Categorie: Devoțional

 Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă. (2 Timotei 1:7)

(2 Timotei 1:7)

Cuvântul grecesc tradus aici cu „chibzuinţă” înseamnă minte sănătoasă, întreagă, cu toate facultăţile în deplină funcţiune. El transmite ideea de minte pregătită să facă faţă oricăror situaţii, care îşi foloseşte capacităţile cu eficienţă.

În zilele noastre auzim şi citim frecvent despre oameni cu minţi dezechilibrate, distruse şi zdruncinate. Ellen White scrie că„nouă din zece boli de care suferă oamenii îşi au cauza aici [în minte].”- Mărturii, voi. 5, p. 444.Tulburările mentale reprezintă una dintre cele mai răspândite probleme din vremea noastră.

Mintea sănătoasă este un dar de la Dumnezeu. Gândul lui Hristos este speranţa bisericii şi a lumii noastre. Când a trăit pe pământ, El a întâmpinat orice situaţie cu putere, cu curaj, cu credinţă, cu speranţă şi cu iubire. Pacea interioară şi liniştea minţii nu îi erau tulburate de suferinţă, de pierderi, de despărţire, de singurătate, de împotrivire sau de teamă. El le folosea pe toate acestea în beneficiul Său. Deşi era presat din toate părţile, El nu căuta să le evite, nu căuta să fugă de responsabilităţi, de teamă că nu le putea face faţă, nici nu bătea în retragere, din cauza simţământului de inferioritate.

Evanghelia urmăreşte vindecarea minţii în egală măsură cu vindecarea trupului. Problemele vieţii nu pot fi rezolvate până nu se intervine la nivelul minţii. Lucrarea Domnului Hristos de răscumpărare include curăţarea izvoarelor vieţii. Pavel spune în acest sens:„Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slava…”(Efeseni 3:20). Domnul nu ne lasă să ajungem nişte victime ale încercărilor, greutăţilor şi presiunilor vieţii. El ne ia mintea în stăpânire şi ne poartă pe braţele Sale cu dragoste.

Dacă dorim să aibă un impact pozitiv asupra vieţii, credinţa trebuie să ne scoată din acele stări anormale care ne distrug psihic şi care fac cu neputinţă viaţa din belşug. Domnul a promis că ne va vindeca pe deplin.

 Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac şi în veci de veci.

(Daniel 12:3)

Succesul în viaţă este dat de ocuparea timpului cu lucrurile cu adevărat importante. în lumea noastră, putem avea succes în mai multe domenii. Să presupunem că ai ocazia de a sta de vorbă cu un preşedinte de bancă şi că îi spui: „Am absolvit de curând facultatea şi îmi doresc foarte mult să am succes în viaţă. Puteţi, vă rog, să îmi daţi un sfat în acest sens?” Probabil că răspunsul său va fi acesta:„Fii independent economic şi financiar. Dă-ţi silinţele să ajungi în topul economiştilor. Luptă-te să devii milionar cât mai curând posibil.”

Ce sfat crezi că ai primi de la un producător de film multimilionar? „Celebritatea este cheia. Câştigă aplauzele şi elogiile maselor.” Dar de la un preşedinte de universitate? „Dobândeşte cea mai bună educaţie posibilă. Obţine doctoratul. Depune eforturi să devii savant. Câştigă, dacă e posibil, un Premiu Nobel!”într-un anumit sens, multe din aceste lucruri merită să devină priorităţile noastre.

Dar oare ce răspuns am primi de la Domnul Isus? Potrivit textului de astăzi, „cei înţelepţi vor străluci… ca stelele în veac şi în veci de veci”. Dacă ai posibilitatea, ieşi afară şi priveşte cerul înstelat, la fel ca Avraam, losif, Moise şi apostolii, şi gândeşte-te ce este trainic cu adevărat.

Şi presupune că ai mai avea de trăit un singur an. Nu-i aşa că ai căuta în primul rând lucrurile cu adevărat esenţiale? Am citit deunăzi despre o femeie înstărită, pasageră la bordul unui vas naufragiat în Pacificul de Sud, care, în timp ce aştepta să fie preluată de o barcă de salvare, a plecat din rând, spunând că uitase ceva în cabină. Oamenii s-au gândit că s-a dus să-şi ia diamantele şi alte lucruri de valoare, însă ea s-a întors cu trei portocale. într-adevăr, în arşiţa din Pacificul de Sud, portocalele erau cu mult mai importante decât diamantele!

Atunci când cineva alege un mod de viaţă pe care mai târziu îl regretă, istoria îl clasează, pe bună dreptate, ca fiind un om neînţelept.

 Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.

(loan 14:6)

Există trei categorii de oameni în contextul călătoriei creştinului: cei care merg pe calea de sus, cei care merg pe calea de jos şi cei care oscilează între acestea două. Cei care merg pe calea de jos îşi spun în sinea lor:„Nu trăiesc decât o viaţă. Mă voi distra cât mai mult posibil, îmi voi împlini toate dorinţele şi toate poftele, fără să ţin cont de ce li se întâmplă altora.”

Cei care oscilează între cele două căi nu au niciun ţel în viaţă. Ei iau viaţa aşa cum vine. Cineva l-a întrebat odată pe un vagabond cum hotăra încotro să meargă. Replica lui a fost aceasta: „Merg acolo unde mă duce vântul.” Cel oscilant face degeaba umbră pământului. El încearcă tot ce se iveşte în cale, fără a urmări un scop real. Trecerea zilelor nu are nicio importanţă pentru el. Viaţa lui este un talmeş-balmeş, un amalgam de nimicuri.

Cu totul altfel sunt oamenii care umblă pe calea de sus. Apostolul Pavel face parte din această categorie:„Fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Filipeni 3:13,14). Oamenii cu adevărat fericiţi în lumea aceasta sunt cei care cred că sunt copiii lui Dumnezeu, creaţi pentru poziţia cea mai înaltă posibil, pentru statutul de împăraţi, de viceregi ai lui Dumnezeu pe pământ. Tot ce fac ei este pentru slava lui Dumnezeu şi pentru zidirea oamenilor.

Diferenţa dintre cei care umblă pe calea de sus şi ceilalţi oameni este precum diferenţa dintre a trăi într-o cuşcă şi a trăi liber ca pasărea cerului. Pentru noi, viaţa are sens, merită trăită. Hristos este Calea de sus.

„Oricărui om i se deschide-n faţă O Cale între căi, o Cale către viaţă Doar sufletele mari păşesc pe drumul mare,
Cei mici străbat, amarnic, nisipuri mişcătoare,
Iar între cele două căi, prin mlaştini şi ponoare,
Se mişcă fără ţintă o lume trecătoare.
Oricărui om i se deschide-n faţă 0 cale către iad şi-o Cale către viaţă Şi fiecare om decide pentru sine Pe care drum să umble în veacul care vine.”
(John Oxenham)

 Şi, după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.

(Ioan 12:32)

Tot ceea ce este atrăgător şi frumos în purtare şi în caracter vine de la Domnul Hristos. El este cel mai frumos, deosebindu-se din zece mii (Cântarea cântărilor 5:10). El este Păstorul turmei, împăratul împăraţilor, Mirele şi Luceafărul de dimineaţă. El este izvorul de apă vie ce curge din stânca lovită. El este trandafirul înmiresmat din Saron. El este Soarele Neprihănirii care poartă tămăduirea sub aripile Lui. El este Pâinea vie cu care ne hrănim. El ne aduce lumină. El este esenţa dragostei veşnice.

Când privim la El, când îl slăvim prin viaţa noastră, îi oferim locul cuvenit. Când acceptăm să ne consacrăm Lui fără rezerve. El ne ridică deasupra egoismului şi păcatelor noastre. Când intră în viaţa noastră, aduce cu El gânduri curate, dorinţe nobile, iubire adevărată şi un farmec irezistibil al caracterului.

Ţine de noi să privim în direcţia potrivită. De aceea am devenit creştini. Caracterul desăvârşit al Domnului Hristos este preocuparea noastră esenţială. Noi suntem ai Lui şi, prin puterea Duhului Sfânt, nu trebuie să îngăduim ca lucrurile din lumea aceasta să ia locul idealurilor noastre creştine. Trebuie să rămânem tari în credinţă.

Cele mai vitejeşti lupte nu sunt cele purtate cu braţele sau cu armele, ci cu mintea şi cu spiritul reînnoite mereu de Domnul Hristos. Cum vom putea păstra chipul Său în noi neştirbit de ispitele şi de presiunile la care suntem supuşi în lumea aceasta? Cum ne vom putea păstra caracterul creştin în întuneric, cum vom putea rămâne neclintiţi în faţa minciunii? Printr-o legătură permanentă cu Domnul nostru Isus Hristos. El este Stânca pe care stăm, Lumina de pe cărarea noastră, Dragostea vieţii noastre.

Bucură-te pentru faptul că te-a atras la El prin dragostea Sa.Tresaltă de bucurie pentru că ţi-a descoperit adevărul. Bucură-te pentru că ţi-a curăţat viaţa de rău şi pentru că ţi-a iertat păcatele. Bucură-te pentru că porţi chipul Său!

 Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.

(2 Corinteni 3:18)

Calendarul este foarte util, deoarece te ajută să-ţi numeri bine zilele: îţi spune 25 de ani, îţi mai rămân 16 500 de zile de trăit; dacă ai împlinit 30, îţi mai rămân 15 400 de zile; iar dacă ai împlinit 40, îţi mai rămân 12 000 de zile. Acesta este timpul de care dispui şi nu-l poţi prelungi. De obicei, când ne reîntâlnim după multă vreme cu cunoscuţii noştri, ei ne spun:„Ai rămas la fel de tânăr!” Prin cuvintele acestea, ei se fac vinovaţi de mărturie falsă!

Totuşi calendarul acesta este doar o palidă reflectare a unui calendar mai important al schimbărilor semnificative care se petrec în mintea şi în sufletul nostru. Odată cu înaintarea în vârstă, unii devin mai înţelepţi şi mai maturi spiritual puterea lor de pătrundere devine mai mare, iar caracterul lor, mai desăvârşit. Alţii, dimpotrivă, devin mai împietriţi şi mai aspri.

Cum se produc aceste schimbări? Textul de astăzi spune aşa: „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui.” Acesta este principiul fundamental în baza căruia se produce schimbarea. Conversaţiile pe teme profunde, cărţile bune pe care le citim, serviciile divine la care participăm, ne marchează. Proverbul:„Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti” exprimă acest adevăr fundamental. Noi suntem schimbaţi de lucrurile cu care ne ocupăm mintea, fie ele onorabile sau mai puţin onorabile.

Dragostea faţă de Dumnezeu nu se poate lua la întrecere cu muzica de duzină, cu cărţile de duzină, cu glumele proaste şi murdare, cu distracţiile înjositoare. „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!”, spune Biblia. Avem nevoie de o inimă curată pentru a-L vedea pe Dumnezeu, pentru a înseta după El şi a ne bucura de prezenţa Sa. Necurăţia nu poate da naştere curăţiei. Frica nu poate da naştere dragostei. Minciuna nu poate da naştere adevărului. Purtarea indecentă nu poate da naştere decenţei.

Domnul Isus împrăştie întunericul din mintea noastră. în prezenţa Sa este cu adevărat dificil să fii răutăcios, crud, împotrivitor, egoist, murdar sau desfrânat. Când te însoţeşti cu El, devii tot mai asemănător Lui. Când umbli alături de El, te împărtăşeşti de dragostea şi neprihănirea Sa. Ceea ce trebuie să schimbăm, de fapt, este direcţia spre care ne îndreptăm privirile.

 Cine are urechi de auzit să audă… Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindece.

(Matei 13:9,15)

E posibil ca un om să nu audă, deşi are urechi? E posibil. O persoană obişnuită, dotată cu un auz bun, poate distinge cu uşurinţă sute de intensităţi ale sunetului. Un muzician bun poate distinge chiar mai mult de atât.
Se spune că generalul roman Gaius Marius ar fi făcut următoarea remarcă intr-o ocazie în care urmărea luptele dintre gladiatori pe o arenă din Roma: „Oamenii au nevoie să-şi dezvolte o gândire în care urmărirea unei astfel de privelişti să fie cu neputinţă.”

Mintea noastră este calea de comunicare a lui Dumnezeu cu noi.„Dumnezeu… va lucra prin intermediul Duhului Sfânt la mintea pe care i-a dat-o omului.”- Mărturii, voi. 5, p. 725. Cuvintele „cine are urechi de auzit să audă” afirmă că suntem personal răspunzători pentru ceea ce facem cu mintea noastră şi pentru direcţia pe care i-o dăm. Dumnezeu nu va încălca libertatea noastră de gândire. Şi în domeniul educaţiei, procesul de instruire nu poate aduce roade atâta timp cât elevul nu se supune acestui proces.

Credinţa nu înseamnă supunere pasivă, ci punerea la lucru a minţii în cadrul unei relaţii responsabile cu Dumnezeu. Rugăciunea, studiul Cuvântului, slujirea creştină necesită o participare activă. Apatia, neglijenţa, indiferenţa faţă de realităţile şi problemele eterne fac inima insensibilă faţă de Dumnezeu.

Suntem asaltaţi de un potop de glasuri dornice să ne câştige atenţia. Mintea oamenilor este fascinată de lucruri triviale şi lipsite de valoare. Urechile sunt bombardate cu sunetele asurzitoare ale celor mai frivole şi mai neserioase preocupări din câte au existat vreodată. Niciodată nu a avut Diavolul mai mult succes în eforturile lui de a-i amăgi pe creştini să aibă o atitudine iresponsabilă faţă de lucrurile veşnice. Destinul spiritual este pus în pericol de stilul de viaţă care nu pune la lucru facultăţile minţii în scopul cunoaşterii lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său.„Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd, căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd, sunt veşnice” (2 Corinteni 4:18).

 Intra ţi pe poarta cea strâmtă… Strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află

(Matei 7:13,14)

Calea îngustă care duce la viaţa veşnică nu este atât de aglomerată încât să se producă pe ea o blocare a circulaţiei. Dimpotrivă, înghesuiala se produce pe calea cea largă, ce duce la pieire. Totodată, să nu uităm că nu există o a treia cale. Putem merge fie pe calea îngustă, fie pe calea largă.

Calea îngustă este cea a respectării voinţei lui Dumnezeu. Noi trebuie să pă­ şim pe ea asemenea unor campioni ai virtuţii şi neprihănirii, înlăturând din viaţa noastră tot ce nu e potrivit pentru un creştin, tot ce ne iroseşte energia şi ne slă­ beşte consacrarea faţă de Dumnezeu, tot ce ne inspiră sentimente neplăcute faţă de studiul Bibliei sau faţă de rugăciune, tot ce ne slăbeşte nevoia de a ne închina lui Dumnezeu, toate plăcerile pentru care nu Îi putem mulţumi lui Dumnezeu şi asupra cărora nu putem cere binecuvântarea Sa.

Nu te du acolo unde nu-l poţi cere lui Dumnezeu să te însoţească. Nu-ţi îngădui nicio plăcere şi nicio distracţie care nu poartă amprenta momentelor de meditaţie de dimineaţă. Nu merge acolo unde nu ţi-ai dori să-ţi petreci ultimele clipe din viaţă. Nu uita: calea este îngustă şi este uşor să te abaţi de la ea.

Mai devreme sau mai târziu, ajungem în viaţă să stăm în faţa unei răscruci, în faţa alegerii de a merge fie pe calea largă, fie pe calea îngustă. Domnul Hristos ne invită să mergem pe calea îngustă, iar Satana, pe calea largă.

Cea mai mare nevoie a bisericii este de bărbaţi şi de femei care să meargă cu Hristos pe calea îngustă. Alege astăzi să mergi pe această cale! Alege să te alături marilor oameni ai credinţei! Invită-i şi pe prietenii tăi şi pe cei dragi să por­ nească împreună cu tine pe drumul către Noul Ierusalim!

 Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să văprefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi desăvârşită.

(Romani 12:2)

Nu putem sublinia îndeajuns importanţa folosirii minţii în viaţa creştină. În textul de astăzi, apostolul Pavel defineşte viaţa creştină, arătând că un as­pect esenţial al ei este înnoirea minţii. Există lucru mai primejdios decât acela de a avea o minte afectată şi întunecată de păcat? Există un lucru mai preţi­os decât acela de a avea o minte renăscută prin Duhul Sfânt?

Orice adevăr descoperit de Dumnezeu este o exprimare a gândirii Sale. El ne-a dat aceste adevăruri ca să Îl putem cunoaşte şi pentru ca gândirea noastră să fie adusă în armonie cu gândirea Sa. Dacă respingem vreun adevăr, ne lipsim de privilegiul de a-L cunoaşte. De aceea, să ne punem mintea la lucru şi să nu ne mulţumim cu puţin, să nu ne mulţumim cu nişte frânturi de adevăr!

Mintea noastră poate fi asemănată cu o grădină în care cresc fie buruieni, fie flori frumoase. Sau poate fi asemănată cu o bancă: nu avem ce să scoatem din ea atâta timp cât nu am depus nimic. Înnoirea minţii nu se produce la întâmplare. Mintea plină de adevăr are putere să respingă eroarea; în schimb, mintea întune­ cată de păcat respinge adevărul. Creştinul nu Îl ascultă pe Dumnezeu orbeşte, ci are mintea deschisă şi spune cu convingere:„Acesta este adevărul de la Dumne­zeu. Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu pentru mine. Dumnezeu a vorbit inimii mele:’

Viaţa înnoită nu este rezultatul trăirilor emoţionale intense, ci mai degrabă al trăirii adevărului zi de zi şi al angajamentului de a asculta de El. Angajamentul este crucial pentru stabilitatea şi maturitatea noastră creştină.

Să nu mai ezităm şi să acceptăm tot adevărul lui Dumnezeu! Tot ce este frumos şi vrednic de dorit vine de la Creatorul nostru!

Cârtiţa care scurmă în pământ nu-şi poate închipui ce frumuseţi vede vultu­rul în zborul său. Pentru noi, cea mai înaltă descoperire a lui Dumnezeu se găseşte în Isus Hristos şi în Cuvântul Său. Aici se găseşte secretul neprihănirii, al transfor­mării şi al înnoirii. Calitatea vieţii noastre depinde de modul în care ne întrebuin­ţăm mintea. Noi trebuie să avem gândul lui Hristos.

 Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.

(Ioan 17:17)

Domnul Hristos ne îndeamnă să-l iubim pe Dumnezeu cu tot cugetul nos­ tru, să ne punem mintea la lucru plini de însufleţire, dornici să cunoaştem adevărul descoperit de Dumnezeu în Cuvântul Său. Când vii să I te închini şi să-l slujeşti, nu lăsa la uşă partea cea mai nobilă a fiinţei tale: mintea. Caută cu tot dinadinsul să cunoşti Biblia cât mai bine posibil. Învaţă să-ţi placă adevărul şi să urăşti nelegiuirea. Creştinul care nu-l iubeşte pe Dumnezeu cu tot cugetul în aceeaşi măsură în care Îl iubeşte cu inima şi cu sufletul nu îl iubeşte pe deplin.

Un al doilea factor este atitudinea personală. Pilat a pus întrebarea:„Ce este adevărul?” Era el însă dispus să audă răspunsul la această întrebare? Era el intere­ sat în mod real să afle adevărul? Nu. El îşi urmărea propriul interes. Se temea de mulţime. Nu se gândea decât la reputaţia şi la poziţia lui.

Iubirea de păcat ne acoperă mintea cu un văl. Indiferenţa şi rămânerea în ignoranţă ne întunecă judecata. Oamenii nu pot găsi adevărul decât dacă îl caută. Între Hristos şi Satana se duce o luptă pentru cucerirea minţii omului, o bătălie pentru iluminarea ei sau pentru învăluirea ei în bezna minciunii şi a ignoranţei. Satana urăşte lumina şi se străduieşte să ne împingă în umbră, unde adevărul devine încâlcit şi neclar.

Suntem în siguranţă atâta timp cât rămânem tari în adevărul divin. Dumne­ zeu nu lasă loc la îndoieli. Adevărul neschimbător şi demn de încredere vine de la El, şi nu de la oameni. Noi vorbim despre căderea oamenilor în păcat, când de fapt nu este vorba despre o cădere, ci mai degrabă despre o alunecare. Rareori se întâmplă ca afundarea în întuneric să se producă brusc. Oamenii nu abandonează adevărul dintr-odată, ci fac compromisuri şi, treptat, adevărul nu li se mai pare chiar atât de important. Se abat încetul cu încetul de la calea lui Dumnezeu, fără să-şi dea seama unde vor ajunge.

„Mă gândesc la căile mele şi îmi îndrept picioarele spre învăţăturile Tale” (Psalmii 11:59). Când îşi dădea seama că mergea într-o direcţie greşită, psalmistul îşi îndrepta căile după învăţăturile lui Dumnezeu. Astăzi oamenii nu sunt dispuşi să se gândească la căile lor. Meditaţia la căile noastre nu este un lucru chiar atât de simplu cum ne imaginăm.

Cuvântul lui Dumnezeu ne cercetează viaţa şi ne întreabă :„Cât de mult te-ai îndepărtat de adevărul lui Dumnezeu? Cât de impor­ tant mai este adevărul Său pentru tine?” Să ne punem aceste întrebări cu dorinţa sinceră de a asculta de adevăr!

 „Doamne’ i-a zis Filip, „arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns!”

(Ioan 14:8)

Slavă lui Dumnezeu! Dumnezeu Tatăl Însuşi a pus bazele planului pentru mântuirea noastră. Fiul Său a coborât pe pământ în vederea răscumpărării noastre. Duhul Sfânt ne scoate din mâinile lui Satana, ne oferă sprijin şi pu­tere, locuieşte în noi, ne curăţă inimile, ne schimbă întreaga fiinţă, ne umple cu dragoste, bucurie, pace, ne dă curaj şi putere spirituală.

Isus, Domnul şi Prietenul nostru, Mântuitorul nostru, slujeşte acum în cer ca Apărător al nostru. Ne poate face cineva vreun rău dacă suntem ai Lui? Satana nu poate să ne facă niciun rău, fiindcă a fost înfrânt. Nu avem de ce ne teme de viitor! Îi dăm slavă Tatălui, al cărui Nume este Dragoste. Îi dăm slavă Fiului, care ne-a răscumpărat pentru a face din noi nişte oameni iubitori. Îi dăm slavă Duhului Sfânt, care ne face în stare să manifestăm această iubire, pentru că a turnat dra­gostea divină în inimile noastre (vezi Romani 5:5).

Dragostea Lor faţă de noi intră în contrast cu păcatul şi cu egoismul nostru. Speranţa mântuirii şi refacerii noastre nu ţine de ceea ce putem face noi, ci de deschiderea inimii înaintea dragostei Lor. Noi iubim pentru că Ei ne-au iubit mai întâi.

Ceea ce ne-a descoperit Domnul Isus Hristos despre Tatăl ceresc este singu­ ra noastră speranţă. Noi nu Îl numim pe Hristos „lsus cel Mare’;„lsus Filozoful” sau „Isus, Marele Învăţător’: Niciun titlu omenesc nu I se potriveşte. Numele Său este mai presus de orice nume. Unul din titlurile Sale este „Părintele veşniciilor, Domn al păcii” (Isaia 9:6). El ni L-a adus pe Dumnezeu.

Un student mi-a mărturisit acum câţiva ani că, deşi în colegiile creştine Nu­mele lui Dumnezeu era folosit mai frecvent decât în alte şcoli la care mersese, i-a fost totuşi foarte greu să-l găsească pe Dumnezeu. În cele din urmă, el a înţeles că Îl putea găsi pe Dumnezeu prin Isus. A acceptat că Fiul lui Dumnezeu era Cel care îi descoperea dragostea Tatălui şi locul îndoielilor a fost luat de imnuri de laudă închinate Sfintei Treimi. A luat decizia de a trăi, a iubi şi a face planuri prin credinţa în El. Până la absolvirea colegiului, credinţa lui în Dumnezeu, Tatăl Domnului nos­ tru Isus Hristos, a devenit puternică.