Categorie: Devoțional

 Hazael a zis: „Pentru ce plânge domnul meu?” Şi Elisei a răspuns: „Pentru că ştiu răul pe care-l vei face copiilor lui Israel… Hazael a zis: „Dar ce este robul tău, câinele acesta, ca să facă lucruri aşa de mari?”

(2 Împăraţi 8:12, 13)

Profetul Elisei a făcut o călătorie din Israel la Damasc, capitala Siriei. Ben Ha­dad, împăratul sirian, era bolnav şi, când a primit vestea despre venirea pro­fetului, 1-a trimis înaintea lui pe Hazael, slujitorul său de încredere, pentru a-l întreba dacă avea să se însănătoşească. Elisei i-a spus lui Hazael că stăpânul lui se va însănătoşi. Apoi, s-a uitat ţintă la el multă vreme până când acesta a fost nevoit să-şi lase privirile în pământ de ruşine şi până când obrajii lui s-au înroşit de vinovăţie. Profetul a plâns şi i-a prezis ceea ce avea să facă. Hazael s-a îngrozit când a auzit aceste cuvinte şi a negat că va face astfel de lucruri. Cu toate acestea, până la urmă, le-a făcut.

Cum ajung oamenii să săvârşească astfel de fapte? Nimeni nu devine hoţ, criminal, mincinos peste noapte, ci treptat. În cazul lui Hazael, totul a început cu hrănirea ambiţiei de a fi împărat. În cazul lui Lucifer, totul a început de la dorinţa de a fi precum Cel Preaînalt. El a ajuns să conducă o răscoală împotriva lui Dum­nezeu şi să fie alungat din cer.

Dacă ar veni acum cineva la tine şi ţi-ar prezice că la un moment dat în viaţa ta vei părăsi biserica, vei pleca în lume şi vei săvârşi tot felul de păcate, probabil că ai respinge cu oroare o asemenea idee. Sau, dacă ţi-ar spune cineva acum că într-o zi îţi vei părăsi partenerul de viaţă şi copiii şi că familia ta se va destrăma, probabil că ai răspunde:„Sunt eu un câine, un om atât de rău şi de meschin, ca să fac aşa ceva? Asta e imposibil!”

Nimeni nu este în siguranţă atâta timp cât nu Îi rămâne credincios lui Dum­nezeu în inima şi în mintea sa. Nimeni nu este la adăpost atâta timp cât nu detestă tot ce e rău şi atâta timp cât nu iubeşte integritatea. Sunt o mie şi una de căi spre compromis, care ne distrug încetul cu încetul loialitatea faţă de Dumnezeu; sunt nenumărate gânduri şi libertăţi îndoielnice care ne diminuează capacitatea de a ne împotrivi păcatului şi care ne determină să coborâm ştacheta.

Toate acestea sunt pericole fatale.

 Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem – dacă păzim poruncile Lui.

1 Ioan 2:3

În urmă cu câţiva ani, un pastor i-a făcut o vizită uneia dintre cele mai sărace femei din districtul său, din dorinţa de a-i oferi nişte bani ca ajutor pentru plata chiriei. A bătut la uşa casei şi, fiindcă nu i-a răspuns nimeni, a plecat. Mai târziu a întâlnit-o şi i-a făcut cunoscută intenţia sa generoasă. Femeia i-a răspuns în­curcată. Am auzit pe cineva bătând la uşă, dar nu m-am gândit că eraţi dumnea­voastră. Am crezut că a venit proprietarul ca să-mi ceară banii pe chirie!”

Mulţi creştini iau necesitatea de a asculta de poruncile divine ca pe o îngră­dire, şi nu ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu. În opinia lor, Dumnezeu a dat un set de legi, dar omul trebuie să depună eforturi ca să le păzească.

Creştinismul nu este o îngrădire, ci o binecuvântare. Este darul neprihănirii oferit de Dumnezeu prin Fiul Său, Isus Hristos. Iar dacă Îl cunoaştem cu adevărat, om dori să ascultăm de El. Dacă Îl cunoaştem, nu vom face compromis cu păca­tul, nu vom oscila toată viaţa între bine şi rău.

Biblia afirmă că hainele şi încălţămintea evreilor nu s-au învechit pe tot parc­ursul celor patruzeci de ani cât a durat călătoria acestora prin pustie. Un scriitor găsit interesant acest fapt şi a încercat să-l explice printr-o legendă în care a ară­t că hainele şi încălţămintea copiilor evrei creşteau odată cu ei. Cu alte cuvinte, Evreii au traversat râul Iordan şi au intrat în Ţara Făgăduinţei cu aceleaşi haine cu care traversa seră Marea Roşie în urmă cu patruzeci de ani. Cei care au citit legen­da aceasta au interpretat-o ca fiind o parabolă a călătoriei omului cu Dumnezeu. Astfel, pe măsură ce creştinul înaintează în vârstă şi dobândeşte experienţă, veşm­ântul neprihănirii pe care l-a primit atunci când L-a acceptat pe Hristos îi înde­plineşte toate nevoile spirituale ivite pe parcursul anilor.

Ce vom răspunde când auzim chemarea la ascultare? Vom spune că e impo­sibil să asculţi? Sau vom spune mai degrabă: „Doamne, Tu eşti neprihănirea mea. Tu eşti mereu acelaşi, ieri, azi şi în veci. Ajută-mă să păstrez veşmântul neprihănirii Tale până în ziua în care mă voi înfăţişa înaintea Ta!”

 Robilor, ascultaţi în toate lucrurile pe stăpânii voştri pământeşti; nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci cu curăţie de inimă, ca unii care vă temeţi de Domnul. Orice faceţi să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni

(Coloseni 3:22,23)

Dacă hrănim păcatul, în oricare formă a lui,nu Îi putem sluji lui Dumnezeu cu onestitate şi curăţie de inimă. li slujim cu inima împărţită şi nu ne-am pre­dat Lui cu toată inima. Am abandonat păcatul numai parţial, nu complet.

Mare este înşelăciunea păcatului! Am fi şocaţi de falsitatea mărturisirii noastre de credinţă dacă ar fi scoşi la lumină toţi idolii pe care i-am îngropat numai pe jumă­ tate şi dacă ar fi dat în vileag tot interesul nostru secret faţă de păcat!

Oriunde vedem dovezi ale tăriei şi frumuseţii caracterului creştin, putem fi siguri că ele izvorăsc dintr-o inimă care şi-a înfipt rădăcinile adânc în adevărul veşnic şi în iubirea lui Isus Hristos. Viaţa unor astfel de oameni nu depinde de circumstanţe şi de părerile altora. Ei nu sunt împinşi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură şi nu sunt fascinaţi de literatura şi de filmele care au o influ­enţărea asupra lor. Nu cedează în faţa practicilor imorale aprobate de legile şi de instituţiile omeneşti. Florile de munte, atât de încântătoare cu frumuseţea lor, nu sunt smulse de vântul puternic, deoarece răsar în crăpăturile stâncilor. Tot aşa, creştinul care Îi slujeşte lui Dumnezeu din toată inima clădeşte pe Hristos, Stânca şi Cetatea de scăpare.

Avem nevoie să înţelegem cât de importantă este consacrarea totală faţă de Hristos. Alipirea în ascuns de păcat înseamnă slăbiciune, ruină şi pierdere veş­nică. Omul cu inima îndoită este „nehotărât şi nestatornic în toate căile sale” (lacov 1:8). Păcatul ne întunecă discernământul, ne distruge voinţa, ne împiedică pro­gresul spiritual. Va veni ziua în care fărădelegile tăinuite şi motivele ascunse vor fi aduse în prezenţa lui Dumnezeu. De oameni încă le mai putem ascunde. Încă mai putem masca şi scuza compromisul. Dar va veni o vreme când nu vom mai putea acoperi cu nimic inima noastră împărţită.

Creştinul consacrat este încântat şi entuziasmat de tot ceea ce este bun, curat, drept şi frumos, dar este dezgustat de tot ce este rău şi urât. Pentru a-şi păs­tra loialitatea, el este dispus să îndure sărăcia şi sacrificiul. El este gata să renunţe la avantajele care îi sunt promise în schimbul renegării credinţei. Apostolul Pavel spune că noi trebuie să fim „morţi faţă de păcat” sau, altfel spus, complet despăr­ţiţi de păcat.

 Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului …, v-aţi făcut robi ai neprihănirii.

(Romani 6:17, 18)

Noi suntem chemaţi să luăm viaţa în serios şi să trăim altfel. Noi ne-am de­ dicat Domnului Hristos, am fost născuţi din nou prin Duhul Sfânt şi experi­enţa aceasta trezeşte în noi dorinţa de a asculta de Dumnezeu şi de a păzi poruncile Sale. Aceasta este dovada că El locuieşte în noi. Neascultarea dovedeşte contrariul.

Din nefericire, cuvântul „ascultare” îi deranjează şi îi indignează pe prea mulţi creştini. Dacă mântuirea este numai prin har şi prin credinţă, întreabă ei, atunci de ce mai e necesar să punem atât de mult accentul pe ascultare? În gene­ral vorbind, oamenii sunt înclinaţi să respingă presiunile de orice natură, iar ascul­tarea li se pare că sună a îngrădire, a constrângere. Ei îşi doresc o viaţă comodă şi liniştită, nu o viaţă de disciplină, de conformare faţă de nişte norme care parcă le strică toată bucuria.

Trăim într-o generaţie lipsită de disciplină şi de forţa atât de necesare pen­tru cei care fac parte din oştirea lui Isus Hristos. Oamenii au devenit atât de slabi din punct de vedere moral şi spiritual! Aproape tot ce se întâmplă în jurul nostru tinde să ne slăbească forţa morală. Nici nu ne dăm seama cât de uşor ajungem să cădem pradă acestei maladii!

Crezi că are vreun sens să te numeşti creştin, dacă în inima şi în purtarea ta nu eşti creştin cu adevărat? Ai vreun duşman? Atunci iartă-I chiar azi. l-ai greşit cuiva? Atunci îndreaptă-ţi greşeala chiar azi! Ai spus lucruri neadevărate? Atunci pocăieşte-te chiar azi şi spune adevărul. Trăieşti o viaţă dublă, ipocrită? Atunci aruncă masca. Mergi înaintea Domnului şi roagă-l stăruitor să te facă sincer. Ai obiceiuri murdare? Atunci mergi înaintea Sa şi spune-I la fel ca leprosul: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti:’ Iar El îţi va răspunde:„Da, vreau, fii curăţit:’ Aşa vei avea experienţa mântuirii din păcat, vei cunoaşte prezenţa Sa care îţi aduce nepri­hănirea. Aşa vei găsi acceptare înaintea Sa şi Îi vei fi plăcut:„Prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui:’

 Să ascultăm dar Încheierea tuturor Învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om.

(Eclesiastul 12:13)

Despre încheierea căror învăţături este vorba în versetul acesta? Este vorba, bineînţeles, despre învăţăturile desprinse de Solomon din experienţa sa. El a avut ocazia de a-şi satisface orice dorinţă posibilă în lumea aceasta. S-a bucurat de viaţă din plin. Cu toate acestea, la final a spus decepţionat:„O, deşertă­ ciune a deşertăciunilor. .. totul este deşertăciune!” (Eclesiastul 12:8).

Cu siguranţă că noi l-am depăşit pe Solomon prin descoperirile actuale din ştiinţă şi din celelalte domenii. Convingerea lui a fost totuşi că fericirea adevărată şi de durată în lumea aceasta nu poate fi găsită altcumva decât prin intrarea în armonie cu caracterul neprihănit al lui Dumnezeu, aşa cum este el înfăţişat de poruncile Sale. Teama de Dumnezeu, ascultarea de El, este datoria oricărui om. Iar la sfârşit, El ne va aduce la judecată pentru a da socoteală de deciziile luate.

Pentru unii, ideea că păzirea poruncilor este un aspect esenţial al datoriei noastre faţă de Dumnezeu sună a legalism. Dar argumentul lor nu stă în picioare. Întrebarea este: Cum putem fi în armonie cu Dumnezeu; pe ce bază vom fi judecaţi?

Fiecare act de ascultare şi de credincioşie faţă de Dumnezeu şi faţă de po­ runcile Sale ne aduce în armonie cu El. Iar Domnul Hristos a venit în lume tocmai pentru a ne aduce în armonie cu Tatăl. Ascultarea este cea mai bună dovadă a fap­ tului că suntem împăcaţi cu El. Dacă Îl iubim într-atâta de mult încât să ascultăm de El, vom avea bucuria de a primi la judecată un verdict favorabil.
Păzirea Legii nu ar trebui să fie o problemă pentru creştini, fiindcă ea este descoperirea caracterului lui Dumnezeu. Cu cât ne apropiem mai mult de El, cu atât viaţa noastră va întruchipa mai bine principiile Sale morale.

Solomon a făcut această afirmaţie de la finalul cărţii Eclesiastul în momentul în care şi-a verificat starea spirituală şi a căutat armonia cu Dumnezeu, şi nu cu lumea. Care este dovada că am abandonat căutarea lucrurilor pământeşti şi că suntem preocupaţi de lucrurile spirituale, că am părăsit păcatul şi suntem ai lui Dumnezeu? Da, este foarte important să fim în armonie cu Dumnezeu. Dar viaţa în armonie cu El nu încurajează încălcarea poruncilor cu fapta ori cu gândul.

 Eu sunt adevărata Viţă… Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine…, tot aşa nici voi nu puteţi să aduceţi rod dacă nu rămâneţi în Mine.

(Ioan 15:1,4)

În lumea noastră se observă o pornire irezistibilă spre diluarea adevărului, spre ambalarea adevărului în cuvinte şi expresii precaute. Eroarea aceasta ne determină să credem că suntem în adevăr în virtutea judecăţii noastre sănătoase şi a argumentelor pe care le aducem, şi nu ca urmare a renaşterii spirituale prin locuirea lăuntrică a lui Isus Hristos. Transformarea lăuntrică nu ţine de consistenţa argumentelor noastre, chiar dacă şi lucrul acesta este important.

A fi creştin adevărat nu înseamnă doar să ai capacitatea de a discuta în mod inteligent despre un subiect. Folosirea inteligenţei în căutarea adevărului nu este o garanţie că suntem creştini sau că vom deveni creştini vreodată. Dialogul despre adevăr îşi are fără îndoială valoarea lui, dar nu putem deveni creştini autentici dacă nu acceptăm personal mântuirea prin Domnul Hristos. Trăsătura distinctivă a religiei creştine este dedicarea şi comuniunea personală cu El. Mântuirea noastră este asigurată de rămânerea în relaţie cu El, şi nu de simpla adoptare a unor convingeri.

Suntem angajaţi trup şi suflet în adevăr numai în măsura în care suntem prinşi de Hristos cum e mlădiţa prinsă de viţă şi cum e braţul prins de corp. Avem nevoie atât de cunoaşterea intelectuală a adevărului, cât şi de angajarea cu toată fiinţa faţă de el, deoarece, dacă ni l-am însuşit doar ca informaţie, concepţia noastră este parţială şi limitată şi nu trăim adevărul în mod efectiv. Tocmai aceasta este problema multora: deşi, la nivel teoretic, ei cred în Dumnezeu, la nivel practic, El nu devine o Fiinţă reală pentru ei. Ei nu au decât argumente.

Crezi că natura – cu munţii, mările, lacurile, pădurile şi florile ei – este frumoasă? Sigur, oricine crede acest lucru. Însă eşti personal impresionat de frumuseţea ei? Crezi în valoarea familiei creştine? Da, dar consideri că familia creştină aduce cea mai mare satisfacţie şi împlinire? Lucrul faţă de care eşti angajat trup şi suflet te schimbă în mod hotărâtor din punct de vedere moral şi spiritual.

Dacă, în cazul relaţiei cu oamenii, prietenia adevărată nu este rezultatul aducerii de argumente, cu atât mai mult lucrul acesta este adevărat în cazul relaţiei cu Dumnezeu.

 Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.

(Romani 3:31)

Există o concepţie greşită larg răspândită cu privire la relaţia dintre Lege şi Evanghelie. Există un mod de interpretare a iubirii lui Dumnezeu care încu­rajează amăgirea şi care conduce la rămânerea în păcat. Cerinţele lui Hristos sunt ignorate.

Religia unora este un şir istovitor de strigăte de „amin” şi „aleluia”. Imediat însă ce sunt izolaţi de efervescenţa anumitor adunări aglomerate şi anumitor ape­luri emoţionante, entuziasmul şi evlavia lor dispar fără urmă.

Poporul rămăşiţei lui Dumnezeu să fie conştient de faptul că exaltarea re­ligioasă nu poate compensa nicio abatere de la voinţa divină. Noi am ales viaţa morală şi spirituală a Domnului nostru. Am luat hotărârea de a merge pe calea ascultării de El. Şi chiar dacă ar fi să mergem singuri pe această cale, putem spune:
„Pe cine altul am eu în cer în afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine” (Psalmii 73:25).

Să ne alipim de El când inima nu mai bate atât de tare în piept, când suntem deprimaţi şi când lucrurile nu merg atât de bine. El nu ne va părăsi niciodată. Pre­zenţa Sa ne aduce bucurie. Răsplata noastră cea foarte mare să fie cuvintele Sale de aprobare:„Ferice de cei ce îşi spală hainele ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!” (Apocalipsa 22:14).

Nu avem garanţia că în final nu va trebui să luăm singuri atitudine pentru adevăr. Dar, în ciuda izolării şi a singurătăţii de pe pământ, putem avea convin­gerea că nu suntem singuri, că moral şi spiritual suntem una cu Domnul Hristos.

Duhul Sfânt este secretul ascultării noastre şi al comuniunii noastre cu Dumnezeu. Ascultarea de acest fel nu are cum să însemne legalism. Prin puterea Spiritului Sfânt, viaţa noastră imită exemplul dat de Domnul nostru. Dorinţa de a păzi poruncile, ca expresie a comuniunii noastre cu El, nu este nici imposibilă, nici fără sens. Experienţa trăirii în armonie cu El ne distinge de cei care refuză să ascul­te de poruncile divine. „Cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că iubim pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui… Şi poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5:2,3).

 Pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.

(Romani 8:4)

Starea actuală a lumii noastre nu prevesteşte nimic bun. Moralitatea a ajuns să depindă de împrejurări. Escrocheriile ingenioase au luat locul integrităţii veritabile. Interesul personal înlocuieşte loialitatea faţă de principiile morale.
Stăm în faţa eventualităţii înfricoşătoare de a trăi într-o societate păgână.

Moralitatea sau imoralitatea determină destinul unei naţiuni. Ea arată dacă am ales să trăim sub domnia lui Hristos sau sub stăpânirea păcatului şi a lui Sata­na. Dacă alegem prima variantă, avem speranţa că există în lume un popor care formează biserica lui Dumnezeu. În orice domeniu al vieţii, este nevoie de ascul­tarea de Legea divină prin puterea Evangheliei.

Isus Hristos nu a venit pe pământ pentru a ne scuti de obligaţia de a păzi poruncile Sale, ci pentru a ne aduce mântuirea din păcat. El ne trimite Duhul Sfânt pentru a ne naşte din nou, astfel încât Legea să fie într-adevăr împlinită în viaţa noastră. Dacă respingem sau refuzăm această lucrare de transformare prin pute­rea Duhului Sfânt, nu putem avea parte de împlinirea promisă de Domnul nostru. Avem la dispoziţie două variante. Putem accepta contaminarea cu acest vi­rus al neascultării şi fărădelegii. Putem accepta ca imoralitatea lumii să ne invade­ze viaţa şi familia până acolo încât să nu ne mai alarmăm de atitudinea uşuratică faţă de principiile morale ale lui Dumnezeu. Atunci păcatul nu ni se va mai părea atât de grav.

Sau, dimpotrivă, putem accepta ca, prin consacrarea personală, Duhul Sfânt să ne împărtăşească desăvârşirea morală. Isus a fost caracterizat de dragoste şi onestitate, de altruism şi ascultare desăvârşită faţă de Legea divină. Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu pentru ca prin El să ne facă parte şi nouă de caracterul Său neprihănit. Domnul Hristos ne pune la dispoziţie, prin Duhul Sfânt, puterea şi motivaţia necesare pentru a păzi poruncile Sale la fel cum le-a păzit El. Aceasta este dovada că avem Duhul Sfânt: împlinirea Legii divine în noi. Aceasta este una dintre marile binecuvântări ale Evangheliei.

 Lauda noastră este mărturia pe care ne-o dă cugetul nostru.

(2 Corinteni 1:12)

Auzim frecvent îndemnui:„Fă ce-ţi dictează conştiinţa”. Mii de oameni sunt convinşi că, dacă se ghidează în viaţă după acest principiu, se vor achita de responsabilitatea lor morală faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Cu toate acestea, mulţi suferă de lipsă de discernământ în chestiunile morale.

Conştiinţa nu este o facultate morală independentă, ci este capacitatea minţii de a deosebi binele de rău. Nu ea ne spune ce este bine, ci Dumnezeu ne vorbeşte prin intermediul ei. Noi nu posedăm în fiinţa noastră abilitatea de a des­coperi sau de a afla care sunt obligaţiile noastre morale. Simţul moral nu ne poate descoperi ce este bine şi ce este rău. Răul şi binele ne sunt indicate de Dumnezeu şi de Legea Sa morală.

Ideea că în viaţă este bine să facem ceea ce ne dictează conştiinţa e greşită şi periculoasă, pentru că uneori conştiinţa este coruptă, slabă sau „însemnată cu fierul roşu” cum spune apostolul Pavel. Atunci, ea emite judecăţi morale greşite sau nu mai emite judecăţi morale deloc.

Dumnezeu ne cere să acceptăm standardul Său moral, nu standardul pe care ni-l născocim singuri. El aşteaptă de la noi să judecăm situaţiile şi faptele din perspectiva purităţii şi a neprihănirii caracterului Său, din perspectiva sfinţeniei Legii Sale şi în lumina vieţii lui Isus Hristos.
Fiecare situaţie şi fiecare faptă devin semnificative atunci când sunt aşezate în lumina adevărului descoperit de Dumnezeu. Când neglijăm să ne dezvoltăm sensibilitatea morală în acord cu desăvârşirea lui Dumnezeu, ajungem să ne fim singuri lege.

Cu ceva ani în urmă, am susţinut o serie de prezentări biblice şi îmi amin­tesc că, într-o seară, a participat şi un bărbat care deţinea o funcţie importantă în altă confesiune religioasă. Când i-am vorbit despre porunca a patra, el mi-a spus:
„Ştiu ce spune Legea lui Dumnezeu. Dar nu am de gând să mă schimb. Nu o las să mă necăjească. Voi face ceea ce îmi dictează conştiinţa!”

Nu este atât de important că oamenii ne judecă după standardele lor. Faptul cel mai important este că vom fi judecaţi de Dumnezeu după codul Său mo­ral. Aceasta este credinţa noastră şi aici rămânem! Dumnezeu să vină în apărarea noastră!

 De aceea mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.

(Faptele apostolilor 24:16)

Există în timpul în care trăim o nevoie acută de simţ moral care să fie în armo­nie cu gândul lui Dumnezeu şi cu Legea Sa. Noi trebuie să creştem neîncetat până la înălţimea staturii morale şi spirituale a lui Hristos.

După cum ne-o demonstrează istoria lumii noastre, omul a avut nenumăra­te tentative de a-şi înălţa propriul cod moral deasupra codului moral divin. Numai încrederea fermă în revelaţia Legii morale divine pe Muntele Sinai şi în declaraţiile făcute de Domnul Hristos în Predica Sa de pe Munte ne poate ajuta să avem un cuget curat şi un caracter moral ales. Pierderea încrederii în Legea divină sau ne­socotirea ei a dus întotdeauna la declin moral.

Din nefericire, aproape toţi suntem la un moment dat afectaţi de coborârea standardelor morale din societatea noastră. Suntem asaltaţi de judecăţile morale perfide ale oamenilor şi de pretextele lor şubrede. Avem nevoie să cunoaştem standardele morale şi totodată să primim puterea de a asculta de ele. Codul moral nu are puterea în el însuşi să ne facă ascultători, dar avem Evanghelia! Fără ea, nu am avea nicio şansă. Trebuie să începem cu Isus Hristos, cu Evanghelia şi cu pute­rea ei mântuitoare.

„Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui” (1 Ioan 2:3).
Ideea exprimată aici este cât se poate de clară: dacă pretindem că Îl cunoaştem pe Dumnezeu cu adevărat, trebuie să acceptăm soluţia Sa. Iar soluţia Sa este cât se poate de simplă: „Ţinta poruncii este dragostea care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută” (1 Timotei 1:5). Nu are rost să mai discutăm despre care poruncă este vorba aici. Când Învăţătorul Legii L-a întrebat: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Domnul nostru i-a îndreptat atenţia spre Cele Zece Porunci. Bine ar fi ca toţi creştinii să Îi pună această întrebare şi să accepte acelaşi răspuns!

Dumnezeu ar fi putut să nu ne înzestreze cu posibilitatea de a călca porun­cile Sale, dar, în acest caz, nu ar fi aflat niciodată ce fel de fiinţe suntem în realitate. Dacă nu am avea capacitatea de a lua decizii morale corecte şi de a ne forma un caracter moral asemănător cu cel al lui Hristos, nu am fi nimic. Dar, cu nişte oa­meni care sunt asemenea Fiului Său, lui Dumnezeu nu Îi este teamă să creeze un cer nou şi un pământ nou!