Categorie: Devoțional

 De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, ii voi asemăna cu un om cujudecată, care şi-a zidit casa pe stâncă… Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le face va fi asemănat cu un om nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip.

(Matei 7:24,26)

Unii zidesc pe stânca divină, alţii nu. Cei dintâi rămân în picioare în furtunile vieţii, ceilalţi se prăbuşesc. Isus Hristos şi Cuvântul Său au o importanţă de­ osebită pentru toţi oamenii.

Biserica lui Dumnezeu are nevoie de creştini care să stea la datorie şi să fie demni de încredere în orice circumstanţe, care să facă ceea ce este creştineşte, ceea ce este cinstit şi drept, ceea ce este curat şi bun. Viaţa aceasta nu ne aparţine nouă, ci lui Dumnezeu. Nu avem dreptul de a face cu ea tot ce ne trece prin minte. Un post de televiziune a întrerupt emisiunea de divertisment de la sfârşitul săptămânii pentru a face un anunţ important. Avusese loc o catastrofă: o navă naufragiase şi se făcea apel pentru voluntari. Întreruperea emisiunii de divertis­ ment a stârnit o furtună de proteste din partea celor ce o urmăreau, care au trans­ mis postului nemulţumirea lor în cuvinte precum:„Ce importanţă are pentru noi naufragiul?”

Viaţa noastră atârnă într-un fir de aţă. Oamenii au nevoie de o redeşteptare a evlaviei, de o reînviere a caracterului creştin, a virtuţii şi a credincioşiei. Modul în care trăim demonstrează că Hristos Se află în centrul vieţii noastre. Aceasta este o mărturie a puterii Sale de a mântui şi, totodată, o dovadă a ascultării de voinţa Sa.

De curând, un bărbat mi-a povestit că locuinţa lui începuse să se încline într-o parte, că apăruseră peste tot crăpături în pereţi şi că fundaţia casei îşi schim­ base poziţia normală. A chemat un specialist, şi acesta, în urma cercetărilor, a fă­ cut o constatare surprinzătoare: casa se înclinase din cauză că termitele roseseră temelia.

Domnul Isus a afirmat că acela care împlineşte învăţăturile Sale se aseamă­ nă cu un om care şi-a zidit casa pe stâncă. Dacă El ne spune că atitudinea potrivită nu este ura, ci dragostea, atunci trebuie să trăim aşa cum spune El. Dacă spune că purtarea cuvenită este integritatea, şi nu necinstea, atunci trebuie să ascultăm de El. Ura şi necinstea sunt ca nişte termite care ne distrug caracterul încet, dar sigur.

 Tu însă vorbeşte lucruri care se potrivesc cu învăţătura sănătoasă.

(Tit 2:1)

Religia fără convingeri distinctive este o religie fără coloană vertebrală. Reli­gia fără adevărurile Bibliei este o religie fără mântuire. Oamenii vor să le fie atinsă inima, să fie impresionaţi sufleteşte. Dar stârnirea emoţiilor nu este su­ ficientă. Avem nevoie de un adevăr pe care să îl înţelegem clar cu mintea noastră. Tărâmul credinţei nu există izolat de tărâmul cunoaşterii clare a marilor adevăruri din Biblie.

Credinţa implică întreaga noastră fiinţă. Orice apel religios este inutil când nu implică activitatea neîngrădită a minţii. Dacă credinţa noastră nu ar cuprinde şi acest aspect, nu am putea şti dacă experienţa noastră religioasă se bazează pe adevăr sau pe eroare. Credinţa biblică izvorăşte din Cuvântul lui Dumnezeu. Cunoaşterea personală a adevărului lui Dumnezeu şi răspunsul pozi­tiv al inimii şi al minţii sunt întruchipate în credinţa noastră.

Cei care nu sunt dispuşi să pătrundă cu mintea lor învăţăturile Bibliei se mulţumesc cu experimentarea unei anumite emoţii. Şi le este atât de convenabil! Oricine poate avea această experienţă, indiferent de convingerile sale.
Trăim în vremea în care oamenii pier din lipsă de cunoaştere a Cuvântu­ lui lui Dumnezeu şi a adevărului.

Până când nu este împlinită această nevoie, nu poate avea loc o redeşteptare a adevăratei evlavii. Nu studiul atent al Cuvântului lui Dumnezeu reduce religia la păzirea literei Legii, ci, din contră, refuzul de a ne consacra viaţa ascultării de adevăr. Suntem chemaţi să-l iubim pe Dumnezeu cu tot cugetul nostru la fel cum Îl iubim cu toată inima noastră.

Unii creştini nu îşi pun mintea la lucru pentru a înţelege tot adevărul din Scriptură de teamă să nu-şi piardă experienţa religioasă sufletească. Acesta este un semn de îndoială şi de neîncredere serioasă. Dragostea cea mai profundă faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri emană dintr-o inimă şi o minte care cunosc adevărul. Cu cât iubim mai mult, cu atât mai profundă şi mai clară devine cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său.

Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu astăzi în mod real sunt cei care privesc la El cu inimile şi cu minţile larg deschise, care ajung să pricea­ pă tot ce a descoperit El despre Sine şi despre voinţa Sa. Religia sentimentelor şi a închipuirilor este pentru oamenii slabi. Cei care Îl iubesc pe Domnul cu toată inima şi cu tot cugetul au parte de cea mai înaltă împlinire în viaţă.

 Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi… Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi. (Ioan 8:32,36)

Acum câţiva ani, un student mi-a spus pe un ton dispreţuitor: „Eu nu am min­tea încorsetată ca tine. Eu sunt liber. Tu eşti sclav. Nu poţi face tot ce vrei. Eu însă pot să fac tot ce-mi doreşte inima!” Dar ce este libertatea? În primul rând, putem înţelege libertatea ca fiind opusul impunerii unui anumit mod de a gândi. Cu toţii suntem liberi să ne for­măm propriile idei despre realitatea înconjurătoare şi nu suntem obligaţi să gân­dim la fel. Credinţa creştină nu ne îngrădeşte în această privinţă. Dimpotrivă, ea susţine libertatea de gândire. Creştinul este liber să creadă ce doreşte. În al doilea rând, oamenii aşază libertatea în opoziţie cu autoritatea. Creşti­nismul în schimb le aşază împreună, subliniind importanţa amândurora. Adevărul este că, în toate aspectele vieţii, ne raportăm la o autoritate. Nimeni nu porneşte de la zero când studiază medicina, ştiinţa, mecanica sau alt domeniu. Cu cât sun­tem mai liberi să gândim şi să luăm decizii, cu atât suntem mai dispuşi să ne supu­mem autorităţii. Dumnezeu ne prezintă o autoritate:„Aşa zice Domnul:’ El supune judecăţii şi gândirii noastre argumentele în baza cărora să credem şi ne invită să ne clădim viaţa pe adevărul pe care ni-l descoperă. În al treilea rând, oamenii aşază libertatea în contrast cu responsabilitatea. Aici intervine problema; aici apare împotrivirea omului. Dumnezeu ne oferă liber­tate. Dar El este suveran şi omul este responsabil. Libertatea este posibilă numai prin viaţa trăită în armonie cu El. Există vreo situaţie în care încălcarea unei legi a naturii să ducă la scutirea de răspundere? Este posibil ca apa să nu înece, ca focul să nu ardă şi ca păcatul să nu aducă boală şi moarte? Legile acestea nu se schimbă. Dacă le încălcăm, viaţa noastră este afectată. Omul care nu poate renunţa la păcat nu este liber. Încălcarea Legii lui Dum­ nezeu în numele libertăţii este o minciună şi nu va funcţiona. Nu putem spune: „Voi fi liber, dar nu prin Hristos:’ Dacă am fi putut să ne eliberăm singuri, atunci Fiul lui Dumnezeu nu ar mai fi venit aici, printre noi. Putem fi liberi numai prin adevărul Său.

 Să luăm dar bine seama, ca, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării În odihna Lui, niciunul din voi să nu se pomenească venit prea târziu.

(Evrei 4:1)

Omul este mai preţios decât animalele. Noi suntem copiii lui Dumnezeu creaţi şi răscumpăraţi de El. Avem în sufletul nostru o sete ce nu poate fi astâmpărată decât de prezenţa Sa.

Adeseori, munca din timpul săptămânii ne împovărează şi ne îngrămădeş­ te în suflet frământări. Dar în fiecare Sabat, venim să ne despovărăm punând asu­ pra Lui îngrijorările noastre. Inimile ne sunt atinse de dragostea Sa. Găsim odih­ nă pentru sufletele noastre. Suntem binecuvântaţi cu pacea şi prezenţa Sa. Când intrăm în biserică, nu suntem copleşiţi de grija că trebuie să facem ceva ca să ne câştigăm mântuirea, că trebuie să găsim un mod de a scăpa de păcat şi de cădere. În Hristos, mântuirea şi răscumpărarea noastră sunt complet asigurate.

Unii compozitori nu au reuşit să-şi ducă la capăt piesele. Hristos însă Şi-a dus până la capăt lucrarea. Neprihănirea pe care El ne-o oferă este completă. Nu mai trebuie adăugat nimic la ea. Când a strigat pe Calvar: 11S-a isprăvit’;El a intrat în odihna ca de Sabat a răscumpărării încheiate. După aceea, S-a odihnit în mor­ mânt în ceasurile sfinte ale Sabatului. Hristos a îndeplinit tot ce era necesar pentru mântuirea noastră!

Sabatul este semnul veşnic al lucrării complete săvârşite de Dumnezeu: al lucrării Sale complete de creare şi al lucrării Sale complete de răscumpărare a noastră prin jertfa Sa. Pe noul pământ, 11în fiecare lună nouă şi în fiecare Sabat, va veni orice făptură să se închine înaintea Mea, zice Domnul” (Isaia 66:23). Când pă­ mântul va fi re-creat şi readus la frumuseţea lui de la început, Sabatul va rămâne semnul lucrării încheiate a lui Dumnezeu.

Avem nevoie să intrăm chiar acum în odihna lui Dumnezeu. El ne oferă în dar neprihănirea fără pată a Fiului Său. În El avem iertare şi acceptare deplină. Nu ducem lipsă de nimic. 11Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8:31,32).

 Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră in odihna Lui, se odihnește și el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale.

(Evrei 4:9,10)

Dumnezeu a dat Sabatul ca semn al odihnei care a urmat după lucrarea Sa de creare a lumii noastre şi după lucrarea Sa de răscumpărare a lumii şi a fiecăruia dintre noi. În cele din urmă, vom intra pentru totdeauna în odihna
Sa ca de Sabat.

Copiii lui Israel nu s-au odihnit în credinţa în făgăduinţele lui Dumnezeu, ci au căutat să intre în Ţara Promisă prin eforturile lor. Dacă ar fi apelat la Dumnezeu, El Şi-ar fi împlinit negreşit promisiunile. „Israel, care umbla după o Lege care să dea neprihănirea, n-a ajuns la Legea aceasta. Pentru ce? Pentru că Israel n-a cău­ tat-o prin credinţă, ci prin fapte” (Romani 9:31,32).

Eforturile de a intra în graţiile lui Dumnezeu şi de a deveni mai buni sunt o mare povară şi un mare chin. În loc să ne aducă mai aproape de ideal, ele ne afundă în descurajare şi în durere. Atunci ne dăm seama că lucrarea mântuirii de­ păşeşte puterile noastre omeneşti şi nu mai găsim odihnă. Avem parte doar de frică, de nelinişte şi de condamnare.

Secretul este să rămânem în atmosfera dragostei lui Dumnezeu, să ne în­ credem total în Domnul Hristos şi să ne bizuim pe neprihănirea Sa. Părtăşia cu El ne aduce odihnă şi înviorare spirituală şi ne pregăteşte pentru odihna cerească.
Viaţa trăită astfel este plăcută. Cel mai mare dar pe care l-am primit de la Dumnezeu este odihna de păcat, odihna de strădania de a dobândi neprihănirea.

Apostolul Pavel compară această odihnă cu odihna de Sabat, deoarece ea ne aju­ tă să înţelegem cum S-a simţit Dumnezeu în ziua a şaptea, după ce a creat lumea. Toate lucrurile pe care le făcuse erau desăvârşite şi nu-l mai rămânea decât să Se bucure de ele. Aşa va fi odihna pe care o vom cunoaşte pe noul pământ.

Sabatul este o zi în care ne simţim bine şi facem binele, o zi a bucuriei, în care stăm liniştiţi deoarece avem încredere că El va duce până la capăt lucrarea începută în noi. Sabatul este cea mai frumoasă zi din săptămână!

 Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său şi a închis gura leilor… Daniel a fost scos din groapă şi nu s-a găsit nicio rană pe el, pentru că avusese încredere in Dumnezeul său.

(Daniel 6:22,23)

Nimănui nu-i plac laşii. Oricât de multe defecte de caracter ar avea cineva, dacă are curaj, tot mai răzbeşte în viaţă. În vremurile de azi, avem nevoie de curaj moral pentru a trăi cum trebuie. În curând, vom fi puşi în situaţia de a
ne apăra singuri convingerile.

Daniel şi cei trei prieteni ai săi nu au fost caracterizaţi de spiritul de turmă. Nu s-au interesat mai întâi cum vor acţiona alţii şi apoi să ia o decizie personală. Ei au ales să fie de partea binelui. Restul s-au înşelat amarnic.

Cum de nu l-au mâncat leii pe Daniel? Cum de nu i-au mistuit flăcările pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego? Dacă Îl vom întreba pe Dumnezeu, ne va răspunde că oamenii aceştia au avut o relaţie strânsă cu El şi că nu au depins de părerile altora. Biblia ne mai vorbeşte şi despre soarta a două cetăţi care s-au remarcat prin răutatea şi imoralitatea locuitorilor lor: Sodoma şi Gomora.

De asemenea, istoria ne spune că, sub conducerea lui Adolf Hitler, milioane de evrei au fost ucişi. Mulţimi de oameni cumsecade din vremea aceea şi-au pus mâinile la ochi, la nas, la gură şi la urechi, fiindcă nu au fost dispuşi să ia o poziţie la momentul potrivit. Iar când, în final, au fost dispuşi să acţioneze, a fost prea târziu. Creştinul nu poate rămâne indiferent la problemele morale din timpul său. Când trăim aşa cum ne cere Dumnezeu, alegem să fim de partea binelui.

„Dacă zicem că avem părtăşie cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul” (1 Ioan 1:6). Care este testul părtăşiei adevărate cu Dumnezeu?

„Cine trăieşte în neprihănire este neprihănit” (cap. 3:7). Cel care are roada Duhului este născut din Duhul.

Daniel şi tovarăşii săi ne-au lăsat un exemplu demn de urmat. Când alţii s-au plecat în faţa idolilor păgâni, ei au rămas în picioare. Au rămas credincioşi, loiali şi puternici şi, datorită lor, cauza lui Dumnezeu a cunoscut un mare succes pe pământ. Datorită lor, prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră devine mai reală. Şi noi putem avea curajul şi integritatea lor. Şi nouă ne sunt promise credincioşia faţă de Domnul, încrederea în puterea divină şi biruinţa asupra a tot ce e rău.

 Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nă­dejdea care este in voi, dar cu blândeţe şi teamă.

(1 Petru 3:15)

Creştinilor li se întâmplă de multe ori să îşi apere convingerile intrând în con­flict cu ceilalţi. În general, când intră în altercaţii, oamenii îşi pierd simţul proporţiilor. Problemele minore sunt subliniate exagerat. Adevărurile ma­jore sunt scăpate din vedere. Sunt abordate numai subiectele favorite. Opiniile sunt ridicate la rangul de adevăruri. Toţi sunt judecaţi la grămadă. Părţile aflate în dispută ajung să-şi dea cu părerea asupra unor chestiuni care nu ţin de compe­tenţa lor.

Când ne gândim la nevoile acute ale oamenilor şi la căutările lor avide după un mesaj divin autentic, ne dăm seama că încercarea de a apăra Evanghelia şi adevărul într-un spirit de contradicţie este demnă de toată mila. Oamenii obosesc la un moment dat de atâtea îndoieli şi contraargumente.

Cei care şi-au făcut un obicei din a ridica întrebări şi din a tăgădui ceea ce stă scris în Cuvântul lui Dumnezeu nu mai au ochi pentru realităţile pozitive. Sunt situaţii în care analiza critică a convingerilor noastre este necesară. Însă numai mărturia pozitivă şi constructivă, bazată pe experienţa personală cu Hristos, este cea care va da roade. Numai ea convinge şi edifică. Numai mărturia însufleţită cu privire la marile adevăruri ale mesajului nostru convinge mintea şi îi câştigă pe oameni de partea adevărului.

Personal, am convingerea că biserica mea îi stimulează pe tineri să ţinteas­că spre cel mai înalt ideal moral şi spiritual din câte există. Solia îngerului al treilea este pentru noi toţi o problemă de importanţă veşnică, o chestiune de viaţă şi de moarte, nu o născocire sau o înşelătorie. Au nevoie de ea oamenii de pretutindeni şi toţi creştinii care se ascund după masca unei credinţe ieftine. Avem nevoie de ea noi toţi cei care vrem în mod sincer şi mai presus de toate să Îl vedem pe Hris­tos venind pe norii cerului în generaţia noastră. Ce este pentru noi Legea divină? O literă moartă sau cuvântul viu al lui Dumnezeu? Este ea o lege a onestităţii, a bunătăţii, a curăţiei şi a adevărului, fără de care Evanghelia nu ar avea sens? Cel care rămâne în Hristos „trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus” (1 Ioan 2:6).

 Căci dragostea de Dumnezeu stă in păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele.

(1 Ioan 5:3)

Unii consideră că dragostea e tot ce avem nevoie pentru a fi creştini şi că Decalogul nu mai e necesar. Cu toate acestea, textul de astăzi afirmă că dragostea duce la ascultare şi că ascultarea este atitudinea potrivită faţă de Legea divină. Dragostea răscumpărătoare a lui Dumnezeu ne iartă păcatele, dar nu se opreşte aici, ci împlineşte în noi porunca Legii (Romani 8:3,4). Fără dragoste, nu am avea puterea de a asculta. Temele pentru şcoală sunt greu de făcut dacă nu sunt pe măsura capacităţilor elevilor. Taxele guvernamentale devin împovărătoare dacă depăşesc capacitatea de plată a populaţiei.

Dragostea divină nu este un subiect abstract destinat meditaţiei. Ea ne dă putere să facem ceea ce Legea nu ne poate ajuta să facem. Este o forţă vitală mo­tivatoare. Pentru creştinul plin de dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, păzirea poruncilor devine un lucru uşor. El se desfată în Legea divină. Forţa interi­oară a dragostei este egală cu forţa exterioară exercitată de cerinţele Legii.

În ultimii ani, au fost realizate importante expediţii subacvatice. Omul a re­uşit să coboare la adâncimi la care altădată nu ar fi putut ajunge, deoarece ar fi fost strivit de presiunea apei. Astăzi, ştim cum să echilibrăm şi să egalizăm presiu­nea internă a organismului cu presiunea externă a apei, astfel încât apa să nu ne mai împiedice activitatea la mari adâncimi.

La fel se întâmplă şi în relaţia dintre dragostea divină şi legea divină. Fără puterea interioară a Duhului Sfânt, cerinţele Legii devin o povară imposibil de purtat, care ne condamnă şi ne apasă necontenit. Însă, odată ce primim în viaţa noastră puterea divină, păzim poruncile lui Dumnezeu cu plăcere. Gândurile şi existenţa noastră sunt pline de prezenţa lui Hristos şi ascultăm în mod natural, neforţat. Dacă simţim că cerinţele Scripturii sunt grele pentru noi, înseamnă că viaţa noastră spirituală are nevoie de atenţie, de renaştere, de împuternicire prin Duhul Sfânt.

Ascultarea din dragoste este dovada concretă a relaţiei cu Dumnezeu. Viaţa noastră trebuie să graviteze în jurul Mântuitorului nostru, Isus Hristos, la fel cum Pământul gravitează în jurul Soarelui. Dragostea pentru Dumnezeu ne păstrează pe această traiectorie. El ne poartă de la ură la iubire, de la neascultare la ascultare şi de la moarte la viaţă.

 În adevăr, legea Duhului de viaţă În Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii… pentru ca porunca Legii să fie Împlinită În noi, care trăim nu după Îndemnurile firii pământeşti, ci după Îndemnurile Duhului.

(Romani 8:2,4)

Duhul Sfânt ia Legea lui Dumnezeu în serios şi la fel ar trebui să facem şi noi. Creştinul poate asculta de voinţa lui Dumnezeu numai dacă e stăpânit de Spiritul Sfânt. Noi nu avem în noi înşine puterea de a urma poruncile divine.

Domnul Isus nu a afirmat niciodată că omul ar avea o astfel de putere. Omul este falimentar din punct de vedere spiritual şi nu se poate schimba singur.

De aceea avem nevoie de credinţă. Credinţa reprezintă dependenţa totală de Dumnezeu. Prin credinţă, credinciosul Îi permite Duhului Sfânt să lucreze în el şi să îl păstreze într-o relaţie corectă cu Dumnezeu. Duhul nu aduce prin prezenţa Sa o altă lege, ci puterea de a împlini Legea.

Isus a promis că va fi cu noi prin Duhul Sfânt, învăţătorul nostru, călăuza noastră, mijlocitorul nostru, viaţa noastră, puterea noastră spirituală. Prin El, păr­ tăşia cu Domnul şi umblarea constantă cu El devin o realitate. Nimic nu poate lua locul prezenţei lui Hristos prin Duhul Sfânt. Numai prin ea devenim creştini. Numai prin ea reuşim să respingem ispitele Diavolului.

Creştinul ar trebui să se ferească de toate acele manifestări religioase şi in­ terpretări ale Bibliei care atacă sfinţenia codului moral al Celor Zece Porunci şi a voinţei lui Dumnezeu. Nu vreau prin aceasta să diminuez importanţa darului lui Dumnezeu sau să neg mântuirea numai prin har. Dar vreau să insist asupra faptu­ lui că trăirea după îndemnurile Duhului nu repudiază, nu contestă şi nu împuţi­nează cerinţele din Cuvântul Sfânt. Biblia nu are nimic de-a face cu credinţa aceea care nu se ridică la înălţimea integrităţii morale şi a faptelor bune demne de cel care susţine că stă bine cu Dumnezeu. Ascultarea este dovada unei relaţii bune cu Dumnezeu, şi nu metoda prin care devenim buni. Faptele credinţei nu ne câştigă merite înaintea Sa. Duhul Sfânt ne ia în stăpânire întreaga fiinţă: mintea, compor­ tamentul, dorinţele. El ne umple viaţa cu năzuinţele cele mai nobile. Prezenţa Sa ne aduce în armonie cu Dumnezeu.

 Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept Împotriva uneltirilor Diavolului.

(Efeseni 6:11)

Generaţia contemporană ne spune că păcatul, dacă mai este considerat pă­cat, nu este o problemă. Ne dă asigurări că păcatul este un lucru nevino­vat. Viciul, imoralitatea şi tot felul de lucruri rele cutreieră nestingherite pe străzile oraşelor. Definiţia integrităţii a fost ajustată de o mulţime de ori pentru a încuraja inconsecvenţa faţă de adevăr şi faţă de ceea ce e drept. Oamenii îşi iau o sumedenie de libertăţi care le distrug încrederea în standardele morale ale Bibliei, care aduc la tăcere glasul conştiinţei şi care le tocesc sensibilitatea faţă de adevăr.

Satana acţionează mai întâi la nivelul imaginaţiei, apoi la nivelul dorinţelor şi imboldurilor şi, în final, la nivelul voinţei. Când i-a fost descoperit păcatul, Acan a spus: „Am văzut …, le-am poftit şi le-am luat…” Cele zece plăgi au căzut asupra literaturii noastre, muzicii noastre, plăcerilor şi distracţiilor noastre. Au fost revăr­ sate peste casele şi familiile noastre. A făcut vreunul dintre locurile aclamate de distracţie vreo concesie virtuţii şi neprihănirii? Se spune că un sfânt 1-a mustrat odată pe Diavol fiindcă l-a răpit pe un tânăr aflat într-un loc de distracţie dezono­ rant şi că Diavolul i-ar fi răspuns:„L-am găsit pe terenul meu şi l-am luat: ‘Ce fel de soţ sau soţie ne dorim să avem? Ce fel de copii vrem să creştem în familiile noastre? Cum ne protejăm noi familiile? Suntem astăzi asaltaţi de un po­ top de pofte trupeşti, de minciuni care ne ademenesc şi ne îndeamnă la desfrâu. Plăcerea este înfăţişată în chipul cel mai plăcut, mai îndrăzneţ şi mai fascinant posibil.

Mai presus de toate acestea, Domnul Isus Hristos ne oferă din belşug numai ce este adevărat şi frumos. El răstoarnă „izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu’. El ne atrage la Sine cu dragostea şi puritatea Sa. Dragostea veşnică a Tatălui ne constrânge. Să ne supunem astăzi puterii înălţătoare a Duhului Sfânt şi să-l permitem să ne ia mintea în stăpânire!

 „Păcatul este-un monstru aşa de slut, Dar trebuie întâi să-l fi văzut, Apoi familiar ţi se arată, Că vrei îmbrăţişarea lui pe dată.”

Alexander Pope