Categorie: Devoțional

 Domnul a voit, pentru dreptatea Lui, să vestească o Lege mare şi minunată.

(Isaia 42:21)

Moralitatea creştină are la bază revelaţia oferită de Dumnezeu la Sinai şi cuvintele rostite de Domnul Hristos în Predica de pe Munte. Ea arată că obligaţia noastră morală faţă de Dumnezeu este esenţială. De aceea, norma pentru noi este Hristos, Legea pe care El a dat-o şi a vestit-o.

Moralitatea pe care o insuflă şi pe care o pretinde credinţa creştină nu este rodul concluziilor sau al experienţei oamenilor. Ea este întotdeauna în avans faţă de progresele făcute de oameni şi are în vedere orice situaţie ce se poate ivi în lumea noastră până la sfârşitul timpului.

Este important să fim mereu receptivi la îndrumările morale oferite de Dumnezeu, şi nu la cele oferite de oameni. Îndurarea Sa îmbelşugată şi influenţa pe care El o exercită asupra noastră în diferitele situaţii prin care trecem nu schim­bă principiile Sale morale eterne. Adevărul lui Hristos trebuie să ne ia în stăpânire şi să ne călăuzească. Este nevoie să păstrăm Legea morală departe de intervenţiile omului păcătos, care, din fire, este în vrăjmăşie cu ea.

Legea cerului ar trebui să fie şi Legea pământului şi a tuturor locuitorilor lui. Realitatea este că toţi oamenii au păcătuit şi sunt imperfecţi din punct de vedere moral. Dar faptul şi mai grav este că unii se abat cu bună ştiinţă de la preceptele divine şi îşi manifestă în mod ostentativ împotrivirea faţă de Dătătorul Legii. Păcă­toşii simt mai degrabă nevoia să aducă argumente împotriva Legii morale, decât să o aplice în viaţa lor. Nu există pe pământul acesta un om suficient de înţelept ca să ofere sfaturi morale concepute de el şi nici suficient de puternic ca să asculte prin propriile eforturi de poruncile lui Dumnezeu.
Noi vom da socoteală înaintea lui Dumnezeu, nu înaintea oamenilor. Modul în care am trăit va fi cântărit după standardul lui Dumnezeu, nu după părerile oa­menilor. Nu putem trăi şi cum vrea Domnul, şi cum vor oamenii.

Nu mi-am propus prin meditaţia de astăzi să perpetuez sau să amplific sta­rea noastră de vinovăţie sau de condamnare. Dorinţa mea este le vorbesc tuturor despre nevoia după Evanghelia mântuitoare a lui Isus Hristos. Aşa putem vesti o Lege mare şi minunată. Singuri, nu ne putem da seama ce e bine şi ce e rău. Numai Biblia ne ajută să facem această diferenţă. De aceea, Cele Zece Porunci îşi păstrează relevanţa şi nu se demodează niciodată.

Noi nu vrem să avem alt Dumnezeu, nu vrem să ne închinăm altui dumne­zeu decât Dumnezeului care ne-a dăruit Decalogul!

 Cel ce va birui va moșteni aceste lucruri.

(Apocalipsa 21:7)

Biblia se încheie cu un mare strigăt de biruinţă. Gândul răspândirii în toată lumea a ultimului mesaj al lui Dumnezeu ne face să izbucnim în strigăte de bucurie şi speranţă. Ceasul revenirii Domnului Hristos va fi pentru noi de o solemnitate şi de o importanţă extraordinară, pentru că atunci fiecare urmaş adevărat al Său, oricât de neştiut, va fi recunoscut în mod deschis şi personal îna­intea întregului univers. „Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe… şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui” (Apocalipsa 3:5).

Să nu ne îndoim câtuşi de puţin de faptul că Domnul nostru are atât dorinţa, cât şi puterea de a ne păzi de cădere. Să ne lăsăm în grija Sa. Nimeni din universul aces­ta nu va avea vreo îndoială cu privire la creştinul care dă dovadă de o loialitate neclintită în orice circumstanţe.

Creştinii trebuie să aibă o atitudine de învingători, nu de înfrânţi. Nouă ne sunt făcute frumoasele făgăduinţe din Apocalipsa. Avem la dispoziţie numai două variante: fie să învingem lumea, fie să fim învinşi de ea; fie să stăpânim păcatul, fie să ne lăsăm înrobiţi de el. Omul de afaceri este fie sclav, fie stăpân peste afacerea lui. Omul cu bani fie domină banii, fie ajunge să fie dominat de ei. Noi suntem chemaţi să ne ridicăm deasupra tuturor acestor lucruri, să ne formăm caractere puternice, să devenim tot mai plăcuţi înaintea lui Dumnezeu, să avem o relaţie tot mai profundă şi mai deplină cu El.

Să nu lăsăm nicio urmă de îndoială cu privire la poziţia noastră faţă de ca­uza lui Hristos. Noi suntem purtătorii stindardului lui Dumnezeu într-o lume care se afundă în beznă. Toţi cei care suntem în Hristos avem puterea de a birui lumea, firea pământească şi pe Diavol. Prin Hristos, suntem mai tari decât împrejurările, mai puternici decât păcatul şi decât Diavolul.

Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi promis să împlinească aceste lucruri în dreptul nostru, nu am fi putut avea o viaţă de biruinţă. Mântuitorul ne-a dat forţa morală şi spirituală de a învinge prin El orice piedică, orice ispită, orice suferinţă şi chiar moartea însăşi!

 Oricine face păcat face şi fărădelege şi păcatul este fărădelege.

( 1 Ioan 3:4)t

Legea lui Dumnezeu se mai numeşte şi Legea morală deoarece ea conţine principiile fundamentale care fac distincţia între bine şi rău. Când spunem că un anumit gând, o anumită dorinţă şi un anumit comportament sunt rele, facem imediat referire la moralitate.

Am o broşură cu titlul O sută de păcate de care poporul lui Dumnezeu se face vinovat acum. E greu de spus cum a reuşit autorul să identifice nici mai mult, nici mai puţin de o sută de păcate! De asemenea, nu ştiu cum a ajuns el la concluzia că unele lucruri amintite în broşură ar fi păcate, fiindcă pomeneşte o sumedenie de cerinţe şi face apel la respectarea a tot felul de reguli şi reguliţe.

Este necesar să facem distincţie între reguli şi principii. Regulile se pot schimba de la o zonă la alta a lumii,de la o ţară la alta şi de la o situaţie la alta, pe când principiile sunt neschimbătoare, sunt eterne.
Unii pun atât de mult accentul pe ascultarea de reguli, încât le distrag atenţia oamenilor de la păcate mai mari, precum mânia, gelozia, ura, ostilitatea, pofta tru­pească, lenevia, răutatea, bârfa şi mândria în toate formele ei de manifestare. Când punem accent pe „păcatele” care ţin de forma exterioară, avem tendinţa de a ignora păcatele lăuntrice reale. Când o abatere de la o regulă este tratată pe picior de egali­tate cu o încălcare gravă a unui principiu, religia creează o stare de vinovăţie, de an­xietate şi de condamnare, care, mai devreme sau mai târziu, devine insuportabilă. Respectarea rigidă a regulilor ne conduce la un comportament fără discernământ şi fără suflet. Ajungem să fim suspicioşi şi să ne neglijăm îndatoririle creştineşti.

Religia care îi condamnă pe membrii ei la o perpetuă „curăţenie de primăvară” şi care îi ţine într-o stare permanentă de vinovăţie este nefolositoare. În schimb, acolo unde domneşte dragostea faţă de Dumnezeu, nu se impune nevoia de o „curăţenie” continuă, ca proces de separare.
Nu există pericol mai mare decât acela de a înlocui consacrarea sinceră a inimii cu comportamentul exterior. Este mai simplu să respecţi regulile cu vorba decât să te supui cu toată fiinţa ta Domnului Hristos. Însă la judecată vor ieşi la iveală toate păcatele ascunse, toate secretele dezonorante. De aceea, să căutăm neîntârziat să ne desfătăm în Legea lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt!

 Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său… Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi Întărim Legea.

(Romani 3:24,31)

Când vorbesc despre Lege şi Evanghelie, oamenii le aşază de regulă la poli opuşi, cu toate că ele nu se exclud reciproc, ci merg mână în mână în planul lui Dumnezeu pentru viaţa noastră. Există totuşi o deosebire între ele.

Ascultarea de Lege şi de voinţa lui Dumnezeu trebuie să fie posibilă, întrucât principiile morale prezentate în Cele Zece Porunci sunt evidente pentru orice om cu judecată sănătoasă. Dar Legea lui Dumnezeu ne condamnă pe toţi, creştini sau necreştini, de orice încălcare a ei. De aici rezultă atât nevoia noastră după Evanghelie, cât şi nevoia după Lege. Deosebirea este că Legea nu ne ofe­ră puterea de a asculta de porunci, dar Dumnezeu ne oferă suficiente resurse în Evanghelie. Hristos a venit ca să ne mântuiască din păcat şi din încălcarea Legii. El a promis să pună Legea Sa în mintea noastră şi să o scrie în inimile noastre prin puterea Evangheliei (vezi Evrei 8:1O).

Dumnezeu ne oferă, împreună cu fiecare cerinţă a Sa, împreună cu fiecare poruncă a Sa, puterea de a o împlini. El Însuşi face lucrul acesta pentru noi. Femeia din Samaria a cerut apă, şi El i-a dat apă vie. David a cerut o inimă curată, şi El l-a făcut un om nou. Pavel a cerut lumină, şi Lumina lumii i S-a arătat în persoană.

Nu te teme că Dumnezeu îţi va cere un lucru pe care nu vei fi în stare să îl faci. El îţi spune: „Cheamă-Mă! Cere-Mi putere. Îţi voi da o inimă nouă. Îţi voi da spiritul potrivit. Eu voi fi răbdarea ta, curăţia ta de suflet, ascultarea ta, puterea ta de a trăi cum trăiesc Eu”. Scopul Său este să ne facă din nou integri, neprihăniţi, ascultători. Numai El are puterea aceasta.

El ne dă un nou început şi ne face făpturi noi „pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndem­nurile Duhului” (Romani 8:4).

 Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe astfel: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!”

(Matei 5:2,3)

Ne-am fi aşteptat ca Domnul Hristos să îi numească fericiţi pe cei care au de toate, pe cei talentaţi şi înzestraţi, pe cei capabili, pe cei atrăgători şi pe cei importaaţi. Noi pe aceştia îi credem fericiţi. Noi spunem despre oameni că sunt fericiţi pentru că au un dar sau o capacitate.Dar Isus spune că fericiţi sunt cei care au tot felul de lipsuri şi care primesc totul de la El.

El ne-a găsit săraci şi ne-a făcut bogaţi. El ne face lumina lumii, fiindcă El este Lumina noastră. Noi nu putem deveni lumină şi adevăr prin propriile puteri, nu ne putem face singuri iubitori, răbdători şi neprihăniţi. Tot El ne face sarea pă­mântului. Nu ne putem face singuri sarea pământului. Noi devenim toate acestea numai prin El şi, în felul acesta, Îi aducem laudă Tatălui nostru ceresc.

Imediat ce primeşte lauda din partea celor care nu au nimic în ei înşişi, Domnul Hristos face pasul următor şi le arată nevoia de a lua Legea divină în se­rios. Dar lucrul acesta pare atât de ilogic. De ce este necesară ascultarea de Lege? Cum ar putea aceasta să ne facă fericiţi? Când recunoaştem că în noi înşine nu suntem nimic şi nu putem face nimic şi când depindem total de El, descoperim singura cale posibilă de a asculta de Legea divină.

Hristos explică acest lucru printr-o serie de contraste între modul în care fariseii înţelegeau şi păzeau Legea şi modul în care trebuie să o păzească un creş­tin.”Aţi auzit că s-a zis celor din vechime …, dar Eu vă spun …” Fariseii erau moti­vaţi de Lege. Creştinii sunt motivaţi de dragostea pentru Hristos.

Isus nu declară nicăieri că urmaşii Săi ar avea capacitatea de a asculta de po­runci. El ştie că nu avem această putere. El anunţă falimentul eforturilor omeneşti de a produce ascultarea cerută de Dumnezeu.
Totuşi, noi suntem fericiţi pentru că El a intrat în viaţa noastră şi ne-a dat putere să începem o viaţă nouă. Prin El, Dumnezeu ne dă totul, inclusiv puterea de a păzi poruncile Sale. Aceasta este fericirea noastră!

 Căci El ii învăţa ca unul care avea putere, nu cum ii învăţau cărturarii lor.

(Matei 7:29)

Mai întâi este Dumnezeu, şi nu Legea. Mai întâi este Creatorul, şi nu creaţia. Tot ce a fost creat se află sub stăpânirea Domnului Hristos. Întreaga natu­ră se află sub domnia suverană a Celui ce a făcut-o. El a adus la existenţă legea gravitaţiei. În acest mod conduce El lumea noastră şi planetele. El nu Se abate de la ea. Autoritatea lui Hristos este supremă, apoi vine legea şi, în final, libertatea.

Ordinea aceasta se regăseşte şi în lumea morală. Legea morală se află sub autoritatea lui Hristos, Dătătorul ei divin. Principiile morale şi spirituale cuprin­se în Lege pot fi observate în caracterul lui Dumnezeu. Mai întâi de toate vine autoritatea propriului Său caracter. Aceasta constituie ceea ce poartă numele de „adevăr”. Adevărul absolut poate fi cunoscut, fiindcă Dumnezeu 1-a descoperit.

Legea morală arată cum este Dumnezeu, cum trăieşte El şi cum sunt menite făpturile Sale să trăiască. Numai când trăim în armonie cu Legea Sa suntem liberi. Dacă ne situăm în afara adevărului şi autorităţii lui Dumnezeu, suntem înrobiţi.

Legea lui Dumnezeu nu spune:„Poţi să furi sau poţi să nu furi. Nu contează ceea ce faci. Tot ce trebuie să faci este să alegi una dintre aceste variante”. Ea spu­ne: „Să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb” şi aşa mai departe. Ne po­runceşte să credem adevărul şi apoi să ascultăm de el. În caz că refuzăm, urmarea este păcatul, fărădelegea. Nu putem să nu credem şi să nu ascultăm de adevăr, şi totuşi să rămânem liberi faţă de păcat.

Noi trăim aşa cum a intenţionat Dumnezeu nu atunci când facem ce cre­dem noi că este bine, ci atunci când facem cum a poruncit El. Omul stăpânit de Hristos este într-adevăr un om liber. Ce s-ar întâmpla dacă un pilot ar refuza să respecte legile aerodinamicii? Sau dacă ar insista să decoleze oricând pofteşte ori să aterizeze fără să ţină cont de orar şi de regulile stabilite?

Dumnezeu este Pilotul nostru moral şi spiritual. Biblia este harta şi busola noastră. Să nu acţionăm independent, ci să ne lăsăm îndrumaţi de acul fără greş al adevărului. Suntem în siguranţă numai atâta timp cât rămânem sub autoritatea divină. Să nu ne lăsăm în voia capriciilor omeneşti,ci să ne bizuim pe Dumnezeu şi pe Legea Sa!

 De aceea, pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îi voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri.

(Matei 10:32)

Cuvintele acestea rostite de Domnul Hristos anticipau încercările prin care aveau să treacă ucenicii la vremea aceea, dar şi încercările prin care vom tre­ce şi noi în curând. Înainte de revenirea Sa, lumea va fi cuprinsă de confrun­tări teribile şi va fi supusă unui ultim test. Dar soluţia nu este să păstrăm în sufletul nostru ceea ce am aflat. Este necesar ca toţi oamenii să ştie că suntem creştini şi să fim pentru ei o epistolă scrisă de Hristos. Se cere să dovedim că Hristos locuieşte în inimile noastre, prin modul în care ne comportăm zi de zi.

Nu este suficient să facem o declaraţie verbală cu privire la convingerile noastre, ci e nevoie atât de mărturisirea cu gura, cât şi de mărturisirea prin via­ţa zilnică. De aceea, să nu tăcem, să nu ne ascundem şi să nu întoarcem spatele chemării Domnului nostru. Fiindcă acela care nu e gata să-şi dea viaţa ca mărturie pentru El demonstrează că nu Îi aparţine Lui în mod deplin. De altfel, chiar şi tăce­rea este o mărturie, numai că este una negativă.

Să trăim prin urmare ca nişte copii ai lui Dumnezeu, care am fost chemaţi de la întuneric la lumina Sa minunată. Prin tot ceea ce facem şi spunem, să arătăm spre frumuseţea Răscumpărătorului nostru. Mărturisirea noastră să fie dovada locuirii lăuntrice a lui Hristos. Iar mărturisirea noastră va fi naturală şi autentică numai în măsura în care El locuieşte în noi. Simpla mărturisire cu gura, în absenţa abandonării păcatului, fără o experienţă corespunzătoare a inimii, înseamnă ipo­crizie.

Să mărturisim despre Mântuitorul nostru cu spontaneitate, cu bucurie, din toată inima, cu îndrăzneală. Mecanicul să dea mărturie în atelierul său, omul de afaceri, în toate tranzacţiile sale, mama, în relaţia cu membrii familiei ei, medicul, în activitatea sa, muncitorul, în ceea ce este chemat să facă. Indiferent unde ne aflăm, să valorificăm ocaziile de a da mărturie.

Este timpul să mărturisim despre Hristos şi despre adevărul Său. Să lăsăm deoparte micile disensiuni dintre noi, invidia şi dorinţa de a neînălţa pe noi înşine. Să captăm atenţia şi interesul celor din jur. Toată biserica să se transforme într-un mare cor care să Îi cânte laude într-o armonie perfectă Răscumpărătorului nostru!

 Şi mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine și Eu, în Tine, ca și ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

(Ioan 17:20,21)

Una dintre nevoile umane fundamentale este cea de apartenenţă. Azi lumea noastră este plină de oameni speriaţi şi singuri. De multe ori, ne înstrăinăm unii de alţii din cauza păcatului şi a egoismului. Alteori, ne izolăm de ceilalţi din cauza nerăbdării sau a neîncrederii. Cum vom putea, în condiţiile acestea, să ne împlinim nevoia de apartenenţă?

Vestea bună este că Dumnezeu a avut grijă de această trebuinţă a noastră prin Fiul Său, Isus Hristos. El ni S-a dăruit pe Sine şi, dacă îl acceptăm în viaţa noas­tră, intrăm într-o relaţie de apartenenţă.

Oamenii au fost creaţi pentru a fi iubiţi, iar lucrurile, pentru a fi folosite. Oa­ menii au fost creaţi pentru relaţii personale, iar obiectele, pentru a fi întrebuinţate. Ispita este să iubim lucrurile şi să folosim oamenii. Şi, când cedăm acestei ispite, rezultatul este nefericirea, care devine cu atât mai profundă în cazul relaţiilor de familie. Alte consecinţe sunt pierderea simţământului valorii personale şi aversiu­nea pentru faptul că suntem folosiţi.

În lumea de astăzi, oamenii au ajuns să-şi înjosească semenii într-un mod îngrozitor. Au ajuns să-i dorească pe alţii nu pentru ceea ce sunt ei, ci pentru ceea ce pot oferi. Să nu uităm că, ori de câte ori îi tratăm pe alţii ca pe nişte obiecte, îi înjosim. Ori de câte ori profităm de ei, le negăm statutul de copii ai lui Dumnezeu. Cel mai mare dar pe care l-am primit de la Dumnezeu este relaţia de apar­tenenţă. Apartenenţa este întotdeauna rodul iubirii. Cu toţii vrem să fim iubiţi, să fim utili, să fim preţuiţi. Şi realitatea este că nu putem deveni maturi şi nu putem gusta împlinirea dacă nu suntem capabili să oferim şi să primim iubire. Şi, odată ce am cunoscut dragostea Sa, suntem datori să le vorbim despre ea şi altora. Do­vada experienţei creştine nu este ceea ce facem pentru instituţia bisericii, ci ceea ce facem în relaţia noastră cu oamenii.

Mesajul Evangheliei nu constă din ceea ce cere Dumnezeu de la noi, ci din ceea ce El ne dăruieşte: Persoana Sa, dragostea Sa, iertarea Sa.

 Nu fi prea neprihănit.

(Eclesiastul 7:16)

Viaţa creştină trebuie luată în serios, dar nu trebuie să fim exagerat de nepri­hăniţi. Unii au convingeri sănătoase, nu îşi neglijează niciodată obligaţiile faţă de biserică, au o purtare bună şi cu toate acestea îi irită pe cei din jur, îi fac să se simtă incomod în preajma lor şi îi duc la disperare. Ei s-au deprins să dezaprobe o acţiune sau alta a bisericii într-un mod necreştinesc.

Stă în firea noastră să îi dispreţuim pe cei cu care nu suntem de acord. În cadrul dezbaterilor, ajungem să ne enervăm şi să ne purtăm necreştineşte, dar nu pentru că dorim să apărăm adevărul, ci pentru a ne proteja imaginea.

Să presupunem că intră în biserica noastră un om care nu înţelege învăţătu­rile şi convingerile noastre, dar care Îl iubeşte pe Domnul Isus. Îl vom accepta noi ca frate de credinţă? E adevărat, doctrinele sunt importante. Dar fără dragoste, nu rămânem decât cu nişte convingeri teoretice, pe care nu ni le-am însuşit în mod real. Dumnezeu nu este doctrină, ci este puritate, frumuseţe, neprihănire şi dragoste veşnică.

Ce anume îi salvează şi îi vindecă pe oameni? Ce anume le trezeşte setea după Hristos şi după neprihănirea Sa? Ce anume face o floare să crească? Ce anu­me face ca seminţele să încolţească după ce au fost aşezate în pământ? Frigul nu le ajută, cum nu le ajută nici pământul îngheţat. Plantele încep să crească abia când vine primăvara, când cad peste ele picăturile de ploaie binefăcătoare şi când sunt încălzite de razele soarelui. Abia atunci, într-un mediu plăcut şi cald, răsar, cresc, înfloresc şi aduc roade.

La fel este şi cu oamenii. Atitudinea aspră, rece, severă şi dispreţuitoare nu aduce viaţă. Abia când reuşim să-i înţelegem şi să ne pese de ei, abia când văd în noi dragostea şi compasiunea Domnului Isus, încep să vină la viaţă.

 Când trecea, Isus a văzut pe un orb din naştere. Ucenicii Lui L-au Întrebat: „Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui?”

(Ioan 9:1,2)

Ucenicii erau de părere că nu se putea să nu existe un vinovat pentru starea în care se găsea acest om. Cine era de vină? Cineva trebuie să fi păcătuit! Dar cine să fi păcătuit oare: orbul sau părinţii lui?

Domnul Isus le-a răspuns că nici orbul şi nici părinţii lui nu au păcătuit. Ide­ea pe care vrea să le-o transmită aici este următoarea:„Nu-l judecaţi atât de aspru pe acest om şi nu-i judecaţi nici pe părinţii lui. Dragostea nu se gândeşte la rău. Suferinţa nu este pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele lor:’ Cu toţii suntem tentaţi să credem că încercările noastre sunt simple accidente şi că necazurile se­menilor noştri sunt pedepse divine. Dacă auzim că i s-a întâmplat ceva rău unui cunoscut al nostru, ne repezim să punem incidentul pe seama obiceiurilor sale de a mânca sau de a bea ori pe seama modului în care conduce maşina sau ţine Sabatul. Dăm din cap în semn de dezaprobare şi spunem:„După faptă, şi răsplată!” sau „Dacă a căutat necazul cu lumânarea …”

Explicaţia oferită de Domnul Hristos aici este foarte edificatoare:„[Orbul aces­ta] s-a născut aşa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu:’ Atitudinea creştinească nu este aceea de a-i judeca pe oameni, ci de a merge la ei şi a-i ajuta. Avem nevoie să înţelegem că Dumnezeu ni i-a scos în cale pentru a ne da ocazia să slujim.

Am auzit odată o întâmplare despre un băiat sărac care a devenit creştin şi care umbla îmbrăcat în haine ponosite. Într-o zi, cineva i-a zis: „Dacă Dumnezeu este Tatăl tău şi te iubeşte, cum de suportă să te vadă îmbrăcat în zdrenţele astea? De ce nu are grijă să îţi dea haine noi?” Băiatul a răspuns:„Da, Dumnezeu a rugat pe cineva să îmi dea haine noi, dar acel cineva a uitat să mi le dea!”

Chiar dacă ştim sigur că unii suferă din cauza păcatelor şi neascultării lor, să nu fim aspri cu ei. Nevoia lor nu e să fie mustraţi sau criticaţi, ci să fie iubiţi. Şi apoi, avem motive să ne considerăm mai neprihăniţi decât ei? Dumnezeu nu îi asupreş­ te pe copiii Săi. Şi, dacă prin slăbiciuni şi necazuri învăţăm despre puterea Sa de a vindeca şi de a salva, dacă prin întuneric suntem pregătiţi să primim Lumina lumii, dacă prin boală Îl descoperim pe marele Medic, atunci nu este mai bine să trecem prin aceste greutăţi?