Categorie: Devoțional

 Să nu văpotriviţi chipului veacului acestuia, ci să văprefaceţi prin Înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi desăvârşită.

(Romani 12:2)

Foarte mulţi oameni sunt atraşi de ideea conformării cu lumea. În curând însă, conformarea va deveni obligatorie în momentul în care va veni la putere fiara cu două coarne din Apocalipsa 13, care va face „ca toţi – mici şi mari, bogaţi
şi săraci,slobozi şi robi – să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei” (Apocalipsa 13:16,17).

Omenirea este în prezent supusă unei pregătiri mentale pentru a se confor­ma. Tendinţa aceasta este deja foarte evidentă pe glob. Unul dintre preţurile pe care le plătim pentru viaţa modernă complexă este producerea de personalităţi mediocre şi de oameni mediocri. Tendinţa este spre conformare în toate lucrurile, de la îmbrăcăminte şi până la concepţii. Astăzi este foarte dificil să-ţi formezi o personalitate independentă.

Conformarea este periculoasă atunci când este de tip lumesc şi când este servită bisericii şi creştinului. Lumea depune eforturi neîntrerupte pentru a ne câştiga de partea modului ei de a trăi. Respectul ei pentru individ este aproape inexistent. Ea ne asigură succesul numai în condiţiile în care îngenunchem înain­tea ei.

Să nu minimalizăm importanţa experienţei creştine şi a preţului pe care aceasta îl presupune. Toţi apostolii, cu excepţia unuia singur, au murit ca mar­tiri pentru faptul că au stat de partea lui Hristos şi au mers contra mulţimii. Ioan, ultimul dintre ei, a fost exilat pe Insula Patmos. Aproape toţi martirii din primele secole au fost executaţi dintr-un singur motiv: pentru că nu au acceptat să se su­pună tiparului imperial.

Să nu ne fie teamă să luăm poziţie. Să nu numim compromisul şi laşitatea, diplomaţie. Avem nevoie să fim transformaţi prin înnoirea minţii noastre. Noi nu suntem diferiţi doar de dragul de a fi diferiţi. Noi suntem diferiţi când avem de ales între adevăr şi eroare, între Hristos şi lume, între domnia lui Hristos şi domnia lumii, a firii pământeşti şi a Diavolului.

 Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric’: ne-a luminat inimile, ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumne­zeu pe faţa lui Isus Hristos.

(2 Corinteni 4:6)

Domnul Hristos a murit pentru noi şi, mai mult decât atât, ne oferă puterea de a fi şi de a realiza ceea ce singuri nu am fi reuşit niciodată să fim şi să realizăm. El ne iubeşte atât de mult, încât ne schimbă şi ne transformă. Din nişte oameni morţi din punct de vedere spiritual, prinşi în vâltoarea treburilor pă­mânteşti, a ambiţiilor şi a plăcerilor, face din noi alţi oameni şi ne pune la dispozi­ţie puterea divină. Aceasta a fost experienţa profeţilor, a apostolilor, a misionarilor şi a martirilor.

Când Îl primim pe Domnul Hristos în viaţa noastră, nu e nevoie neapărat să ne schimbăm locul de muncă sau locuinţa. Poate că ne păstrăm slujba şi casa, poate că rămânem în mijlocul aceloraşi oameni, însă ceea ce se schimbă în mod sigur este faptul că avem putere de la Dumnezeu în faţa greutăţilor şi ispitelor şi faptul că avem o nouă perspectivă asupra vieţii. Viaţa împreună cu Hristos are ceva fascinant. Cu El, ne împlinim îndatoririle voioşi.

În vechime, la greci, cel mai apreciat dintre toţi era omul care gândea. La romani, era apreciat omul care putea să cucerească. La evrei, era omul care cu­noştea Legea şi care o păzea. Atunci a venit Isus. El are grijă de crinii de pe câmp şi îi îmbracă în frumuseţe. Nicio vrabie nu cade la pământ fără ca El să ştie. Până şi perii din cap ne sunt număraţi. El a părăsit cele nouăzeci şi nouă de oi din staul şi a venit în lumea noastră în căutarea copiilor Săi pierduţi. El a adus lumina în lumea noastră şi în viaţa noastră.

Am citit undeva că radiul este întrebuinţat în botanică la plantele crescute strâmb sau la cele oprite din creştere. În urma acţiunii sale, planta înfloreşte şi creşte. În mod similar, când Dumnezeu intră în vieţile noastre, totul se schimbă, totul capătă culoare.

 Şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştin­ţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu. Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a lui să fie slava…

(Efeseni 3: 19-21)

Darul plinătăţii lui Hristos conţine secretul ce distinge religia creştină de orice altă religie. Niciun alt conducător religios din câţi au fost în lumea noastră nu le-a oferit oamenilor o neprihănire completă şi, în plus, toate bogăţiile nepătrunse ale cerului. Toţi au fost nişte oameni păcătoşi ca şi noi. Nimic din ce aveau ei de oferit nu ne putea îmbogăţi.

Apostolul Pavel a exprimat ideea aceasta în următoarele cuvinte: „Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să ves­tesc neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos” (Efeseni 3:8). Bogăţiile aces­tea nu pot fi estimate, întrec orice închipuire, sunt inepuizabile.

Hristos în noi este plinătatea înţelepciunii, neprihănirea fără pată, plinăta­tea adevărului. Tot ce avem nevoie vine prin El. În El se găsesc toate comorile ce­reşti. Când Îl primim în viaţa noastră, tot ce este al Lui devine al nostru. „Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui şi har după har” (Ioan 1:16).

Mijlocul prin care intrăm în posesia acestor bogăţii ale Sale este credinţa. Cuvântul „credinţă” este folosit cu multă nepăsare şi într-o multitudine de sensuri. Îl rostim şi îl auzim foarte des şi poate tocmai de aceea nici nu mai ştim ce înseam­nă. Credinţa este acel act simplu de încredere în Hristos şi de încredinţare în grija Sa. Ea ne pune în legătură cu cea mai bogată Persoană din univers, cu Acela în care sunt ascunse toate bogăţiile cereşti şi care ne face părtaşi la aceste bogăţii.

Când plămânii se dilată, aerul pătrunde în piept; când deschid ochii, lumina pătrunde în mine. Când îmi deschid inima, Hristos pătrunde în suflet. Când mă încred în El, El mă face părtaş la viaţa Sa şi la bogăţiile Sale. Când întind mâna spre El, El mi-o umple cu binecuvântări cereşti.

 Voi sunteţi epistola noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii. Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui Viu; nu pe nişte table din piatră, ci pe nişte table care sunt inimi de carne.

(2 Corinteni 3:2,3)

Apostolul Pavel a intrat în Corint şi a înfiinţat o biserică fără a avea cu el vreo scrisoare de recomandare din partea conducătorilor bisericii din Ierusalim.

Când i s-a reproşat lucrul acesta, el a răspuns că scrisoarea sa de recoman­dare erau chiar oamenii convertiţi la Hristos. Aceştia erau epistolele vii care îi certi­ficau lucrarea şi care puteau fi citite şi cunoscute de toţi oamenii. Ei erau suficienţi.

Unul dintre cele mai eficiente argumente în favoarea credinţei creştine este prezenţa Spiritului Dumnezeului celui viu în vieţile credincioşilor. Noi suntem ca nişte epistole vii, adresate tuturor oamenilor.

Domnul Hristos scrie pe inima şi pe mintea noastră că suntem împăcaţi cu Dumnezeu, că ne iubim unii pe alţii, că preţuim tot ce e mai valoros în viaţă, că avem gândul Său. De aceea, când „citesc” viaţa noastră, oamenii înţeleg că Dum­nezeu îi iubeşte şi că doreşte să le ofere iertare. Hristos le transmite aceste ade­văruri prin noi. El scrie în noi dragostea de neprihănire, încrederea în Dumnezeu, iubirea de oameni. Noi suntem epistolele Sale, cunoscute şi citite de toţi oamenii. Fiecare dintre noi este o epistolă vie, care răspândeşte în jur o lumină puternică şi plăcută.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, un avion care survola o insulă din Pacificul de Sud a fost doborât. Pilotul s-a catapultat şi, în timpul coborârii la sol, se întreba cum avea să fie primit de băştinaşi, despre care auzise că erau cani­bali. La impactul cu terenul accidentat, şi-a fracturat ambele picioare. Băştinaşii l-au găsit, l-au pus într-un cearşaf şi l-au dus în sat. Pe drum, pilotul a observat că pe cearşaf era scris numele unei societăţi misionare. Ulterior a aflat că pe insula aceea venise, cu mai mulţi ani în urmă, un misionar şi că, prin lucrarea lui, locui­torii deveniseră creştini. Misionarul murise şi fusese înmormântat acolo. După ce s-a făcut bine, pilotul a vizitat cimitirul, curios să vadă mormântul misionarului. Băştinaşii scriseseră pe piatra funerară următoarele cuvinte: „Când a venit el, nu era niciun pic de lumină. Când a murit el, nu era niciun pic de întuneric”.

 Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.

(Romani 10:10)

Dacă nu este însoţită de credinţa din inimă, mărturisirea verbală a credinţei în Hristos este lipsită de autenticitate. Este necesar să avem şi experienţa lăuntrică, şi mărturisirea cu gura.

Inima a ajuns din nefericire să fie considerată sediul emoţiilor şi, de aceea, o mare parte a activităţilor religioase urmăresc trezirea anumitor sentimente. Căutarea de senzaţii este universală. O întâlnim în lumea sporturilor, în anumite genuri muzicale şi în spectacole, dar şi în unele redeşteptări religioase, unde spec­tatorii trec prin stări sufleteşti extraordinare, cu care nu se întâlnesc în fiecare zi. A te lăsa pătruns de spiritul” unui anumit eveniment înseamnă a fi cuprins de un fel de beţie, de o frenezie care anihilează raţiunea şi judecata sănătoasă. Pentru un timp scurt, atenţia este abătută de la problemele vieţii, însă în realitate ele rămân tot acolo. Situaţia nu se schimbă practic cu nimic. În religie, trăirile emoţionale intense nu rezolvă problemele interioare ale minţii, atitudinile necreştineşti, con­ flictele interioare chinuitoare.

Religia care implică inima în mod real este cea care produce o schimbare permanentă şi completă a vieţii. Răbufnirile emoţionale nu ne vor putea dezvino­văţi nici chiar de cele mai minore abateri de la Legea lui Dumnezeu. Permanenţa religiei inimii este rezultatul prezenţei în noi a Domnului Hristos, a locuirii lăun­ trice a Duhului Sfânt. Religia inimii ne determină să ne respectăm obligaţiile faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Când Hristos este Domnul nostru, avem pace şi bucurie, avem o frumuseţe sufletească nepieritoare. Nu există nicio zbuciumare, ci un farmec de durată, o demnitate sufletească ce ne înalţă deasupra freamătului păcătos al lumii noastre.

Religia inimii este „cunoscută şi citită de toţi oamenii” (2 Corinteni 3:2). Ea este binevenită în orice loc, nu doar în redeşteptările ocazionale când oamenii acţionează sub impulsul emoţiilor şi tind să-şi piardă controlul. Ea este adecvată pentru toţi oamenii şi pentru toate situaţiile. Ea poate prospera într-o temniţă. Ea poate înflori într-un palat. Ea îşi aduce roadele în atelier, în birou şi în familie.

Experienţa prezenţei Domnului Hristos în inimă nu se compară cu nicio sta­ re de exaltare emoţională. El aşază în noi chipul Său.

 Căci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie În inima lor, şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.

(Ieremia 31:33)

Unul dintre cele mai frapante adevăruri ale credinţei creştine este acela că noi, fiinţele umane, putem avea o relaţie personală reală cu Divinitatea. Ne referim aici, desigur, la o relaţie care implică inima şi în care realităţile divine sunt cunoscute de omul lăuntric, la o experienţă care angajează întreaga făptură şi care se deosebeşte radical de religia de suprafaţă.

Experienţa aceasta poate fi pe bună dreptate foarte impresionantă. Scrie­rea Legii pe table de piatră nu este tot atât de impresionantă precum scrierea ei pe întreaga noastră fiinţă şi schimbarea noastră din temelii, astfel încât din nişte simpli oameni religioşi să devenim oameni spirituali, oneşti, curaţi, altruişti şi iubitori. Scrierea celor Zece Porunci pe peretele bisericii nu este tot atât de mişcătoare precum întipărirea lor în fiecare fibră a fiinţei noastre. Acesta este cel mai mare miracol dintre toate.

„Aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă” (Efeseni 3:17). Aici inima se referă la viaţa interioară, unde iau naştere gândurile, dorinţele, motivaţiile, sentimentele. Dacă apa dintr-o fântână nu este bună de băut, soluţia nu este să vopsim fântâna, ci să curăţăm apa. Dacă un pom şi-a pierdut frunzişul, rezolvarea nu este lipirea frunzelor înapoi de unde s-au desprins. Trebuie să in­tervenim la rădăcină. În mod asemănător, nu putem recupera un om doar prin câteva modificări de suprafaţă.

Minunile cele mai mari făcute de Domnul Hristos nu sunt transformarea apei în vin şi nici învierea lui Lazăr din morţi, ci naşterea din nou şi curăţirea de păcat a Mariei Magdalena, schimbarea lui Zacheu dintr-un hoţ într-un om cinstit, transformarea lui Petru dintr-un laş într-un om curajos, alungarea din inima lui Pavel a duşmăniei şi cruzimii şi înlocuirea lor cu dragostea divină. Oamenii aceştia au cunoscut o transformare totală a caracterului.

Rugăciunea şi preocuparea noastră să fie reflectarea cu toată făptura noas­tră a Domnului Hristos. De ce să ne mulţumim cu mai puţin, dacă El ne pune la dispoziţie totul?

 Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.

(Matei 22:37)

Mulţi oameni care frecventează biserica au o problemă cu inima. Ei sunt din ce în ce mai puţin ataşaţi de Hristos, de adevăr, de curăţie, de onestitate şi de neprihănire.„Atunci lmpărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioa­re care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite şi cinci, înţelepte” (Matei 25:1,2).

Domnul Hristos declară că în biserică există două grupuri de oameni. La prima vedere este greu să faci deosebire între ei. Toţi mărturisesc că au aceeaşi religie. Cu toate acestea, fecioarele nechibzuite nu au intrat la ospăţul Mirelui.

Când citim această parabolă, suntem uimiţi de faptul că mirele le-a închis uşa în faţă celor cinci fecioare neînţelepte. Înţelegem totuşi că decizia aceasta nu e luată în mod arbitrar, ci e consecinţa directă a marii lor apatii spirituale. Ele nu au reuşit să aibă acea experienţă personală posibilă numai prin locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt.

În ultimă instanţă, biserica nu are nimic de câştigat de pe urma simplei creşteri numerice. Poate că cineva devine creştin în speranţa că biserica are puse deoparte, special pentru el, neprihănirea lui Hristos şi darul Duhului Sfânt. Însă biserica are atâta prezenţă a Duhului Sfânt cât aduce fiecare membru, în parte.

Poate că venim la serviciile divine ca să ascultăm corul sau pentru părtăşia cu ceilalţi, neavând grijă să Îi răspundem lui Dumnezeu cu întreaga fiinţă, să Îl iubim cu toată inima. După cum am văzut deja, acest răspuns al inimii nu se re­ feră la cunoştinţele pe care le posedăm, ci la consacrare şi la părtăşia cu Domnul Hristos. Interesul nostru precumpănitor nu este legat de obiectele şi de perdelele din Sanctuarul ceresc, tot aşa cum, atunci când intru pe uşa casei, nu întreb:„Sunt bine draperiile? Ce mai fac patul şi canapeaua?” Dorinţa mea este să mă întâlnesc cu o persoană şi să am părtăşie cu acea persoană – în acest caz, cu soţia mea. Oare nu tot aşa ar trebui să se întâmple şi în relaţia noastră cu Domnul? Motivaţia inimii este dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de om.

Acest răspuns al inimii şi această consacrare sunt esenţiale. Creştinul nu umblă cu două feţe, nu este nestatornic ca valurile mării. El spune împreună cu psalmistul:„lnima mea este tare, Dumnezeule, inima mea este tare” (Psalmii 57:7).

 Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi dacă Mă veţi căuta cu toată inima.

(Ieremia 29:13)

În urmă cu mulţi ani, revista Life a publicat o serie de articole însoţite de câteva imagini remarcabile ale inimii umane, în care puteau fi observate vasele sang­vine prin care circulă sângele de la şi înspre inimă.

Articolele subliniau faptul că bolile coronariene reprezintă prima cauză de deces din lume şi explicau cum se depune colesterolul pe vasele sangvine, încetinind sau blocând circulaţia sângelui şi ducând la stop cardiac şi chiar la moarte.

Biblia are foarte multe de spus despre inima omenească, în ceea ce priveşte relaţia noastră cu Dumnezeu, bineînţeles: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice” (Proverbele 4:23); „Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele” (Marcu 7:21). Când vorbeşte despre relaţia noastră cu Dumnezeu, Scriptura o asociază în mod special cu inima, dar nu din cauză că experienţa creştină s-ar localiza la nivelul emoţiilor sau la nivelul acestui organ, ci pentru că ea trebuie să emane din miezul fiinţei noastre, şi nu să rămână undeva la exterior. Fiindcă atunci când inima ascultă, întreaga fiinţă ascultă. Iar când inima nu se supune, întreaga fiinţă nu se supune. Când făgăduieşte să scrie Legea pe inimă, Dumnezeu făgăduieşte de fapt să o scrie pe întreaga fiinţă, şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. Nu putem fi creştini dacă sufletul nostru nu este cucerit de Hristos.

Biblia ne îndeamnă din aceste motive să Îi slujim Domnului şi să Îl iubim cu toată inima. Ea declară în câteva ocazii despre unii oameni că l-au slujit Domnului „cu curăţie de inimă’;„cu inimă neprefăcută” sau„cu toată inima iar despre alţii că „inima nu i-a fost în totul a Domnului” sau că „inima lui n-a fost întreagă a Domnu­ lui”.În aceste expresii„,inima” se referă la întreaga viaţă a omului sau la caracterul său, cu toate gândurile, dorinţele, visurile şi planurile sale. „Inima” este aici simbo­lul vieţii interioare, aşezate în contrast cu manifestările exterioare.

Întrebarea este însă cum e posibilă readucerea la viaţă a unei inimi moarte spiritual? Aceasta este o chestiune extrem de importantă, ce nu îşi va găsi rezol­varea odată cu înaintarea în vârstă. Timpul nu ne va rezolva problemele spirituale. Singura cale este să ne asigurăm că inima noastră, că fiinţa noastră întreagă, Îi aparţine lui Dumnezeu.

 Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc…, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte În mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum În trup, o trăiesc În credinţa În Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.

(Galateni 2:20)

Putem noi să spunem cu convingere împreună cu Pavel: „Trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”? Textul acesta este fundamental pentru experienţa creştină. Faptul că Hristos trăieşte în noi, faptul că El este Domn peste fiecare aspect al vieţii noastre este cea mai clară dovadă că suntem creştini.

Noi nu putem spune: „Religia ţine de viaţa mea privată, de relaţia mea cu Domnul Isus Hristos” înţelegând prin „privat” că nimeni nu trebuie să ştie ce con­vingeri avem. Relaţia cu Hristos este privată în sensul că e personală, că e a ta proprie, dar nu în sensul că te priveşte doar pe tine.

Dacă suntem angajaţii unei companii sau dacă ocupăm o funcţie importan­tă, nu putem spune că ne priveşte doar pe noi calitatea serviciilor oferite, acope­rirea anumitor acte frauduloase sau a anumitor pierderi pe care le provocăm. Tot la fel, nu putem spune că experienţa noastră cu Dumnezeu ne priveşte doar pe noi. Niciun aspect al vieţii noastre nu rămâne neatins de experienţa creştină. Nu putem spune că ceea ce urmărim la televizor, ceea ce citim, ceea ce facem ca să ne recreăm, ceea ce facem în timpul liber este o chestiune privată.

Este necesar să fim autentici din toate punctele de vedere. Contează tot ce facem, orice acţiune, orice decizie, orice activitate pe care o desfăşurăm, fie că este vorba de activitatea la locul de muncă, fie de recreere, deoarece Hristos este Domn peste toate acestea.

Nu Îl putem face cunoscut altora pe Domnul Hristos prin intermediul argu­mentelor. Prietenii noştri nu vor fi dispuşi să ne asculte explicaţiile dacă nu L-au văzut pe Hristos în noi. Pe de altă parte, dacă religia noastră este o ilustrare a vieţii Sale, nimeni nu va reduce credinţa noastră la un set de opinii sau idei. Oamenii vor dori să aibă şi ei o astfel de viaţă. Abia atunci vor fi dispuşi să ne asculte.

Această ultimă generaţie de locuitori ai pământului are nevoie să înţeleagă cum se potriveşte adevărul mântuitor al lui Dumnezeu la situaţia lor. Mărturisirea de credinţă necuplată cu trăirea reală a credinţei este practic o negare a credinţei. Să eliminăm din viaţa noastră tot ceea ce vine în contradicţie cu trăirea în credinţa în Fiul lui Dumnezeu!

 Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia şi prinşilor de război, izbăvirea.

(Isaia 61:1)

Una dintre nevoile noastre este adâncirea vieţii morale şi spirituale. Spiritul lumesc, al iubirii de plăceri, ne-a slăbit caracterul. Avem nevoie de tineri a căror viaţă morală şi spirituală puternică să îi motiveze să dea mărturie pen­tru Hristos. Astăzi în lume sunt milioane de tineri flămânzi spiritual. Tinerii creştini trebuie să ia poziţie pentru cauze importante, curate, nobile şi reale. Împărăţia lui Dumnezeu va veni în curând şi e necesar să ne dedicăm ei în întregime. Trebuie să renunţăm să ne petrecem timpul cu jocuri. Avem nevoie să ne conectăm la sursa de putere divină printr-o viaţă profundă de rugăciune şi de studiu.

Suntem adeseori tentaţi să ne însuşim stilul de viaţă predominant în lumea noastră. Hristos însă ne cheamă să abandonăm ţelurile mărunte şi menţinerea pe linia de plutire şi să intrăm în marea aventură creştină de pregătire pentru Împă­ratul nostru care vine. El ne dă putere. El ne pune la dispoziţie resursele divine.

Invitaţia nu este însă aceea de a concura cu minţile strălucite ale lumii. Deşi sunt demne de admirat, egalarea lor nu este suficientă. Cât de inteligenţi sunt oamenii care au făcut mari descoperiri în ştiinţă, în medicină şi în alte domenii de activitate! Deşi nu admit că Îi sunt datori lui Dumnezeu pentru adevărul descope­rit, cât de impresionante sunt unele porţiuni din filozofia lui Platon, a lui Aristotel şi a lui Seneca! De cât geniu literar au dat dovadă Homer, Dante, Shakespeare, Keats şi Shelley! Ce talent artistic extraordinar au avut Michelangelo, Raphael sau Christopher Wren! Şi totuşi, de multe ori, minţile cele mai strălucite au trăit într-o beznă adâncă. Ce mare binecuvântare ar fi fost ei pentru omenire, dacă şi-ar fi dedicat viaţa complet lui Hristos!

Ai ajuns la concluzia că merită să trăieşti pentru Hristos? Din câţi oameni au trăit pe pământul acesta, Isus Hristos este cel dintâi care ne-a dat imboldul de a duce o viaţă de sacrificiu şi de dăruire. I-ai permis să îţi schimbe viaţa?