Categorie: Devoțional

 Domnul a zis: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta şi, după ce te vei Întoarce la Dumnezeu, să Întăreşti pe fraţii tăi.”

(Luca 22:31,32)

Cuvintele acestea au fost adresate de Domnul Hristos lui Petru, pentru a-l avertiza, dar şi pentru a-l încuraja. El îi dezvăluie aici planul lui Satana de a-l zdrobi şi totodată dorinţa Sa de a-l ajuta să rămână credincios. Ca de obicei, Petru se grăbeşte să-l asigure că e gata să meargă cu El chiar şi în temniţă, şi la moarte. Atunci i-au răsunat în urechi cuvintele: „După ce te vei întoarce la Dum­nezeu, să întăreşti pe fraţii tăi:”

Nu le putem oferi altora ceea ce noi înşine nu avem. Iar în măsura în care suntem tari în credinţă şi stăpâni pe sine şi în măsura în care avem un caracter creştin, avem responsabilitatea de a-i întări pe cei din jurul nostru. Prin experienţa pe care a avut-o ca sclav în Egipt, Iosif a fost pregătit să îi întărească pe tatăl şi pe fraţii săi spre împlinirea destinului lor.

Nobleţea sufletească nu este niciodată mai măreaţă decât atunci când îi fereşte pe alţii de cădere, când îi inspiră să ia aceeaşi poziţie. Tinerii care calcă pe urmele lui Iosif, Daniel, Moise şi Pavel, în mijlocul decăderii morale din vremea noastră, sunt mai plăcuţi în ochii cerului decât toate catedralele din lume. Avem toate motivele să ne întoarcem la Dumnezeu.

Orice sunet îşi are ecoul lui. Orice lumină îşi are umbra ei. Orice faptă, orice cuvânt sau orice gând al nostru se răsfrânge asupra altora şi asupra noastră. Nu accepta să faci vreun lucru despre care ştii că l-ar slăbi pe altul din punct de vede­re moral. Nimic nu ne face mai nefericiţi decât să-i vedem pe alţii distruşi moral şi spiritual din cauza noastră.

Suntem noi sarea pământului? Dacă suntem, atunci avem datoria să dăm gust vieţii. Suntem noi lumina lumii? Atunci să răspândim lumină. Ne-am întors noi la Hristos? Atunci să îi întărim pe oameni moral şi spiritual. Am fost noi izbă­viţi din păcat şi aşezaţi pe Stânca Isus Hristos? Atunci să îi ajutăm pe alţii să aibă aceeaşi experienţă. Omul întors la Dumnezeu este diferit. Cele mai mari nume ale istoriei lumii nu sunt cele ale oamenilor bogaţi sau învăţaţi,ci cele ale oamenilor care poartă chipul Domnului Hristos

 Tu, care te numeşti iudeu… Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi? Căci „din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri”, după cum este scris. (Romani 2:17,23,24)

Influenţa exercitată de conducătorii iudeilor, cei care formau poporul ales al lui Dumnezeu, era cu totul contraproductivă, deoarece ei profanau şi distorsionau prin cuvintele şi faptele lor caracterul Dumnezeului în care pretindeau a crede. Ca adventişti, noi reprezentăm în lume religia noastră şi, în ultimă instanţă, Îl reprezentăm pe Dumnezeul care a pus bazele religiei noastre. Imaginea pe care şi-o formează oamenii despre El nu a depăşit decât rareori calitatea imaginii trans­mise de urmaşii Săi. Oamenii sunt mai convinşi să Îl caute pe Dumnezeul căruia Îi slujim dacă mărturia noastră prezintă fidel caracterul Său plin de dragoste şi compasiune, precum şi principiile Sale alese. Ilie nu realizase decât într-o mică măsură că avusese o influenţă asupra ce­ lorlalţi profeţi şi asupra celor şapte mii de bărbaţi care nu-şi plecaseră genunchiul înaintea lui Baal. Sceptrul neprihănirii care stăpânise viaţa sa nu s-a îndepărtat de Israel,ci a fost preluat de Elisei şi de ceilalţi profeţi. Cu toţii suntem un mic Ilie în sfera noastră de influenţă. Ceilalţi calcă pe urmele noastre. Pot fi oamenii recunoscători pentru modul în care reprezentăm adevărul divin? Pot întreba copiii noştri şi prietenii noştri la fel ca Elisei:„Unde este Dumnezeul acestui creştin?” Datorită influenţei noastre, mii de oameni pot refuza să-şi plece genunchiul înaintea altor dumnezei. Observăm aici importanţa dedicării noastre complete faţă de Domnul Hris­tos, faţă de tot ce este mai înalt şi mai nobilîn viaţă. Religia ţinută cu inima îndoită nu este suficientă, cum nu este nici simpla venire la biserică o dată pe săptămână. Numai mărturia continuă despre Hristos, şapte zile din şapte, va fi suficientă. Ne putem aştepta ca prietenii noştri şi cei dragi ai noştri să se ridice la un standard mai înalt decât acela pe care l-am stabilit pentru noi înşine? Ei observă fiecare faptă, fiecare cuvânt şi fiecare mişcare a noastră. Iar dacă vor fi mântuiţi în Împărăţia lui Dumnezeu, lucrul acesta se va datora poate faptului că au învăţat de la noi devotamentul şi credincioşia faţă de Domnul şi iubirea faţă de oameni. Vor lovi ei apele care le taie calea spre viaţa creştină şi vor întreba:„Unde este Dumne­zeul acestui om credincios?”

 Unde este acum Domnul, Dumnezeul lui Ilie?

(2 Împăraţi 2:14)

Întrebarea aceasta a fost pusă de Elisei, profetul tânăr ales să continue lucrarea lui Ilie, cel mai cunoscut profet al Israelului. Ilie ştia că în curând avea să fie luat la cer şi a încercat să-l convingă pe Elisei să-l lase singur pentru acel moment măreţ:„Rămâi aici, te rog”. Însă Elisei nu a vrut să accepte sub nicio formă: „Viu este Domnul şi viu este sufletul tău că nu te voi părăsi:”

Au mers astfel împreună până au ajuns pe malul Iordanului. Ilie a lovit apele cu mantaua sa, apele s-au despărţit într-o parte şi într-alta, iar ei au trecut amân­doi pe uscat. Ştiind că sosise clipa aşteptată, Ilie i-a spus lui Elisei: „«Cere ce vrei să-ţi fac, înainte ca să fiu răpit de la tine!» Elisei a răspuns: «Te rog să vină peste mine o îndoită măsură din duhul tău!» … şi Ilie s-a înălţat la cer într-un vârtej de vânt. Elisei se uita…” (2 Împăraţi 2:9,11,12).

După luarea la cer a lui Ilie, Elisei a luat mantaua căreia îi dăduse drumul profetul, a făcut cale întoarsă şi a ajuns iarăşi pe malul Iordanului. A lovit şi el ape­le la fel ca Ilie şi a zis: „Unde este acum Domnul, Dumnezeul lui Ilie?” Apele s-au despărţit şi a trecut pe uscat.

În perioada în care i-a slujit lui Ilie, Elisei a învăţat foarte multe despre Dum­nezeu. Cu siguranţă că Ilie a exercitat o mare influenţă asupra sa. Acum venise totuşi momentul să-l cunoască pe Domnul personal. Şi pentru că Ilie Îl reprezen­tase cu atâta credincioşie pe Dumnezeul său, Elisei a pus o întrebare importantă: „Unde este Domnul, Dumnezeul lui Ilie?”

Aceasta este o întrebare fundamentală. Bărbaţii şi femeile creştine care sunt cel mai aproape de noi şi de sufletul nostru ne transmit o anumită imagine despre Dumnezeul în care pretindem a crede. Ca reprezentanţi ai lui Isus Hristos, noi credem în dragoste, în neprihănire, în puritate, în onoare, în integritate. Şi pre­tindem că umblăm cu Dumnezeu. Viaţa noastră stă mărturie în această privinţă. Atunci oamenii din jurul nostru îşi pun întrebarea:„Unde este Dumnezeul acestui creştin?” Nu există întrebare mai importantă decât aceasta.

 Şi au zis unul către altul: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile? ”

(Luca 24:32)

Întrebarea: „Nu ne ardea inima în noi…?’rostită de cei doi ucenici pe drumul spre Emaus, sugerează ardoarea interesului religios trezit de înţelegerea clară a adevărului pe măsură ce Hristos le deschidea Scripturile.

Există în inimile şi în minţile a milioane de oameni dorul arzător de a studia Biblia şi de a o cunoaşte, setea reală de a auzi glasul lui Dumnezeu, de a înţelege voia Sa pentru ei. Ei tânjesc nu atât după informaţii, cât după un caracter schim­bat, îşi doresc să afle adevărul spiritual relevant pentru existenţa lor cotidiană.

Le datorăm acestor oameni un răspuns la nevoile lor. Solia celui de-al treilea înger vorbeşte despre neprihănire şi despre aderarea la această neprihănire. Dar pentru a o putea transmite altora, ea trebuie să devină mai întâi o realitate în viaţa noastră. Scopul existenţei noastre în lumea aceasta nu este acela de a face de pază în jurul doctrinelor adventiste, după cum nici sarcina soldaţilor într-o luptă nu este să rămână în barăcile lor şi să urmărească atent dacă îşi menţin poziţiile. Sarcina pe care am primit-o de la Dumnezeu este aceea de a aprinde un foc în inimile oamenilor, de a le îndrepta privirile către Hristos şi către Cuvântul Său.

A merge astăzi pe drumul spre Emaus înseamnă a avea acea experienţă a deschiderii ochilor, a înţelegerii adevărului prin Duhul Sfânt, care să ne facă inimi­le să ardă în noi şi care să ne lumineze vieţile. Avem nevoie de tăria de caracter şi de îndrăzneala de care a dat dovadă apostolul Pavel înaintea lui Festus şi Agripa. Lumina din Cuvântul lui Dumnezeu a strălucit prin mărturia Sa şi a aprins con­vingerea în inimile ascultătorilor săi. Adevărul are acest efect extraordinar asupra celor care îl primesc.

Trebuie să ne vedem pe noi înşine ca făcând parte din planul lui Dumne­zeu. Noi ştim că Dumnezeu ne-a promis ceva atât nouă, cât şi oamenilor cu care lucrăm. Şi, asemenea profeţilor şi apostolilor, ştim că mesajul pe care îl prezentăm vine de la El. Să răspundem aşadar miilor de voci care strigă după lumină şi aş­teaptă un răspuns de la cei care au adevărul lui Dumnezeu!

 Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.

(Matei 25:40)

Este mare nevoie de creştini adevăraţi, care să-i iubească pe oameni şi care să trăiască pentru a-i aduce la împăcarea cu Dumnezeu. Religia noastră este o putere care transformă viaţa pentru totdeauna. Numai când vom avea aceas­tă forţă, vom trăi printre oameni şi în familiile noastre aşa cum ar trebui să trăim.

Nu suntem noi oare slujitorii oamenilor de dragul lui Hristos? Ba da, suntem. În Împărăţia lui Dumnezeu vom vizita tot universul şi nu vom găsi nicăieri păcatele noastre, ci numai dovezile faptelor noastre de slujire. Ne vom întâlni cu oameni care ne vor spune:„Sunt aici datorită ţie, pentru că ai avut grijă de mine şi m-ai iubit. Nici nu-ţi dai seama cât de mult a însemnat asta pentru mine!” Lucrurile acestea vor fi descoperite în ziua aceea, când vom intra în Împărăţia veşnică de mână cu cei pentru care Hristos a trăit şi a murit.

Am început să pun serios la îndoială unele idei de care unii dintre noi ne-am prins cu tărie. Odată cu devalorizarea banilor, este greu de crezut că economiile personale ne vor putea asigura zile liniştite în viitor. Mult mai bună mi se pare ide­ ea de a investi tot ce avem în Împărăţia lui Dumnezeu, păstrând pentru noi numai atât cât ne trebuie să trăim. Înclin mai degrabă în favoarea ideii de a dărui din banii şi din timpul nostru, din energia noastră şi din tot ce avem şi suntem, pentru a-i convinge pe oameni să meargă cu noi spre Ierusalimul ceresc. Aceasta este marea noastră dorinţă pentru cei pe care îi iubim. Nu ne putem imagina viitorul fără ei. Nimic nu contează mai mult în viaţă.

Oamenii au nevoie de noi. Să nu privim la eforturile pentru salvarea lor ca la ceva dificil sau neplăcut. Noi le putem oferi bărbaţilor şi femeilor o viaţă nouă, viaţa veşnică prin Isus Hristos. Mântuitorul nostru nu a considerat niciodată că sacrificiile făcute pentru a intra în legătură cu vreo persoană – de exemplu, cu fe­meia de la fântână, cu femeia prinsă în adulter, cu copilaşii – ar fi fost o risipă. El nu i-a lăsat niciunuia impresia că persoana lui nu ar fi contat sau că ar avea alte lucruri mai importante de făcut. Nu are niciun rost să sperăm că într-una din zilele aces­tea viaţa creştină va deveni, ca prin minune, satisfăcătoare. Acum este momentul să le slujim oamenilor şi să lucrăm pentru salvarea lor.

 Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!

(Marcu 10:45)

Iacov şi Ioan, doi dintre ucenici, Îi ceruseră Domnului Hristos să stea unul la dreapta şi altul la stânga Sa în Împărăţia viitoare. Gestul lor a stârnit resentimen­tele celorlalţi ucenici şi nemulţumirea lor profundă. Iată că ambiţia personală şi lupta pentru putere s-au manifestat chiar şi în prezenţa lui Hristos şi s-au interpus între ucenici. Când urmărim interesul personal şi ne permitem să fim egoişti şi mândri, ceilalţi protestează şi se supără.

Dacă suntem în prezenţa Domnului Hristos, nu înseamnă că toate proble­mele noastre legate de egoism se rezolvă de la sine, nu înseamnă că nu este ne­cesar să depunem un efort pentru a intra în posesia harului şi a puterii divine. Când acţionăm contrar altruismului cerut de dragostea creştină, consecinţele vor fi disensiunea şi ostilitatea.

Hristos a venit ca să ne schimbe. Spre finalul lucrării Sale, El a făcut mai puţi­ne minuni spectaculoase decât la început. Nu a încercat să Se apere în vreun fel. A mers singur pe drumul spre cruce. Niciun act de slujire nu I s-a părut prea înjositor sau prea mare. S-a făcut slujitorul tuturor. Nu a vorbit despre poziţia Sa înaltă, ci a fost blând şi smerit cu inima. Ucenicii au stat în preajma Sa timp de peste trei ani. Au pretins că au părăsit totul ca să-L urmeze. Cu toate acestea, în cele din urmă, şi-au dat pe faţă mândria şi ambiţiile personale, deşi, lângă ei, Hristos Se smerea şi Se făcea ascultător până la moartea pe cruce.

A-L urma pe Hristos înseamnă a nu căuta lauda şi cinstea pe care ne-o pot oamenii, atenţia şi aprecierile lor. Domnul nostru a avut o singură ţintă: slujirea altora.

Domnul Hristos Se adresează astăzi celor care sunt robii eului. Dacă avem o părere prea înaltă despre noi înşine, să studiem textul biblic de astăzi. Să nu uităm că Hristos nu ne scapă de mândrie şi de egoism în mod automat. Vom deveni ca El numai pe măsură ce Îl vom urma pe El, când vom muri faţă de ambiţiile noas­tre, când nu vom mai apela la ajutorul omenesc şi când vom renunţa la pretinsa noastră superioritate şi importanţă personală. Să nu mai dăm mărturie despre noi înşine, ci despre Isus Hristos, Domnul nostru! Când fiecare dintre noi va face acest lucru, atunci biserica va zgudui lumea din temelii.

 Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă În Hristos şi care răspândeşte prin noi În orice loc mireasma cunoştinţei Lui. În adevăr, noi suntem Înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii şi printre cei ce sunt pe calea pierzării.

(2 Corinteni 2:14, 15)

În pasajul acesta, apostolul Pavel prezintă convertirea sa ca pe o victorie obţinută de Domnul Hristos în viaţa sa. Hristos este Cuceritorul, iar noi suntem cei cuceriţi de El. Pavel ne aseamănă aici cu nişte trofee purtate în carul de biruinţă al lui Hristos, făcând aluzie la prada de război prezentată de obicei în cadrul para­delor militare care se desfăşurau pe străzile largi ale Romei imperiale.

Faptul că suntem purtaţi în carul de biruinţă al lui Hristos, ca nişte trofee ale harului divin, are o semnificaţie deosebită pentru noi. Aceasta înseamnă că am depus complet armele înaintea lui Hristos şi că Îl recunoaştem ca Domn şi Împărat al nostru. Acum suntem de drept ai Săi. Ideea care trebuie subliniată aici este tipul de dedicare pe care o presupune experienţa aceasta. De prea multe ori ne lăsăm pradă eului şi mândriei. Noi am primit chemarea de a abandona orice alţi dom­ni şi stăpâni şi de a-L primi pe Isus Hristos ca singur Domn. Suntem cu adevărat creştini numai dacă ne lăsăm purtaţi în carul Său de biruinţă şi numai dacă în viaţa noastră nu mai e loc pentru un alt stăpân.

Să renunţăm la dorinţa de a ne lăsa cuceriţi şi purtaţi de alte puteri! Să avem dorinţa fierbinte de a ne lăsa purtaţi de Hristos. Fiindcă atunci când trăim pentru noi înşine, suntem înfrânţi, iar când ne supunem Duhului Sfânt, suntem victorioşi. Oamenilor orgolioşi le este greu să se supună altui domn; nu le place să fie robii Domnului Hristos. Şi cât de anevoie scapă ei de sub stăpânirea eului şi a mândri­ei!

Să căutăm chiar acum să acceptăm şi să ne bucurăm de triumful lui Hristos în viaţa noastră şi să devenim robii Săi. El a venit pe pământ şi l-a înfrânt pe Satana, care ne ţinea ostatici. Ne-a eliberat de sub puterea acestuia şi vrea să ne poarte în carul Său de biruinţă ca Împărat al nostru. El vrea să ne prezinte ca pe nişte trofee ale victoriei Sale pe străzile Noului Ierusalim. Aceasta trebuie să fie experienţa bisericii rămăşiţei.

 Închinaţi-vă Înaintea Domnului cu podoabe sfinte.

(1 Cronici 16:29)

Stilul modern de viaţă elimină aproape complet preţuirea frumosului. Avem nevoie zi de zi de tovărăşia Domnului Hristos, de gustul Său pentru frumos, de atitudinea Sa decentă. Dacă vrem să ne ridicăm deasupra existenţei fri­vole şi tumultoase, avem nevoie să învăţăm să ne închinăm lui Dumnezeu „cu po­doabe sfinte”. Cineva observa faptul că persoanele care slujesc în marile catedrale capătă o anumită ţinută, un farmec şi o nobleţe aparte.

Noi nu îi putem atrage pe oameni la credinţa noastră prin oferirea de mo­dalităţi de divertisment religios ieftin, ci numai prin trăirea în acord cu frumuseţea caracterului divin şi păstrarea echilibrului interior în orice situaţie. Nu toţi creştinii pot fi oameni de ştiinţă sau artişti, dar toţi ar trebui să se remarce prin frumuseţea caracterului şi a vieţii lor.

Omul religios care este şi inteligent va fi admirat de oameni, dar dacă este nemanierat şi necioplit, mă îndoiesc că îşi va dori cineva o religie ca a lui. Frumu­seţea gândirii şi a comportamentului se face imediat remarcată. Nouă ne place să ne îmbrăcăm bine, să fim atrăgători. Când te îmbraci bine dai dovadă de bun­ gust. Este un semn de distincţie socială. Cu toate acestea, frumuseţea religiei per­sonale nu este dată în primul rând de aspectul exterior sau de bunele maniere. Ea include gustul pentru ceea ce este virtuos şi frumos. Ea implică bunătatea, consi­deraţia, altruismul şi sinceritatea.

Întâlnim la unii oameni o pioşenie respingătoare. Cuvintele lor sună bine, dar spiritul care îi animă este greşit. Ei le vorbesc altora despre religia lor în spiritul celui rău. Ceva nu e în regulă cu creştinul care îndrăgeşte disensiunea şi care o promovează prin modul său de a fi. Frumuseţea religiei personale este dată de calitatea creştinismului nostru practic. Aceasta presupune să fim corecţi şi sinceri, plini de tact şi politicoşi, neegoişti şi iubitori. Frumuseţea religiei nu este vocea în sine, ci este ceea ce modelează vocea. Nu este un comportament, ci ceea ce îi dă nobleţe comportamentului. Nu este o conduită, ci ceea ce dă farmec conduitei.

 Vegheaţi să nu fie intre voi nimeni… lumesc ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de Întâi născut.

(Evrei 12:16)

Istoria biblică despre cei doi fraţi, Esau şi lacov, multora dintre noi ne stârneşte compasiunea pentru Esau, care a rămas fără moştenire din cauza vicleşugului fratelui său. Esau avea totuşi o mare slăbiciune de caracter: el trata dreptul de întâi născut cu nepăsare şi dispreţ. La data aceea, dreptul de întâi născut era înso­ţit de anumite obligaţii morale şi spirituale, care stăteau la baza vieţii de familie.

Moştenirea aceasta de familie data din vremea chemării adresate de Dum­nezeu lui Avraam. În ocazia în care a fost pus în faţa unei decizii, Avraam a ales va­lorile eterne „căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:1O). Lot, în schimb, a ales bogăţiile materiale trecătoare. Esau a procedat la fel, iar Biblia îl caracterizează ca fiind „lumesc”.

Esau avea o filozofie şi o concepţie de viaţă cu totul pământească. Modul acesta de raportare la darul vieţii şi mântuirii lui Dumnezeu trădează un defect serios de caracter. Viaţa lumească nu este în mod necesar o viaţă de nelegiuire. Problema este mai degrabă aceea că omul lumesc îşi leagă existenţa de lucrurile din lumea aceasta. El Îi spune lui Dumnezeu ceva de genul:„Am auzit despre Tine, am învăţat despre Tine, dar Tu nu prezinţi nicio importanţă şi nicio relevanţă pen­tru modul în care îmi doresc să trăiesc:”

Nu există atitudine mai deplasată decât aceea de dispreţ faţă de propria moştenire spirituală. Ea întunecă judecata şi are consecinţe fatale. Omul lumesc nu reacţionează la ceea ce este divin şi spiritual. Putem aminti aici exemplul eloc­vent al unui alt tânăr, pe nume Belşaţar, care a tratat cu dispreţ valorile eterne şi a ales în mod definitiv lumea.

Numai cei născuţi din nou prin Duh disting valorile eterne. Ele sunt pentru noi realitatea. Aceasta este moştenirea noastră, în baza statutului nostru de fii şi fiice ale lui Dumnezeu.

 Solul care se dusese să cheme pe Mica i-a vorbit aşa: „lată, că prorocii, intr-un glas, prorocesc bine Împăratului; să fie dar şi cuvântul tău ca al fiecăruia din ei! Vesteşte-i bine!” Mica a răspuns: „Viu este Domnul că voi vesti ce-mi va spune Domnul.”

(1 Împăraţi 22:13,14)

Acest schimb de replici a avut loc cu ocazia întâlnirii lui losafat, împăratul lui luda, cu Ahab, împăratul lui Israel. Ahab încearcă să-l convingă pe losafat să îi devină aliat în războiul împotriva Siriei, însă acesta cere ca, înainte de a lua o decizie, să fie consultat Domnul prin profeţi. La palat se înfăţişează astfel 400 de profeţi şi toţi vestesc într-un glas exact ce vrea să audă Ahab: victoria asupra Siriei.

losafat însă nu este mulţumit şi pune întrebarea: „Nu există aici, în Samaria, un profet adevărat al lui Dumnezeu, în afara acestor patru sute de pretinşi profeţi?” Şi era într-adevăr un singur profet adevărat: se numea Mica. El fusese întemniţat de Ahab pentru împotrivire. La porunca împăratului, Mica este adus din închisoare exact aşa cum se găsea, cu mâinile legate. El respinge sfatul dat de cei patru sute de profeţi, refuză să se numere printre cei care spun şi fac ceea ce le cere Ahab şi le dez­văluie viziunea primită de la Dumnezeu. Mărturia sa despre adevăr este neînfricată şi neşovăielnică: dacă Ahab şi losafat aveau să meargă la război împotriva Siriei, bă­tălia avea să fie pierdută. Ahab se înfurie şi porunceşte ca profetul să fie trimis înapoi în celula lui. Ambii împăraţi resping cuvântul Domnului, încheie alianţa şi pornesc la război împotriva sirienilor. Bătălia este pierdută, iar Ahab este ucis.

A crede în Dumnezeu nu înseamnă pur şi simplu să ne conformăm unei doc­trine. Înseamnă să ne dorim mai presus de toate să fim izbăviţi de greşelile şi de cusururile noastre, să fim gata să urmăm personal şi cu orice preţ călăuzirea divină. Transformarea vieţii nu se poate produce în masă. Vestea bună despre dragostea răscumpărătoare a lui Dumnezeu prin Hristos se află la dispoziţia tuturor, ca un dar fără plată pe care nu trebuie decât să întindem mâna ca să îl luăm. Este cât se poate de simplu. Şi totuşi nu este chiar atât de simplu. Decizia de a-l răspun­de personal lui Hristos, de a ne lăsa transformaţi prin dragostea şi prin puterea Lui, poate fi cel mai dificil lucru din lume.

La testul final, majoritatea va merge înainte cu valul. Creştinul adevărat va trebui să ia poziţie de unul singur, neînduplecat, neclintit, fiindcă mintea şi inima lui sunt supuse lui Dumnezeu.