ne iubească şi avem nevoie să răspundem iubirii Sale.

Dragostea costă. Nu există dragoste ieftină. Starea noastră păcătoasă, pro­blemele noastre cu invidia, gelozia, duşmănia, mânia îşi au un singur remediu: dragostea. Cine poate să-şi iubească aproapele ca pe sine însuşi doar meditând la acest lucru? Starea noastră este cu mult prea rea ca să putem ieşi singuri din ea. De aceea, primul lucru pe care îl face Dumnezeu pentru noi este ca, iubindu-ne, să ne dea puterea şi capacitatea de a iubi.”Pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Romani 5:5). Dragostea lui Dumnezeu ne transformă în oameni iubitori.

Dragostea este deopotrivă un răspuns şi o responsabilitate. Ascultarea fără dragoste duce la legalism. Într-o atare situaţie, nu ne motivează dragostea, ci Legea. Este adevărat că nu putem face concesii în privinţa necesităţii de a asculta de cele Zece Porunci. Însă ascultarea fără dragoste înseamnă respectarea doar a literei Legii, impunerea regulilor şi rânduielilor din exterior. Păzirea ei doar de formă devine lu­ \crul cel mai important. Nu se iau în considerare semnificaţiile ei mai adânci şi nevoia de a avea o inimă nouă. Ascultarea de acest tip este fatală pentru viaţa spirituală.

Să fim dispuşi să plătim preţul cerut de dragoste: sacrificiul pentru ceilalţi şi dăruirea. Creştinul iubitor nu se înjoseşte pe el însuşi şi nu îi înjoseşte pe ceilalţi prin atitudinile sale şi prin manipulare emoţională. El recunoaşte faptul că oamenii sunt fiii şi fiicele lui Dumnezeu şi că suntem cu toţii răscumpăraţi prin dragoste.

 Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii, căci cine iubeşte pe alţii a Împlinit Legea.

(Romani 13:8)

Nimeni nu ar trebui să aibă dificultăţi în a înţelege acest pasaj din Scriptură. Când iubeşti pe cineva, nu vei încerca să-l ucizi, nu vei fura de la el, nu vei încerca să abaţi de la el atenţia şi afecţiunea soţiei sale, nu vei spune min­ciuni despre el. Pentru că „dragostea nu face rău aproapelui”.

Dar ce înseamnă aici „a împlini” Legea? Înseamnă a umple până la refuz, ast­fel încât nicio parte să nu rămână goală. Înseamnă că fiecare gest al nostru, fiecare acţiune, fiecare contact cu oamenii trebuie să fie plin de iubire. Totul este sfinţit prin spiritul iubitor al lui Hristos.

Psalmistul scria: „Poruncile Tale… sunt fără margini” (Psalmii 119:96). Ide­ea pe care el o transmite aici este aceea că simpla conformare exterioară faţă de cerinţele Legii reprezintă un mod foarte îngust de înţelegere a ei. Putem atrage atenţia asupra faptului că noi nu am ucis pe nimeni, că nu am comis niciodată adulter şi că nu am furat de la nimeni. Dar ce se întâmplă atunci când adăugăm la viaţa noastră dragostea?

Dragostea face ca păzirea poruncilor să fie uşoară şi plăcută. Puterea inte­rioară a Duhului Sfânt care locuieşte în noi este egală cu forţa exercitată de toate cerinţele Legii. Greutatea cu care aerul atmosferic apasă asupra scoarţei terestre este egală cu aproximativ un kilogram pe cm2. Corpul unui adult obişnuit supor­tă prin urmare o greutate totală de circa o tonă. Dar noi nu conştientizăm acest lucru. Presiunea aceasta exterioară este echilibrată de presiunea interioară exer­citată de substanţele gazoase şi lichide din organismul nostru. Putem în modul acesta să ne ducem viaţa liniştiţi. Atmosfera nu este o povară pentru noi. Ba dim­potrivă, aerul ni se pare uşor. Dacă această presiune interioară ar dispărea brusc, atmosfera ne-ar zdrobi.

La fel se întâmplă şi cu presiunea exercitată de Legea morală. în starea noas­tră decăzută, suntem apăsaţi de vinovăţia şi de condamnarea pe care ni le-am atras prin încălcarea Legii. În schimb,când ne naştem din nou şi primim înăuntrul nostru Duhul Sfânt, mintea noastră se umple cu puterea dragostei lui Dumnezeu, şi cerinţele Legii devin mai uşoare decât aerul. Fiecare poruncă divină este o bine­cuvântare pentru noi. Pentru că dragostea este împlinirea Legii.

 Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem – dacă păzim poruncile Lui. Cine zice: „Îl cunosc” şi nu păzeşte poruncile Lui este un mincinos şi adevărul nu este În el. Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, În el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem În El.

(1 Ioan 2:3-5)

Ioan ne pune în gardă faţă de pericolul de a propovădui Evanghelia fără ascul­tare. Pretutindeni în lume, Legea lui Dumnezeu este redusă la tăcere. Oameni­lor li se serveşte un fel de Evanghelie din care ascultarea lipseşte aproape cu desăvârşire. Una dintre cele mai teribile primejdii cu care ne confruntăm astăzi este propagarea unui climat al compromisului dintre păcat şi standardele morale. Există mult creştinism ieftin şi multă religie care pretinde numai atâta rugăciune şi numai atâta participare cât să te menţii pe linia de plutire. Mântuirea este în­tr-adevăr fără plată, dar nu este ieftină. Mulţi sunt creştini doar cu numele. Trăim într-un timp în care se crede că e o virtute şi o mare dovadă de toleranţă să poţi spune un cuvânt bun despre orice. Opoziţia eternă a lui Dumnezeu faţă de păcat este tratată cu uşurinţă.

Cu toate acestea, putem crede şi putem trăi cu convingerea că între Evanghelie şi ascultarea de cele Zece Porunci există o legătură strânsă.

În Biblie se pune un mare accent pe ascultare. Mântuirea prin har înseamnă în fond că, înain­te de a ne cere să facem ceva, Dumnezeu ni Se oferă pe Sine. Iar răspunsul nostru pozitiv la oferta Sa este posibil numai în condiţiile unei relaţii personale cu El. Domnul ni Se pune la dispoziţie cu compasiune, cu răbdare şi cu iubire şi aşteap­tă să ne supunem Lui în acelaşi spirit. El ne este mereu credincios şi aşteaptă să Îi fim credincioşi. Răspunsul nostru la darul mântuirii ia forma ascultării din iubire şi din recunoştinţă.În acest caz, Legea lui Dumnezeu nu mai este o forţă exterioară nouă. Acum avem resursele interioare pentru a împlini voia lui Dumnezeu şi pen­tru a păzi poruncile Sale. Domnul Hristos nu ne dă o Lege nouă, ci o putere nouă. Spiritul lui Hristos este spiritul dragostei. Esenţa creştinismului sunt compa­siunea, răbdarea, împăcarea. Prin Hristos ne putem face o idee despre dragostea infinită a lui Dumnezeu, reuşim să pricepem într-o oarecare măsură cât de mult Îi suntem datori. Hristos ne învăluie într-o atmosferă a iubirii. Nu putem fi cu adevă­rat ucenici ai Săi decât dacă ascultăm de El.

 Cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că iubim pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui.

(1 Ioan 5:2)

În versetul acesta, cuvintele cele mai importante sunt „iubim” şi „păzim”. Iubirea
duce la păzirea poruncilor, adică la ascultarea de Dumnezeu. Iar ascultarea este testul iubirii. Dragostea şi ascultarea nu trebuie privite izolat una de cealaltă.
Ţelul Evangheliei este să se înmulţească dragostea.

În ceea ce priveşte ascultarea, avem trei posibilităţi. Prima este aceea să propovăduim păzirea Legii aparte de Hristos şi să transformăm Vestea bună în­tr-un mesaj rece despre cerinţele Legii; să avem ca unic motiv al existenţei noastre Legea şi, în consecinţă, să devenim legalişti. A doua este să predicăm Evanghelia, dar nu şi ascultarea; să diminuăm importanţa voinţei şi a Legii divine şi să ne mul­ţumim cu un sentimentalism ieftin; să negăm nevoia de disciplină şi de putere morală şi să confundăm îngăduinţa cu libertatea.
A treia posibilitate este să ară­tăm că Evanghelia şi păzirea Legii merg mână în mână şi că, în absenţa ascultării, Evanghelia devine o contrafacere.

Mulţi au o înclinaţie puternică spre legalism. Realitatea este că păcatul ne-a despărţit de Dumnezeu şi că Dumnezeu ne descoperă Legea Sa ca să vedem sta­rea în care suntem. Însă unii aleg să răspundă la această descoperire prin păzirea Legii cu scopul de a dobândi merite, de a se îndreptăţi înaintea lui Dumnezeu, dându-şi silinţele să respecte totul la literă. Totuşi, dacă păzim Legea cu stricteţe, nu înseamnă în mod obligatoriu că suntem legalişti. Dacă participăm săptămână de săptămână la Şcoala de Sabat şi la ora de rugăciune, nu înseamnă că suntem legalişti. Legalişti sunt cei care păzesc Legea ca să obţină merite înaintea lui Dum­nezeu sau ca să câştige favoarea Sa.

Legalismul este fatal pentru viaţa spirituală. Cea mai mare frământare a omului legalist este ca, atunci când se face bilanţul, el să iasă bine. El se află într-o permanentă competiţie cu alţii şi ascunde sub masca virtuţii motivaţiile cele mai urâte.

Satisfacţia lui este să profite de alţii prin intermediul religiei. Caracteristica lui este lipsa de compasiune. Viaţa creştină înseamnă pentru el ascultarea neabă­tută de glasul datoriei.

Deşi este adevărat că trebuie prezentate lumii cerinţele Legii lui Dumnezeu, nu trebuie totuşi să uităm niciodată că dragostea, dragostea lui Hristos, este singura putere care poate înmuia inima şi care poate conduce la ascultare:’- Evanghelizare, p.57

 Dacă zice cineva: „Eu iubesc pe Dumnezeu” şi urăşte pe fratele său, este un mincinos, căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?

(1 Ioan 4:20)

În primele zile ale acestei luni am întrebat: „Dacă ai fi în căutarea bisericii adevărate, ce criteriu ai folosi pentru a o descoperi? De la ce ai porni? Dacă ar veni la tine un om care ţi-ar spune că nu mai are mult de trăit şi că are nevoie să-l ajuţi să-l cunoască pe Dumnezeu, ce vei alege să-i spui?” Concluzionăm că nu e uşor să-i vorbeşti într-un timp scurt despre toate convingerile tale.

Oamenii care caută ajutorul divin au nevoie să ştie în primul rând că Tatăl lor ceresc îi iubeşte. De aceea a venit Isus pe pământ. Dumnezeu vrea să li se înfăţişeze oamenilor ca fiind un Dumnezeu al dragostei, pentru ca ei să Îl poată cunoaşte. De aceea avem nevoie noi, creştinii, să fim caracterizaţi de iubirea de oameni.

Ca instituţie, biserica nu trebuie să se aşeze în locul lui Dumnezeu, ca scop în sine. Ea trebuie să-i conducă pe oameni la Dumnezeu. Pentru a trece testul adevărului şi al bisericii adevărate, ea trebuie să-i pună pe oameni în legătură cu o Fiinţă de la care pot primi iubire şi căreia Îi pot răspunde cu iubire.

Organizarea, mecanismele, ritualul, ordinea pot fi o reprezentare vizibilă şi materială a Divinităţii, dar nu sunt ele însele Dumnezeu. Dacă noi, membrii bise­ricii, nu Îl reprezentăm pe Hristos printr-o purtare iubitoare, atunci nu le putem oferi oamenilor decât o organizaţie căreia să i se alăture.

Aceasta este una dintre cele mai serioase probleme cu care ne confrun­tăm. Avem tendinţa de a face lucrări bune prin intermediul organizaţiei. Lucrăm în grupe. Poate că nu e posibil altfel. Dar, în general, Domnul Hristos a lucrat de la om la om. Noi ţinem predici înaintea bisericii. Studiem pe grupe. Oferim broşuri şi literatură prin biserici. Facem colecte. Lucrurile acestea nu sunt rele atâta timp cât nu iau locul lucrării personale cu oamenii. Nu este bine să permitem ca mărturia noastră personală să se piardă în acţiunile de grup sau în organizaţie.

Iubirea faţă de oameni trebuie demonstrată personal.

 Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.

(Ioan 13:34)

Noi suntem chemaţi să iubim cum a iubit Domnul Hristos. Prima transfor­mare pe care o realizează Evanghelia este transformarea noastră în creştini capabili să oferim iubire. În acest fel, devenim în stare să dăruim o iubire aleasă, altruistă, blândă şi iertătoare, care va exercita o putere de atracţie irezisti­bilă asupra altora.

Hristos ne măreşte capacitatea de a iubi. Diavolul, dimpotrivă, o micşorează, o înjoseşte şi îi răpeşte nobleţea. Toate formele de pervertire a dragostei vin de la cel rău. Hristos nu ne scade puterea de a iubi, ci ne-o sporeşte.

Nimeni nu a apreciat mai mult ca Domnul Isus iubirea de care poate da do­vadă un om. El a acceptat-o înaintea Sa pe o femeie desfrânată, condamnând pă­catul şi oferind scăpare păcătosului; S-a făcut prieten cu tâlharul răstignit alături de El; l-a iertat cu bucurie pe Petru, care L-a trădat; de asemenea, S-a rugat pentru cei care L-au răstignit. El preferă mai degrabă un păcătos care iubeşte, decât un „sfânt” lipsit de suflet.

Să reţinem că, deşi nu suntem în stare să iubim aşa cum a iubit Hristos, putem totuşi să ne predăm Lui şi să-l lăsăm pe El să aşeze în noi dragostea Sa. Iar când Îi vom permite Lui să ne iubească, vom fi şi noi capabili să-i iubim pe alţii.
„Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4:19). „Roada Duhului„. este dragostea” (Galateni 5:22).

Iubirea şi compasiunea faţă de oameni îşi trag seva din relaţia noastră cu Domnul Isus. În ocazia primei întâlniri pe care a avut-o cu ucenicii după înviere, Hristos l-a supus pe Petru unui test:„Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? … Paşte oiţele Mele” (Ioan 21:15,16). Ca să-i putem iubi pe oameni, este necesar ca mai întâi să-l iubim pe Domnul.
Domnul Hristos este bucuros să ne răscumpere şi să ne transforme în oa­meni capabili să iubească. Dragostea Sa ne iartă toate păcatele. Dragostea Sa iese biruitoare asupra egoismului nostru şi asupra lipsei noastre de răbdare, asupra duşmăniei şi resentimentelor noastre, asupra geloziei şi invidiei noastre. Dragos­tea Sa înlătură din viaţa noastră toate impedimentele şi ne face în stare să ne purtăm faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri cu iubire. La ce ne gândim mai mult? La afacerile noastre, la banii noştri, la plăcerile noastre sau la oamenii care au nevoie să cunoască dragostea lui Dumnezeu prin noi şi să fie răscumpăraţi de ea?

 Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.

(Coloseni 3:2)

Mi-am dorit foarte mult să-i învăţ un lucru pe tinerii care au participat de-a lungul anilor la orele mele: cum să dea şi cum să primească iubire cura­tă şi aleasă. Numai dragostea curată este adecvată în relaţiile noastre cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Numai prin dragoste putem să ne raportăm potrivit la Dumnezeu şi la oameni. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat …” În Biblie, Dumnezeu nu ne dă doar învăţături, ci ni Se dăruieşte pe Sine.

Apostolul Pavel aminteşte undeva despre nevoia noastră de a pricepe care este înălţimea dragostei lui Dumnezeu (vezi Efeseni 3:18). Ceea ce oamenii din zilele noastre numesc dragoste nu este decât un mod de manifestare scandalos, care nu are nicio legătură cu dragostea divină. Toţi oamenii au nevoie să-şi supu­nă trebuinţele de bază dragostei înalte a lui Dumnezeu.

Dragostea este darul lui Dumnezeu. Însă cât de mult a fost ea denaturată şi pervertită! Astfel, când cineva spune că iubeşte, spune de fapt că vrea să posede, să-şi satisfacă poftele, să profite de alţii din punct de vedere religios, financiar, sexual sau social. Dar nimănui nu-i place să fie folosit. Iar atunci când cineva este folosit de alţii, simţământul valorii sale personale este distrus.

Dragostea Domnului Hristos ne oferă un simţământ real al valorii persona­le, o stare bună de spirit. Dumnezeu nu ne îngrădeşte şi nu ne suprimă nevoile de bază. El ne dezvoltă mereu capacitatea de a iubi şi ne ajută să înţelegem mai bine valoarea dragostei. Numai El ne poate face capabili să dăruim iubire adevărată, total opusă iubirii josnice pe care o inspiră Diavolul.

Dragostea pervertită poate fi învinsă numai prin dragostea curată a lui Dumnezeu. Imoralitatea poate fi eradicată în mod eficient numai prin dragostea care a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt. Nimic nu îl poate întina pe cel care primeşte cu inima deschisă puterea înălţătoare a lui Hristos; nimic nu îl poate mânji; nimic nu îl poate speria; nimic nu îl poate înşela. „Cunoaşteţi şi cre­deţi dragostea pe care Dumnezeu o are pentru noi, şi veţi fi în siguranţă; dragos­tea aceasta este o fortăreaţă ce rezistă la toate amăgirile şi atacurile lui Satana:’
– Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 119

 Ştim că toţi avem cunoştinţă. Dar cunoştinţa îngâmfă, pe când dragostea zideşte. Dacă crede cineva că ştie ceva, Încă n-a cunos­cut cum trebuie să cunoască. Dar dacă iubeşte cineva pe Dumne­zeu, este cunoscut de Dumnezeu.

(1 Corinteni 8:1-3)

Apostolul Pavel stătea bine la capitolul cunoaştere. El ştia clar că un idol este totuna cu nimic şi că există un singur Dumnezeu: Dumnezeul şi Tatăl Dom­nului nostru Isus Hristos. Ştiind aceste lucruri, el se aşeza la masă şi mânca liniştit din hrana adusă ca ofrandă idolilor şi aceasta dintr-un singur motiv: pentru că îi era foame şi pentru că avea nevoie de energie în activitatea sa ca slujitor al Evangheliei. Pentru el nu existau alţi dumnezei. Hrana era hrană şi nimic altceva. Consumul de hrană închinată idolilor nu îl făcea nici mai bun, nici mai rău din punct de vedere spiritual.

Dar Pavel nu se opreşte aici, ci adaugă: „Toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos:’ Cunoaşterea nu poate fi singurul ghid la care apelăm atunci când dorim să luăm o hotărâre corectă în astfel de chestiuni, fiindcă, dacă am proceda aşa, am ţine cont numai de noi înşine, nu şi de alţii. Cunoaşterea tre­buie contrabalansată cu iubirea faţă de oameni.

Când trebuie să luăm o decizie de acest gen, este bine să ne punem două întrebări: „Mă afectează lucrul acesta?” şi „ÎI afectează pe aproapele meu lucrul aces­ta?”. Poate că poţi să răspunzi cu un „da” răspicat la prima întrebare. Însă la a doua nu este chiar atât de simplu. Pavel ştia acest lucru. Când se gândea că are o răspundere faţă de cei care ar fi putut înţelege greşit gestul său, dragostea faţă de ei devenea factorul hotărâtor. Să presupunem că, în timp ce mânca din hrana adusă ca ofrandă idolilor, era observat de câţiva oameni uşor influenţabili. Fără îndoială că ei aveau să-l înţeleagă greşit şi aveau să-şi piardă credinţa sau aveau să tragă concluzia că puteau coborî standardul în alte privinţe. Dar Pavel îi iubea şi a adoptat următoarea poziţie: „De aceea, dacă o mâncare face pe fratele meu să păcătuiască, nu voi mân­ca niciodată carne, ca să nu fac pe fratele meu să păcătuiască” (1 Corinteni 8:13).

Dragostea ne zideşte în Hristos şi ne conduce la adevăr. Dumnezeu ne oferă mai mult decât informaţii, mai mult decât cunoştinţe care să ne satisfacă raţiunea. El ne îndeamnă stăruitor să transmitem la rândul nostru dragostea Sa, care ne desăvârşeşte judecata şi care ne ajută să luăm hotărârea cea bună.