Categorie: Devoțional

 Va vedea rodul muncii sufletului Lui și Se va înviora.

(Isaia 53: 11)

„Satisfacţie garantată”. Întâlnim sloganul acesta în reclame la tot felul de lucruri şi servicii. Biblia ne arată totuşi că satisfacţia nu este dată de lucrurile pe care le posedăm, ci de slujirea cu abnegaţie. Profetul vorbeşte în textul de astăzi despre Mesia care avea să vină şi care avea să Se învioreze sufleteşte la vederea sufletelor câştigate prin viaţa Sa de slujire şi sacrificiu.

Mesia „S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob…, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:7,8). Cum a putut El, care era Dumnezeu, să facă acest lucru? Cum a putut accepta să Se smerească într-atât de mult? A putut pentru că a ţinut la noi mai mult decât la orice altceva.

De fiecare dată când ne identificăm cu alţii pentru a le oferi ajutor şi a-i con­duce la Hristos, simţim o mare satisfacţie. Oamenii fericiţi nu sunt cei preocupaţi de propria persoană, ci aceia care duc o viaţă de slujire neegoistă. Noi suntem creaţi ca să iubim şi trebuie să ştim că nu putem intra în ceruri atâta timp cât igno­răm relaţia cu ceilalţi. Ni se poate întâmpla să constatăm că avem prea mulţi bani, că avem averi şi bunuri materiale de prisos pe acest pământ, dar nu vom putea spune niciodată că avem prea multă dragoste, bucurie şi pace şi că nu avem cui să le oferim.

În Biblie, copiii lui Dumnezeu sunt numiţi „robi” sau „slujitori”. Pentru a fi slujitorii Săi, avem nevoie să renunţăm la privilegii, la statutul social, la poziţia noastră şi să nu ne oprim până când nu-i vedem pe bărbaţii şi pe femeile din jurul nostru întorşi la Domnul. Dacă Învăţătorul nostru S-a smerit, atunci şi noi trebuie să ne smerim. Când pretindem dreptul la privilegii speciale şi la recunoaştere cu scopul de a ne da importanţă, suntem robii eului nostru. Iar dacă nu ne purtăm cu alţii cu dragoste creştină, înseamnă că Domnul Hristos a trăit şi a murit în zadar pentru noi.

Poate că adevărurile acestea ni se par foarte impresionante, dar ele nu au ni­cio valoare dacă nu le transpunem în viaţă şi dacă nu le transmitem altora. Scopul principal al existenţei bisericii este răspândirea veştii despre dragostea răscum­părătoare a Mântuitorului. Cât de preţios este un suflet înaintea lui Dumnezeu!

 Ferice de tine, lsraele! Cine este ca tine, un popor mântuit de Domnul…?

(Deuteronomul 33:29)

Viaţa creştină este mai frumoasă decât viaţa de huzur şi decât viaţa de om celebru. Domnul Hristos nu îţi cere în mod obligatoriu să fii medic, avocat, agricultor, inginer, om de ştiinţă sau om de afaceri. Fără îndoială că lumea te va aplauda pentru performanţele din aceste domenii, dar, fără Hristos, ele nu au şanse să impresioneze Cerul. Poziţia înaltă sau salariul mare nu sunt un indiciu al realizărilor spirituale.

Nu putem alege calea spre măreţie până când Duhul lui Dumnezeu nu ne aduce la viaţă toate capacităţile şi până când nu ne consacrăm vieţii şi lucrării puse deoparte pentru noi de Domnul Hristos. Viaţa îşi pierde valoarea în absenţa Creatorului ei. Dacă nu Îi oferim Lui locul cel mai important, sporturile, muzica, ur­carea pe scara socială, capacitatea de a câştiga bani ne aduc ruina. În schimb, dacă ne dedicăm Lui, tot ceea ce facem şi ce ne propunem să facem devine un mod de a ne manifesta dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri. Existenţa noastră va fi frumoasă şi plină de creativitate datorită prezenţei Sale. După cum lumina soarelui dă frumuseţe şi parfum florilor, tot la fel Domnul Hristos dă vieţii noastre dragoste, bucurie, pace, bunătate, integritate şi neprihănire.

Odată, o tânără a fost întrebată care era cel mai mare vis al ei. Răspunsul ei a fost acesta: „Să fiu celebră:’ Oamenii cei mai celebri din istoria lumii noastre au fost cei care l-au slujit lui Dumnezeu. Dacă vrei faimă şi măreţie de durată, atunci îţi recomand să o cauţi prin credinţa creştină. Secretul dobândirii măreţiei, faimei, onoarei şi fericirii în viaţă este acela de a aduce la cunoştinţa altora istoria vieţii lui Hristos.

Poate că gândul de a renunţa la multele lucruri pe care ţi le oferă lumea nu este prea plăcut. Însă ai nevoie să priveşti lucrurile prin prisma experienţelor cu Dumnezeu pe care le-au avut bărbaţii şi femeile amintite în Biblie şi să cauţi să obţii tu însuţi o astfel de experienţă .

 Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa!

(Deuteronomul 30:19)

Cu ceva timp în urmă, am stat de vorbă cu un tânăr despre nevoia de a ale­ge cu toată inima viaţa creştină. Părerea lui era că nu se merita să aleagă o astfel de viaţă. Marea lui ambiţie era să facă bani. Până la momentul acela, fusese creştin, dar nu reuşise să-şi atingă scopul şi nici nu credea că avea vreo şan­să în aceste condiţii. Şi apoi, nu voia să piardă şi plăcerile vieţii acesteia, şi bucuriile vieţii viitoare. În opinia lui, religia era pentru moşnegi, pentru bolnavi şi pentru ocazii solemne.

Circulă ideea greşită că fericirea, succesul şi renumele se găsesc numai în lume şi că, dacă alegem credinţa creştină, nu avem voie să ne gândim la astfel de lucruri. Cum s-a ajuns la concluzia că bogăţiile, succesul şi renumele aduc ferici­rea? Odată, am fost de Anul Nou în piaţa Times Square din New York. În clipa în care ceasul a bătut miezul nopţii, oamenii beau, dansau, ţipau, căutând cu dispe­rare să fie fericiţi în ultimele secunde ale vechiului an. Personal, prefer ca mod de recreere munca în grădină, tăiatul lemnelor sau un joc sănătos în natură.

Slujirea lui Hristos nu ne dă un gust amar, nu ne lasă mahmuri şi nici nu ne dă dureri de cap. Fiul risipitor a crezut că trebuia să meargă în lume ca să găsească fericirea. Şi, cât timp a avut bani, a crezut că se distra de minune.

„Suntem tineri doar o dată în viaţă!” spun oamenii. Este adevărat că numai o dată suntem în floarea tinereţii, plini de putere, şi că mintea, inima şi corpul acţionează la capacitate maximă în această perioadă. Dar de ce să risipim aiurea aceşti ani preţioşi?

Fericirea nu poate fi obţinută pe căi artificiale. Când au trăit pentru Hristos, bărbaţii şi femeile au fost sarea pământului. Au fost cei mai împliniţi oameni pe care i-a cunoscut lumea vreodată. în primul secol, ei au cucerit omenirea pentru Hristos.

 Şi robul Domnului… să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi… să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici.

(2 Timotei 2:24,25)

Copiii nu se apropie de animalele care zbiară şi mugesc, ci de cele blânde şi liniştite, cum sunt mieluşeii, de exemplu. Nu se cade ca noi, adventiştii, să ne certăm. Tot adevărul divin ce ne-a fost încredinţat răspunde tuturor nevoilor omului, nu doar nevoii de a gândi raţional. Dar cum să reuşim noi să-i conducem pe oameni la adevăr, dacă le dăm impresia că avem ceva împotriva lor şi că nu îi putem iubi decât dacă îşi schimbă convingerile?

„Să fie blând cu toţi:” Numai acest spirit asigură transmiterea cu succes a adevărului. Toate disputele pe teme religioase se aseamănă cu furtunile pe mare care întrerup şi pun în pericol înaintarea unui vas pe apă. În comunicarea adevă­ rului, nu contează subiectul religios abordat, ci spiritul celui care îl prezintă, spiri­tul celui care Îl reprezintă pe Domnul Hristos.

„Să îndrepte cu blândeţe:” Blândeţea trebuie să ne caracterizeze purtarea. Noi nu transmitem numai idei, ci şi modul de a fi al Domnului nostru: dragostea Sa, smerenia, bunătatea şi îndelunga Sa răbdare. Apelul adresat creştinilor din alte confesiuni religioase de a ieşi din mijlocul lor nu trebuie făcut prin certuri, ci printr-o viaţă demnă de reprezentanţi ai lui Isus Hristos. Marea greşeală săvârşi­tă de biserici şi de învăţătorii religioşi de-a lungul secolelor a fost că au acordat o importanţă mai mare ideilor şi opiniilor lor decât Mântuitorului, neprihănirii şi caracterului Său.

În răspândirea soliei celui de-al treilea înger, avem nevoie de două lucruri: de apelul la mintea oamenilor prin justeţea învăţăturilor noastre şi de apelul la inimile lor prin manifestarea iubirii. Ce anume recomandă mesajul nostru spiri­tual? Nu atât argumentul logic, cât spiritul lui Isus. Sarcina noastră nu este doar să-i convingem pe oameni să primească adevărul, ci să le transmitem acest spirit. Acestea sunt cele două trăsături distinctive ale mesajului nostru. Singurul mod de a fi mesagerii harului lui Dumnezeu este acela de a contopi învăţăturile clare din Scriptură cu dragostea divină care a pătruns în inimile noastre şi pe care o mani­festăm faţă de alţii în mod natural.

 Şi robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi, În stare să Înveţe pe toţi, plin de Îngăduinţă răbdătoare, să Îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, În nădejdea că Dumnezeu le va dapocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului.

(2 Timotei 2:24,25)

Cu ceva timp în urmă a venit la mine o persoană care mi-a spus senină: „L-am acceptat pe Domnul Hristos ca Mântuitor personal. Nu simt nevoia să cunosc doctrinele:” Persoana aceasta nu reuşea să înţeleagă faptul că, fără învăţăturile Bibliei, sau fără doctrine, religia ajunge la cheremul sentimentelor. Din nefericire, oamenii au abuzat de doctrină şi au creat impresia că ea are de-a face mai mult cu intelectul decât cu viaţa practică. De aici a apărut tentaţia de a
accepta doar ce ne convine.

Textul de astăzi începe altfel:„Şi robul Domnului nu trebuie să se certe:” în general, oamenii se ceartă din cauza dogmelor şi a crezurilor. Ei intră în conflict cu cei care au alte convingeri religioase, iar rezultatul este înstrăinarea. De aceea, unii au tras concluzia că, pentru a elimina neînţelegerile şi pentru a promova unitatea, cel mai bine este să se pună accent mai mult pe Domnul Isus decât pe doctrină, cu riscul izolării cunoaşterii intelectuale de cunoaşterea lui Isus.
Evanghelia trebuie proclamată în spiritul Domnului Hristos, fără a-i brusca pe oameni şi fără a intra în dispute sau certuri. Dar separarea lui Hristos de învă­ţăturile Sale nu aduce nimic bun. Să nu pierdem din vedere unicitatea credinţei noastre. Să nu fugim de responsabilitatea de a cunoaşte doctrinele. Să nu uităm că importanţa extraordinară a mesajului nostru este dată de tot adevărul şi că familiarizarea cu el constituie o parte a acceptării lui Hristos.

Aceasta nu înseamnă că robul Domnului va trăi pe roze. Biblia spune că omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui. Însă vrăjmăşia aceasta nu este provocată de noi. Noi trebuie să facem totul dintr-un duh de iubire, şi nu de cear­tă. Aşa au dat mărturie Iosif şi Daniel despre credinţa lor. Ei şi-au apărat convin­gerile unice de aşa manieră încât i-au câştigat de partea lor pe împăraţi şi pe con­ducători.

Fără învăţătura Bibliei, creştinul pluteşte în voia vântului şi a valurilor, nefi­ind bine ancorat în credinţă. Dragostea nu desfiinţează doctrina şi nici nu o face inutilă, ci îi dă viaţă şi sens. Să dovedim acest lucru prin viaţa noastră, în aşa fel încât oamenii să capete convingerea că doctrinele noastre specifice ne fac zi de zi tot mai asemănători cu Domnul Hristos!

 Dar dacă vei înştiinţa pe cel neprihănit să nu păcătuiască şi nu va păcătui, va trăi, pentru că a primit înştiinţarea, iar tu iţi vei mântui sufletul!

(Ezechiel 3:21)

Descoperim în textul acesta un principiu moral elementar: omul este res­ponsabil şi va fi judecat ca atare. Noi avem o influenţă asupra altora şi Dum­nezeu ne va trage la răspundere pentru ceea ce facem cu ea. Avem datoria de a-i abate pe oameni de la viaţa de plăceri,necredinţă şi păcat şi de a le îndruma paşii pe calea nobilă şi sfântă a Domnului Hristos. Noi îi împingem pe oameni spre bine sau spre rău, spre ascultare sau spre neascultare, spre curăţie sau spre necu­răţie, spre smerenie sau spre mândrie. Nu avem cum să ne eschivăm de la această responsabilitate. Viaţa altora este afectată de viaţa noastră, tot aşa cum creşterea plantelor şi arborilor este afectată de solul şi de mediul în care ele se găsesc.

Unii sunt de părere că influenţa noastră nu este chiar atât de importantă. Totuşi, este uşor de observat că, dacă ţintele noastre sunt mici, dacă suntem su­perficiali, dacă suntem lipsiţi de integritate, copiii noştri vor creşte în acest sol. Dacă suntem ai lui Hristos, suntem răspunzători de înrâurirea pe care o avem asupra membrilor familiei, asupra vecinilor şi prietenilor noştri. La judecată, ei se vor ridica şi ne vor mulţumi fiindcă le-am călăuzit paşii spre Dumnezeu prin viaţa noastră.

Este o singură regulă pentru toţi, fie bogaţi ori săraci, fie învăţaţi ori neînvă­ţaţi: suntem cu toţii responsabili pentru salvarea semenilor noştri. Domnul Hristos ne cere să dăm dovadă de puritate sufletească, de integritate, de iubire şi de toate celelalte calităţi ale Sale. Desfrânarea, nedreptatea, lăcomia, ura, necinstea nu au cum să-i apropie pe oameni de Hristos şi de adevăr. Cei care se îmbogăţesc pe spi­narea altora, care nu se poartă corect cu ei, care încearcă să le dezonoreze copiii, care îi resping sau îi marginalizează nu fac decât să îi îndepărteze de Hristos şi de Evanghelia mântuirii.

Dacă rămânem aproape de Hristos, dacă umblăm cu El zi de zi, constatăm că este uşor şi normal să fim răbdători, iubitori, oneşti şi altruişti. L-am primit noi în viaţa noastră? Îi îngăduim să ne schimbe după chipul Său? Am observat noi cât de benefică a fost influenţa creştinilor autentici asupra vieţii noastre? Ne-am ex­primat recunoştinţa faţă de ei pentru modul în care au ştiut să-şi trăiască religia?

 Şi-Mi veţi fi martori.

(Faptele apostolilor 1:8)

Viaţa Domnului Hristos a fost de o inegalabilă frumuseţe, neprihănire şi dra­goste de oameni. El este cel mai mare Om care a trăit vreodată pe pământ. Alţii au lăsat urme şi amintiri de scurtă durată. Mai devreme sau mai târziu, au fost daţi uitării. Dar nu tot aşa s-a întâmplat cu El. Iar porunca pe care le-a dat-o atunci ucenicilor de a fi martorii Săi este şi azi tot atât de valoroasă şi actuală. Omenirea strigă după realităţile divine. Suntem chemaţi să dăm mărturie în orice situaţie ne găsim. Viaţa are valoare numai în măsura în care trăim ca martori ai Săi.

„Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic, ci că acum, ca totdeauna, Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea. Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig” (Filipeni 1:20,21). Cuvintele acestea, scrise de apostolul Pavel pe când se afla în închisoare, arată că prin tot ce făcea urmărea să dea mărturie. Sarcina aceasta a rămas mereu precumpănitoare în viaţa sa.

Şi noi trebuie să susţinem depoziţia noastră despre Mântuitorul prin cuvânt şi prin faptă. E necesar să dăm mărturie că Hristos este adevărul, că Scriptura este Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu. Una este să ne exprimăm o opinie, şi alta este să rostim adevărul. Concepţiile noastre, opiniile şi raţionamentele noastre s-ar putea să capteze atenţia oamenilor pentru o vreme. Totuşi nu pe ele este clădită credinţa creştină.

Religia creştină nu este o religie egoistă. Cel care ezită la orice pas în lucra­rea de răspândire a Evangheliei veşnice nu ştie de fapt ce înseamnă să-l urmeze pe Hristos. Chiar dacă lucrarea noastră pare a rămâne nerecunoscută şi nerăsplă­tită, ea este dovada loialităţii faţă de Domnul şi Mântuitorul nostru. Aceasta este cea mai mare răsplată de care avem nevoie.

Poate că aspiri să fii cel mai bun manager sau cel mai bun agent de vânzări.
Poate că îţi doreşti să excelezi în profesia ta. Realizările în viaţă depind într-adevăr în mare măsură de viziunea pe care o ai despre viitorul tău. Dar adu-ţi acum amin­te de ziua în care Hristos ţi-a atins inima, când ai înţeles jertfa Sa pentru tine, când ai văzut caracterul Său, puritatea Sa, neprihănirea Sa şi nu permite ca timpul sau ispita să-ţi şubrezească devotamentul faţă de El. Nu permite ca mărturia ta să-şi piardă strălucirea!

 Căci, măcar că sunt slobod faţă de toţi, m-am făcut robul tuturor, ca să câştig pe cei mai mulţi.

(1 Corinteni 9:19)

E timpul să pornim ofensiva creştină pentru cucerirea inimilor oamenilor. Nu se va întâmpla nimic bun dacă stăm ascunşi după ziduri şi dacă ne ocupăm cu respingerea loviturilor şi a cuvintelor neplăcute ale altora. Prin harul lui Dumnezeu şi prin dragostea Domnului Hristos, trebuie să ieşim la luptă, iubin­du-ne vrăjmaşii şi pe cei care acţionează contra noastră. Nu putem sta toată viaţa într-o atitudine de autoapărare. Nu ne putem proteja la nesfârşit de atacuri, de insulte şi de nedreptăţi, răspunzându-le oamenilor cu aceeaşi monedă.

Dragostea lui Dumnezeu din inimile noastre ne oferă protecţie. Aşa i-a în­ tâmpinat Domnul Hristos pe cei care I s-au împotrivit şi care L-au urât. Dragostea Sa e tot ce avem nevoie. Egoismul stă mereu în defensivă. Dragostea se expune riscului şi pune pe primul loc binele celuilalt.

Nu este treaba noastră să ne salvăm imaginea, poziţia sau prestigiul. Naşte­rea noastră din nou prin Hristos are un singur scop: vindecarea şi transformarea altora. Mândria nu va reuşi să facă acest lucru, după cum nu va reuşi nici respin­gerea.

Dragostea lui Hristos în inimile noastre ne face conştienţi de nevoile pro­funde ale semenilor noştri. În fiecare zi ieşim în mijlocul lor fără să ne gândim la noi înşine, manifestând bunătatea aşezată în inimile noastre prin Duhul Sfânt. Şi, văzând purtarea noastră, ei spun: „Omul acesta avea motiv să fie supărat, dar nu s-a supărat”;„Femeia aceasta a avut motiv să se mânie, dar nu s-a mâniat”; „Tânărul acesta a avut motiv să se enerveze, dar nu s-a enervat:”

Metoda lui Hristos este răbdarea, îndelunga răbdare, compasiunea. Să ale­gem această metodă atât în relaţiile cu cei din interiorul bisericii, cât şi în relaţiile cu cei din afara ei. Când a fost chinuit, Hristos a spus: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac:” El i-a cucerit pe oameni în primul rând prin dragostea Sa, nu prin învăţătura Sa. Iar odată cuceriţi, niciunul nu a vrut să mai plece.

Dacă vrem să fim ca Domnul Hristos, trebuie să plătim un preţ. Nu putem căpăta valoare maximă dacă plătim preţul minim. Condiţia este să fim creştini autentici, iubitori şi senini, pentru că ne pasă în mod real de oameni.

 Am simţit că a ieşit din Mine o putere.

(Luca 8:46)

Domnul Isus nu a ratat nicio ocazie de a pătrunde în sufletul oamenilor. El S-a aşezat în locul lor şi a simţit ceea ce ei simţeau. A înţeles problemele pe care le aveau, le-a cunoscut nevoile şi le-a oferit ajutor cu căldură şi cu dragoste.

Fiecare dintre noi exercită asupra altora o influenţă care este fie ca o rază de lumină, fie ca un nor negru. Creăm prin prezenţa noastră fie o atmosferă bine­făcătoare, fie un climat de nelinişte şi teamă. Vrem sau nu vrem, spiritul care ne domină, fie el de egoism sau de altruism, de iubire sau de ură, de smerenie sau de mândrie, se răsfrânge asupra altora.

Spiritul acesta din noi creează o atmosferă care fie îi înalţă pe oameni, fie îi coboară. Putem să ni-i apropiem pe oameni sau să-i ţinem la distanţă. În preajma noastră se pot simţi fie relaxaţi, fie încordaţi. Suntem răspunzători pentru spiritul şi influenţa pe care o exercităm asupra altora.

Pentru noi, creştinii, puterea care iese din noi, influenţa pe care o exercităm trebuie să izvorască dintr-o experienţă autentică, reală cu Domnul. E nevoie să creăm o atmosferă plăcută, caracterizată de iubire, ca să îi putem atrage pe oa­meni la El în mod natural. Sunt în jurul nostru oameni care s-au înăsprit în urma situaţiilor prin care au trecut şi care au nevoie să fie îmbunaţi. Trebuie să le insuflăm speranţă şi curaj, să îi iubim, înfrumuseţându-le şi înseninându-le viaţa. Aceasta este cea mai bună metodă de transmitere a Evangheliei. Când a fost aici, pe pământ, Isus îi atrăgea pe copii la El. Privirile Sale erau întotdeauna radioase, iar cuvintele Sale, pline de afecţiune. Toţi cei care veneau în prezenţa Sa se sim­ţeau mai bine.

Am auzit că la Muzeul de Artă Modernă Tate din Londra este expusă o cutie de acuarele aparţinând marelui pictor J. M. W. Turner. Cutia în sine nu are nimic deosebit, este o cutie veche cu câteva urme de culoare pe margini. Nu este o operă de artă. Şi totuşi pictorul a creat cu ajutorul ei tablouri cu peisaje din natură şi scene pastorale de o frumuseţe inegalabilă. Din mâinile sale au ieşit adevărate capodopere.

Pavel spunea: „Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi… pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru” (2 Corinteni 4:7,1O). În mâinile marelui Artist, viaţa noastră este plină de posibilităţi glorioase!

 Şi tot norodul căuta să se atingă de El, pentru că din El ieşea o putere care-i vindeca pe toţi.

(Luca 6:19)

Înainte de a deschide o afacere, orice om îşi face mai întâi socotelile. Dacă profitul nu este decât de 2%, cel mai probabil că va da faliment. Dacă este de 8%, va reuşi să facă faţă costurilor. Dacă este de cel puţin 20%, se va îmbogăţi.

Investiţia pe care o facem în Împărăţia lui Dumnezeu se bazează pe un principiu similar. Dacă lucrăm şapte zile din şapte, 365 de zile pe an, ca să facem bani, ca să ne construim o casă sau ca să ne facem o grădină, ori ca să obţinem un por­tofoliu la bursa de valori, nu investim nimic în Împărăţia lui Dumnezeu. Nu trăim decât strict în planul material, care nu are viitor.

Dacă investim a zecea parte din banii noştri şi cel puţin a şaptea parte din timpul nostru în programul divin pentru salvarea oamenilor, dacă le dăm curaj celor disperaţi şi îi ridicăm pe cei căzuţi, investim în viitor. Depunem bani în banca cerului, unde nu vor rugini şi nu se vor devaloriza. Apoi, când vom intra în veşni­cie, vom primi înapoi cu dobândă, unii cu 50%, iar alţii cu 100%. Dacă nu investim decât în noi înşine, vom fi faliţi pentru totdeauna.

Multor oameni perseverenţi şi prosperi în afaceri nu le mai pasă de alţii, nu mai sunt interesaţi de cauza lui Dumnezeu sau de binele altora. Noi trebuie să fim diferiţi. Oferă din ceea ce eşti şi ai, aşa cum soarele îi oferă pământului căldură şi lumină! Înconjoară-te cu o atmosferă de iubire şi răspândeşte-o în jurul tău, aşa cum florile îşi împrăştie parfumul.

În lumea plantelor, orzul are nevoie de o săptămână ca să încolţească şi să îmbrace câmpul într-un covor verde; majoritatea florilor au nevoie de vreo trei săptămâni să înflorească; porumbul are nevoie de o vară întreagă pentru a da rod; piersicul, de patru-cinci veri ca să facă fructe; iar stejarul, de circa cincizeci de ani ca să crească falnic. În lumea relaţiilor personale, e nevoie de o viaţă întreagă ca să înseninăm viaţa copiilor şi prietenilor noştri, ca să-i aducem la o anumită înălţime spirituală. Investiţia în oameni nu este niciodată afectată de prăbuşirea bursei. Aici, dividendele anuale nu se suspendă niciodată. Aici profitul este etern.