Categorie: Devoțional

 Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu.

(Faptele apostolilor 20:24)

Răspândirea Evangheliei era considerată de majoritatea oamenilor din primul secol ca fiind cel mai nebunesc lucru posibil. Faptul că urmaşii lui Hristos erau implicaţi trup şi suflet în această lucrare li se părea o sminteală; faptul că ei renunţau la orice posibilităţi şi avantaje pământeşti de dragul unui Om răstignit era pentru ei nebunie curată. Apostolul Pavel declara că a renunţat pentru Hristos la toate lucrurile, inclusiv la o poziţie de conducere în Sinedriul evreiesc. În faţa unui astfel de devotament, nu poţi rămâne neutru sau indiferent.

Creştinul care trăieşte cu gândul că solia îngerului al treilea este o măsu­ră de precauţie, un fel de paşaport pentru Rai, nu a călcat încă pe drumul crucii alături de Hristos. Ne aflăm în cel mai solemn ceas al istoriei lumii, de la moartea Mântuitorului încoace. Putem alege cu bună ştiinţă să fim săraci, dacă e necesar, să ne mulţumim cu mai puţin din bunurile de pe acest pământ?

Omul nespiritual şi materialist nu poate pricepe că este necesar să dăm toţi banii pentru evanghelizare, că este necesar ca oamenii să îşi sacrifice viaţa în acţi­uni misionare neprofitabile într-un colţ uitat de lume, să piară răpuşi de cine ştie ce boală ori ucişi de păgâni într-o ţară a nimănui sau, dacă reuşesc să scape cu via­ţă, să se întoarcă acasă cu mâinile goale. Omul firesc este convins că un astfel de sacrificiu este o nebunie. „Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare, au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul, chinuiţi, au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, ei, de care lumea nu era vrednică” (Evrei 11:36-38).

Când eşti stăpânit de Hristos şi de Duhul Sfânt, eşti plin de iubire faţă de oameni şi eşti dispus să faci orice sacrificiu necesar pentru a-i aduce la Hristos. Nu eşti fanatic, nici extremist, ci eşti dăruit total acestei cauze. Chemarea divină de a-L înălţa pe Hristos şi de a-i atrage pe toţi oamenii la El nu înăbuşă ambiţia şi năzuinţa. Din contră, ea ne stimulează să atingem excelenţa în slujirea lui Dumnezeu. Ea necesită mai multă energie mintală, mai multă tărie de caracter, mai mult curaj şi cutezanţă decât orice altă activitate de pe acest pământ.

 Pe când vorbea el astfel, ca să se apere, Festus a zis cu glas tare: „Pavele, eşti nebun! Învăţătura ta cea multă te face să dai in nebunie.”
„Nu sunt nebun, preaalesule Festus, i-a răspuns Pavel, „dimpotrivă, rostesc cuvinte adevărate şi chibzuite.”

(Faptele apostolilor 26:24,25)

Conştiinţa profundă a datoriei de a proclama Evanghelia pretutindeni a făcut din biserica primară o forţă imbatabilă. Creştinul de la început era devotat cu ardoare adevărului,cauzei lui Dumnezeu şi lucrării de salvare a oameni­lor.

Cu ani în urmă, în Noua Anglie, a predicat un slujitor al Evangheliei pe care
oamenii îl numeau „Nebunul”. Iată care a fost reacţia sa faţă de această poreclă:
„Când am trecut odată pe lângă o carieră de piatră şi când am văzut cum se prăbuşeşte îngropând de vii trei oameni, am strigat după ajutor până când m-au au­zit cei din oraşul vecin, aflat la o depărtare de aproape o jumătate de milă. Nimeni nu mi-a spus atunci că am fost nebun. Dar când văd prăpădul care stă să cadă asupra păcătoşilor, gata să-i prindă pentru totdeauna în groapa pieirii, şi când strig cu voce tare, ei spun că sunt nebun. Poate că sunt, dar mi-aş dori ca toţi copiii lui Dumnezeu să fie plini de zel pentru salvarea semenilor lor:”

John Knox se ruga până intra în agonie sufletească:„Dă-mi Scoţia sau mor!” Iar Scoţia, în ciuda mentalităţii ei, a răspuns la „rugăciunea fierbinte” a acestui neprihănit. Mă intrigă când cineva îmi spune la sfârşitul unei predici: „Mi-a plăcut foarte mult prezentarea dumneavoastră!” Noi trebuie să fim pasionaţi de Hristos, de Acela care este atât de înţelept şi care ne iubeşte atât de mult, încât nu putem să nu-l răspundem cu iubire şi ascultare.

Nicio organizaţie creştină nu a reuşit să rămână vie din punct de vedere spi­ritual dacă a existat doar pentru sine. Domnul Isus ne-a arătat care este secretul succesului spiritual: „Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce mult rod” (Ioan 12:24).

Formalismul, lipsa de scop, indiferenţa sunt inamicii credinţei vii. Când că­ utăm să-i aducem pe alţii la Hristos, profunzimea şi autenticitatea experienţei noastre creştine sunt puse la încercare. Oamenii nu au nevoie atât de informaţii religioase, cât de puterea lui Hristos de a schimba vieţile.

 Eu sunt dator şi grecilor, şi barbarilor, şi celor învăţaţi, şi celor ne­învăţaţi. Astfel, în ce mă priveşte pe mine, am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă, celor din Roma.

(Romani 1:14,15)

Sarcina noastră, a creştinilor, nu este să le facem morală oamenilor, nu este să discutăm în contradictoriu cu ei şi nici să stăm de vorbă cu ei despre religia noastră cu o atitudine distantă. Sarcina noastră este să dăm mărturie.

Ase­menea lui Pavel, noi mărturisim că suntem datori să-i iubim pe cei nevrednici de iubire, să îi întărim pe cei slabi, să fim prieteni credincioşi. Grija noastră faţă de oameni trebuie să fie atât de mare, încât să simţim că nu putem merge fără ei în Împărăţia cerului.

Conştientizarea datoriei noastre faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni repre­zintă cea mai importantă condiţie a unei vieţi creştine de succes.

Cu câţiva ani în urmă, un student asiatic pe nume Chang a venit în America şi s-a înscris la Semina­rul Teologic din Princeton. El a povestit experienţa convertirii sale, arătând că în ţara sa fusese un revoluţionar înflăcărat şi că a fost arestat şi condamnat la închisoare. În momentul acela, când toţi prietenii l-au părăsit, a început să fie vizitat de un creştin: „Trecea pe la mine din când în când şi părea a fi interesat de mine. Era pentru prima oară când cineva îmi arăta că-i pasă de mine, ca om. Pentru prima oară în viaţa mea, eram o persoană, cineva mă iubea aşa cum eram. L-am întrebat atunci pe bărbatul acela: «De ce vii să mă vizitezi?» El mi-a răspuns: «Pentru că sunt creştin.

Isus Hristos, Domnul meu, le-a poruncit ucenicilor Săi să îi viziteze pe cei care sunt în închisoare. Iar mie îmi place ceea ce fac.»” Atunci Chang i-a făcut următoarea rugăminte:”Mai vorbeşte-mi despre acest Isus!” Bărbatul creştin a avut astfel ocazia de a-i explica Evanghelia şi de a-i face cunoscut faptul că nimeni pe lumea aceasta nu îi iubeşte pe oameni mai mult decât Isus şi că El a fost dispus să-Şi dea viaţa pentru noi toţi. Vestea aceasta l-a cucerit pe Chang. A absolvit seminarul şi, din câte ştiu, a lucrat ca profesor de religie într-un seminar din China şi a fost un bun martor pentru Hristos. El L-a găsit pe Hristos pentru că a existat un creştin căruia i-a păsat de el.

Apostolul Pavel nu ne îndeamnă la fanatism. El nu ne încurajează să facem presiuni asupra oamenilor ca să devină creştini. Te-ai gândit până acum la răs­punderea pe care o avem unii faţă de alţii? Ţi-ai dat seama că, dacă noi nu dăm mărturie, că dacă ne permitem să ne abatem de la principii, de la manifestarea iubirii şi a bunătăţii, toţi cei din jurul nostru au de suferit? Domnul Hristos vrea să fim martorii Săi neînfricaţi şi plini de îndrăzneală.

 Cei ce au crezut În Dumnezeu să caute să fie cei dintâi În fapte bune. lată ce este bine şi de folos pentru oameni!

(Tit 3:8)

Adevărul în care credem ar trebui să fie transpus în practică printr-o viaţă de sfinţenie, de onestitate şi de neprihănire, ar trebui să ne facă folositori altora, capabili de o influenţă creştină benefică. Creştinii trebuie să fie cei
dintâi în fapte bune.

Purtătorii ultimului mesaj al lui Dumnezeu pentru omenire nu pot împlini voinţa divină dacă nu sunt ei înşişi credincioşi acestui mesaj. Modul de viaţă care duce la pierderea puterii morale şi spirituale nu este de folos credinţei nimănui.

Actualizarea adevărului nu trebuie să se facă în detrimentul înţelegerii clare a voinţei lui Dumnezeu. Nu e nevoie să ne schimbăm propriile concepţii pentru a to­lera concepţiile altora. Astăzi, aşa-numita toleranţă religioasă înseamnă, în bună măsură, ignorarea adevărului.

Creştinii din primul secol au înţeles bine lucrul acesta. Ei au arătat că multe dintre practicile larg răspândite în vremea lor erau necinstite. Ei nu au acceptat ni­cio funcţie publică ce presupunea arderea de tămâie pentru Cezar. Nu s-au supus niciunei porunci omeneşti care ar fi putut să-i facă necredincioşi lui Dumnezeu sau poruncilor Sale. Ei au refuzat orice slujbă care îi punea în legătură cu festivităţile, spectacolele şi ocupaţiile degradante de atunci.

Când devenea creştin, sclavul prefera să îndure biciul, temniţa, munca silni­că la cariera de piatră şi chiar moartea, decât să încalce poruncile lui Dumnezeu. Ascultarea de Hristos le interzicea creştinilor să ia parte la plăcerile imorale şi înjo­sitoare ale Romei. Ei erau constrânşi de însăşi credinţa lor în Hristos să fie cinstiţi în ocupaţiile lor, să fie plăcuţi lui Dumnezeu în toate privinţele. Ei nu puteau par­ticipa la moduri de distracţie discutabile.

Preocuparea lor era triumful cauzei lui Hristos. Temerea lor era ca nu cumva răul să iasă biruitor asupra adevărului. Ei s-au ferit de orice lucru rău care ar fi pu­tut pune Evanghelia într-o lumină rea.

Creştinii din orice secol să se ocupe cu lucrurile care sunt plăcute şi bineprimite de Dumnezeu. Credinţa trebuie să ne facă viaţa plină de lumină, sfântă şi curată.

 Lucrul acesta n-a plăcut deloc lui Iona şi s-a mâniat. S-a rugat Domnului şi a zis: „Ah! Doamne, nu este aceasta tocmai ce ziceam eu când eram încă în ţara mea?… Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos… si că Te căiești de rău! Acum, Doamne, ia-mi viaţa, căci vreau mai bine să mor decât să trăiesc!”

(Iona 4:1-3)

Venise ziua socotelilor pentru Ninive. Dumnezeu i-a încredinţat profetului Iona misiunea de a merge la locuitorii acestei cetăţi şi de a-i chema la pocă­inţă. Aceştia, când au auzit că cetatea lor urma să fie pedepsită, au răspuns cu toţii chemării. Atunci Dumnezeu le-a arătat milă şi i-a salvat.

Dar Iona s-a mâniat pentru că mila lui Dumnezeu era mai mare decât a lui. Aşa au procedat oamenii dintotdeauna: au vrut să-l reducă pe Dumnezeu la dimensiu­nile lor. Iona este suficient de sincer şi explică de ce a refuzat să meargă la Ninive de la bun început:„Tocmai lucrul acesta voiam să-l înlătur fugind la Tars. Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi că Te căieşti de rău!” (Iona 4:2). Explicaţia lui este cel puţin surprinzătoare!
Lipsa de compasiune faţă de locuitorii nelegiuiţi ai cetăţii Ninive îl condam­nă pe Iona. Ai convingerea că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii, fără deosebire de rasă sau religie? Ai convingerea că El îi cuprinde pe toţi în dragostea şi în îndu­rarea Sa? Speri din toată inima ca El să Îşi arate mila şi îndurarea faţă de duşmanii tăi? Mai bine să fim nişte necredincioşi decât nişte creştini cu numele, în mintea cărora nu poate încăpea gândul că mila Domnului nu cunoaşte margini. Vitalita­tea credinţei noastre depinde de modul în care ea reuşeşte să ofere răspunsuri reale la problemele oamenilor.

Experienţa creştină nu poate fi impusă cu forţa. Apărarea adevărului într-un spirit necreştinesc face mai mult rău cauzei lui Hristos. Când comunicăm adevărul judecându-i şi condamnându-i pe oameni, dovedim că nu avem încredere în Dum­nezeu şi că nu avem pace cu El. Dimpotrivă, când căutăm să-i câştigăm pe oameni pentru Hristos cu iubire, arătăm că suntem creştini maturi. În mâinile omului care critică şi este plin de reproşuri, nicio metodă de răspândire a Evangheliei nu va da roade. Nu putem transmite adevărul decât în atmosfera dragostei creştine.

 Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un preot şi, când a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături.

(Luca 10:31)

Nu putem fi creştini dacă trecem pe alături. Niciunul din cei care mărturisesc a-L urma pe Hristos nu este scutit de datoria pe care o are faţă de cei din jur. În preocupările noastre nu trebuie să intre numai oamenii din Africa şi din India, care se află la mii de kilometri distanţă, ci bărbaţii,femeile şi copiii de lângă noi, care duc lipsă de hrană şi care au alte nevoi stringente.

Când ne formăm un obicei din a nu ne mai păsa de oamenii a căror sărăcie şi suferinţă apasă greu asupra lumii noastre, nu merităm pacea. Când nimic din ceea ce se petrece în jurul nostru nu ne mai priveşte, iubirea nu-şi mai găseşte loc în suflet. Orice stare de lucruri din lumea aceasta are repercusiuni asupra tuturor. Dacă se produce o tragedie într-o familie, noi trebuie să fim acolo şi să manifes­tăm compasiune. Dacă sunt tineri care poartă poveri mai grele decât pot duce, noi trebuie să fim acolo cu prezenţa noastră, cu rugăciunile noastre, manifestând dragoste şi acceptare.

Probabil că preotul şi levitul din parabolă considerau că stăteau bine cu Dum­nezeu. Semenii îi apreciau ca fiind decenţi, respectabili, morali. Problema lor era una singură: nu doreau să fie găsiţi acolo unde nevoia umană era cea mai mare.
Ideea de a lăsa totul în grija lui Dumnezeu poate fi dezastruoasă, mai ales atunci când se impune manifestarea dragostei creştine. Nu este benefic gândul că, dacă noi pierdem ocaziile de a-i aduce pe oameni la Hristos, Dumnezeu va avea grijă şi va interveni pe altă cale. Să nu trăim cu impresia că, dacă Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii,atunci,indiferent ce facem noi,dragostea Sa va reuşi să ajungă la ei în alt mod. Dacă pornim de la ideea aceasta, ajungem în scurtă vreme să considerăm că nu prea mai avem mare lucru de făcut. Tendinţa este să ne rela­xăm şi să rămânem în bisericile noastre.

Sunt mulţi oameni care, deşi nu mărturisesc a fi creştini, manifestă mai multă compasiune decât cei care poartă numele de creştin. Nu avem nevoie de talente nemaipomenite. Nu avem nevoie de sarcini publice importante care să ne pună în situaţia de a sluji. Nu avem nevoie decât să arătăm compasiune acolo unde ne găsim.
Sub puterea transformatoare a dragostei lui Hristos, oamenii capătă con­vingerea că religia creştină este adevărată, şi viaţa lor, altădată ruinată, devine preţioasă.

Trăim noi zi de zi pentru cei din jur care au nevoie de noi?

 Voi sunteţi lumina lumii… Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră îna­intea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.

(Matei 5:14-16)

Ce înseamnă că noi suntem lumina lumii? Înseamnă, desigur, că noi alun­găm întunericul din jur, indiferent de situaţie. De asemenea, înseamnă că, prin viaţa noastră, le arătăm oamenilor calea spre Dumnezeu. Preocuparea noastră este să-l facem cunoscut pe Hristos, să creăm relaţii de părtăşie, să îi aju­tăm pe oameni să aprecieze adevărul.

Nu trebuie să ne izolăm de oameni. Trebuie să ne lăsăm remarcaţi şi recu­noscuţi ca fiind creştini, dar nu ca să atragem atenţia asupra noastră, ci pentru slava lui Dumnezeu. Viaţa noastră spirituală trebuie să fie atât de vie, încât să fie imposibil ca oamenii să ne ia drept necredincioşi. Trebuie să îndreptăm atenţia oamenilor spre Domnul Hristos.

Creştinii aduc lumina în familiile lor – lumina dragostei, a bucuriei şi a păcii, nu bezna urii şi a discordiei. Dar ce este de făcut dacă în familiile noastre, în bisericile noastre sau în localităţile în care trăim apar situaţii întunecate şi apăsătoare? Desigur, tocmai atunci trebuie să fim lumină şi speranţă!

Domnul Hristos a luminat prin prezenţa Sa minţile şi inimile întunecate ale oamenilor. Într-o ocazie, a stat de vorbă cu femeia samariteană şi a îndreptat discuţia spre anumite realităţi din viaţa ei. În altă ocazie, a fost adusă înaintea Sa femeia prinsă în adulter, a cărei viaţă o cunoştea foarte bine. Cu un singur cuvânt ar fi putut reînvia trecutul ei plin de abateri de la integritate, dar El i-a spus ur­mătoarele cuvinte: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti. Viaţa fiecărui om care L-a întâlnit pe Isus a fost inundată de lumină; ura şi duşmănia au fost înlocuite cu dragostea şi prietenia; întristările şi păcatele care le apăsau sufletul au dispărut.

Cât de simplă este această învăţătură despre rostul vieţii creştine, despre rolul de lumină al creştinului! Domnul Isus Şi-a dorit ca viaţa urmaşilor Săi să semene cu o candelă aprinsă. Creştinul este făcut pentru acest tip de viaţă. Nu putem rămâne în tovărăşia Mântuitorului dacă nu avem această experienţă. Iar experienţa aceasta este posibilă numai dacă El locuieşte în noi.

 Voi sunteţi sarea pământului. Dar, dacă sarea işi pierde gustul, prin ce işi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic.

(Matei 5:13)

Fără îndoială că am întâlnit cu toţii oameni care ne-au întrebat ridicând din umeri cu indiferenţă:„De ce să fiu creştin?” Ei declară că nu au găsit niciodată vreun motiv suficient de bun pentru a fi creştini. Totuşi Domnul Hristos a afirmat că urmaşii Săi îndeplinesc două roluri: ei sunt sarea pământului şi lumina lumii. Dar merită să-l urmezi pentru a fi sare şi lumină? Cu ce ne schimbă viaţa lucrul acesta?

Sarea este utilizată la conservarea hranei. Ea acţionează împotriva germe­nilor. De asemenea, ea pune în valoare gustul şi dă gust hranei. Iată aşadar care este rolul creştinilor. Ei acţionează împotriva răului, împotriva forţelor care distrug viaţa, împotriva oricărei boli spirituale.

Dar sarea îşi poate pierde utilitatea. Astfel creştinii declaraţi, în loc să pună în valoare toate calităţile vieţii creştine, dau vieţii un gust fad. Ei nu reuşesc să răspundă nevoilor oamenilor. Avocaţii slab pregătiţi nu sunt buni mediatori pen­tru clienţii lor. Medicii slab pregătiţi nu reuşesc să ajute la vindecarea bolnavilor. Creştinii slab pregătiţi nu au o influenţă pozitivă, nu păstrează adevărul cum se cuvine, nu acţionează împotriva forţelor care distrug viaţa.

Domnul Hristos a dorit ca noi să producem o schimbare în lume. Pentru mulţi oameni, viaţa este searbădă şi cenuşie, inutilă şi fără valoare. Noi însă exis­tăm pentru a schimba această stare de lucruri. În acest caz, fireşte că merită să încercăm să devenim sarea pământului. Să dăm uitării avariţia şi egoismul. Să în­depărtăm răul din viaţa tuturor oamenilor pe care îi întâlnim. Să dăm gust vieţii lor. Să combatem forţele distrugătoare din viaţa lor. Dacă ne îndeplinim rolul în­ credinţat de Domnul Hristos, vom scăpa negreşit de gustul searbăd şi fad al vieţii!

„Roada Duhului… este dragostea, bucuria, pacea” Iată un adevărat conser­vant şi o adevărată forţă vindecătoare! Nimeni nu poate nega acest fapt. Noi tre­buie să facem viaţa mai bună, nu mai rea. Trebuie să avem grijă de relaţiile dintre noi, astfel încât viaţa să fie o experienţă plăcută, nu amară.

Lumea nu a fost niciodată atât de plină de posibilităţi ca în prezent, dar nu a fost nici atât de tulburată de conflicte şi atât de întunecată de disperare. Nimeni nu mai ştie încotro să apuce. Însă creştinul duce o altfel de viaţă. Experienţa noas­tră cu Domnul Hristos le oferă oamenilor viaţă din belşug acum şi în veşnicie.

 Ci voi veţi primi o putere, când Se vapogori Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori in Ierusalim, in toată ludeea, in Samaria şi până la marginile pământului.

(Faptele apostolilor 1:8)

Dacă Domnul Hristos S-ar mai afla şi astăzi pe pământ, cu siguranţă că ne-ar lua cu El în ţinuturile Tirului şi Sidonului, ca să o vedem pe femeia siro-fe­niciană, la Ierihon ca să-l vedem pe Zacheu şi într-o mulţime de alte locuri unde vom vedea o sumedenie de oameni interesaţi de Împărăţia lui Dumnezeu. Nu a venit încă timpul să ne abandonăm responsabilităţile ce ne revin faţă de această lume.

Nu e timpul să stăm şi să ne bucurăm de ceea ce are să ne ofere lumea aceasta. Oamenii aşteaptă să le dăm mărturie cu aceeaşi înflăcărare, îndrăzneală şi iubire ce i-a caracterizat pe apostoli. Nu suntem încă gata să ne retragem la munţi. Mai avem încă de câştigat mulţi oameni pentru Hristos. Nu putem sta cu braţele încrucişate. Sunt prea multe lucruri de făcut. Diavolul a coborât la noi cu­prins de o mânie mare şi cu o mare dorinţă de a distruge.

Biserica nu va salva toată lumea, dar nici nu îi putem lăsa pe oameni să
piară. Uneori suntem tentaţi să credem că biserica e neputincioasă fiindcă nu a reuşit să aibă un mare impact asupra lumii. Totuşi, să nu uităm că împotriva tutu­ror forţelor răului luptă Tatăl, Domnul Hristos şi Duhul Sfânt. Puterea şi prezenţa divină vor asigura triumful Evangheliei veşnice şi al soliei îngerului al treilea în viaţa oamenilor.

Trebuie să privim viaţa din această perspectivă realistă. La nivel personal, niciuna dintre ocaziile în care ne-am lăsat înşelaţi şi conduşi de păcat nu ne re­comandă. Ne cutremurăm la gândul că păcatele noastre iau proporţii şi pătrund în vieţile altora până în profunzimi nebănuite de noi. Dar slavă lui Dumnezeu că Hristos va şterge raportul păcatelor noastre o dată pentru totdeauna! Când istoria păcatului se va sfârşi, nimic şi nimeni din univers nu ne va mai stârni amintirea greşelilor şi fărădelegilor noastre. Avem asigurarea că Dumnezeu nu le va mai scoate din adâncurile mării în care le-a aruncat. Avem certitudinea că nu ne vom mai aminti de ele în veacurile veşniciei. Nicăieri în univers nu vom găsi vreo urmă a răului săvârşit. Mulţumim lui Dumnezeu că vom fi curaţi şi nepătaţi pentru tot­deauna!

 Toţi împreună… luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi.

(Faptele apostolilor 2:46,47)

Mă aflam de curând în biroul unui agent de turism pentru a discuta despre o călătorie peste ocean (pe care până la urmă nu am mai făcut-o). Doam­na îmi prezenta broşură după broşură, descriind cu însufleţire cât de fan­tastice erau locurile pe care plănuisem să le vizitez. Comentariile ei mi-au stârnit interesul şi i-am spus cu vădită încântare: „Presupun că aţi vizitat toate aceste locuri…”
„A, nu!” mi-a răspuns ea cu sinceritate.

În momentul acela, m-am gândit că ni se poate întâmpla şi nouă, creştinilor, să procedăm la fel. S-ar putea ca una dintre cauzele pentru care nu reuşim să îi câştigăm pe oameni de partea credinţei noastre să fie lipsa simţului realităţii.
Adevărul este că viaţa pe pământ este grea. Şi atunci creştinilor li se cere să-şi croiască drum printre oamenii pierduţi, să le cunoască singurătatea şi dramele prin care trec. Viaţa creştină autentică ne învaţă să trăim cu picioarele pe pământ. Sunt nenumăraţi oameni de toate vârstele care strigă după ajutor. Venirea la bi­serică în fiecare Sabat şi aducerea zecimilor şi darurilor reprezintă numai o parte a religiei noastre. Experienţa creştină nu este alcătuită numai din aceste aspecte. Pătrunde în vieţile semenilor tăi şi te vei convinge singur de acest adevăr.

Ceea ce este adevărat, măreţ şi frumos la religia noastră este contactul cu oamenii singuri şi copleşiţi de nevoi. De aceea, fereşte-te să spui că grija faţă de semeni ar fi nerealistă sau nefolositoare.

M-a impresionat dintotdeauna spiritul practic al primilor ucenici de după Cincizecime. Nimic din faptele lor şi din mărturisirea lor nu e plictisitor sau sâcâitor. Ei au prosperat şi s-au bucurat, în pofida unor condiţii incredibil de grele. Religia noastră nu este idealistă, ruptă de realitate, nu e o religie care acum ne face posomorâţi şi nefericiţi, dar care ne promite că în viitor vom avea câte-n lună şi în stele. Este o religie care se interesează de oameni şi care răspunde nevoilor lor aici şi acum.