Categorie: Devoțional

 Asa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu.

(Romani 14:12)

Când a fost pe pământ, Domnul Hristos a petrecut o mare parte din timp lucrând cu câte un singur om. El a parcurs pe jos distanţe mari doar pentru a se întâlni, de pildă, cu Zacheu, în lerihon, sau cu femeia siro-feniciană, în ţinutul Tirului şi Sidonului. El a fost preocupat de fiecare persoană; fiecare individ era şi este unic înaintea Sa.

In prezent se lucrează în cea mai mare parte cu masele, cu grupurile de oameni. Individul contează mai puţin decât sistemul din care face parte.Totuşi Biblia subliniază foarte clar un mare adevăr, şi anume, acela al responsabilităţii noastre individuale înaintea lui Dumnezeu. Când biserica gândeşte în locul nostru, când ea ne spune ce să credem şi ce să nu credem, atunci presiunea organizaţiei ne distruge simţământul responsabilităţii personale.

Apostolul Pavel ne îndeamnă să ducem „până la capăt mântuirea [noastră], cu frică şi cutremur” (Filipeni 2:12). Avem datoria de a găsi soluţii la problemele noastre în mod individual înaintea lui Dumnezeu; nici acceptarea pasivă a adevărului, în ideea că toţi cred aşa, şi nici venirea la biserică alături de sute de alţi închinători nu ne poate şterge păcatele şi nu ne poate da mântuirea. Este necesar să ne ducem mântuirea până la capăt printr-o pocăinţă personală, printr-o credinţă personală, printr-o ascultare personală. Nimeni nu se poate ruga în locul nostru. Nimeni nu poate citi Biblia în locul nostru. Nimeni nu poate sluji în locul nostru.

Religia creştină lasă destul loc creativităţii. Imitarea comportamentului altcuiva nu îşi are locul aici. Este nevoie să înţelegem cu mintea noastră valoarea adevărului lui Dumnezeu, faţă de care suntem răspunzători şi despre care dăm mărturie. Orice discuţie pe teme religioase este sterilă atâta timp cât nu punem pe primul plan răspunderea personală înaintea lui Dumnezeu.

Femeia samariteană ar fi putut să-l întoarcă spatele Străinului de la fântână şi să nu-l dea apă să bea. Ea a observat totuşi în privirea şi în cuvintele Domnului Isus o licărire din planul uimitor al Cerului pentru viaţa ei, şi lucrul aceasta a responsabilizat-o.

 Caută să fii evlavios. Căci deprinderea trupească este de puţin folos, pe când evlavia este folositoare în orice privinţă.

(1 Timotei 4:7,8)

În pasajul acesta, apostolul Pavel compară disciplina creştină („caută să fii evlavios”) cu antrenamentul sportiv al grecilor („deprinderea trupească”), subliniind ideea că, dacă cea de-a doua este benefică numai pentru viaţa aceasta, cea dintâi este folositoare îndeosebi pentru viaţa viitoare. Ne sunt prezentaţi aici doi factori de o însemnătate extraordinară: ordinea corectă a priorităţilor (sau perspectiva corectă asupra vieţii) şi disciplina personală (sau autocontrolul).

Generaţia actuală acordă mult mai multă atenţie disciplinării trupului decât disciplinării sufletului. Condiţia fizică bună este fără nicio îndoială esenţială pentru noi toţi. De ea depinde în bună măsură sănătatea minţii. Totuşi Pavel ne spune aici că nu ea este cea mai importantă. Avem nevoie să ne punem o serie de întrebări: în ce lucruri investim timp, energie şi bani? Acordăm prioritate mai mare condiţiei fizice decât condiţiei spirituale? Ce contează cel mai mult pentru noi?

Deşi în ambele domenii este necesar autocontrolul, disciplina spirituală ne oferă un ideal mai înalt decât orice regim de exerciţii fizice. Nimeni nu poate nega faptul că e cu mult mai util să ai un caracter integru decât să ai muşchi puternici. Formarea „muşchilor” spirituali durează toată viaţa şi presupune exersarea lor cu regularitate şi până la limita maximă.

Dacă pentru a avea o condiţie fizică bună este necesar să evităm tutunul, băuturile alcoolice şi toate alimentele şi practicile care dăunează organismului, cu atât mai mult în viaţa spirituală suntem chemaţi să ne ţinem în frâu poftele şi dorinţele care suprimă evlavia.

Viaţa creştină este o viaţă de antrenament moral şi spiritual. Autocontrolul şi disciplina personală sunt tot atât de necesare pentru noi ca şi pentru artişti, muzicieni, oameni de ştiinţă şi sportivi. Antrenorul nostru este Domnul Isus. Disciplina vieţii creştine este o experienţă glorioasă sub îndrumarea Sa. Prin El, creştinii sunt viguroşi, pregătiţi pentru orice situaţie şi victorioşi.

 Ce s-a întâmplat în zilele lui Lot, se va întâmpla aidoma: oamenii mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau, dar, în ziua când a ieşit Lot din Sodoma, a plouat foc şi pucioasă din cer şi i-a pierdut pe toţi. Tot aşa va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul omului.

(Luca 17:28-30)

Cea mai mare nenorocire care s-a abătut asupra lui Lot în Sodoma nu a fost pierderea casei şi a bunurilor, ci pierderea pentru totdeauna a soţiei şi a co piilor săi. Nimic nu poate compensa această pierdere. Istoria lui Lot, efortul lui Dumnezeu de a-l salva pe el şi pe membrii familiei sale, ne arată cât de aproape de noi se află o altfel de lume, nevăzută, şi un alt fel de viaţă. îngerii din această lume lucrează fără încetare la salvarea noastră şi a copiilor noştri. De aceea, cât de important e să avem ochii deschişi pentru a vedea providenţa lui Dumnezeu la lucru în favoarea noastră!

Multe lucruri din jur ne distrag atenţia de la lumea viitoare, dar Dumnezeu nu încetează să ne vorbească despre importanţa lumii veşnice şi a valorilor spirituale. Cine dintre noi nu a simţit în sufletul său dorul după lucrurile nepieritoare pe care lumea aceasta nu ni le poate oferi? Cât de des ni se întâmplă să ieşim din starea de fascinaţie faţă de lucrurile de aici şi să devenim conştienţi pentru o clipă sau două de deşertăciunea lor?

Când citim istoria tragică a familiei lui Lot şi a cetăţii Sodoma, ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva suntem preocupaţi şi noi doar de lucrurile de pe pământ, îngerii lui Dumnezeu caută să ne atragă atenţia asupra pericolului în care ne aflăm şi asupra nevoii de a alege valorile eterne, care sunt de o mie de ori mai importante.
Domnul Hristos este aproape de noi prin intermediul Duhului Sfânt şi al îngerilor Săi. Dacă avem această convingere, suntem liniştiţi, fiindcă viaţa noastră e în mâinile Sale.

Pe de altă parte însă, trebuie să ştim că îngerul care încearcă să ne conştientizeze de importanţa lucrurilor veşnice are datoria de a consemna fiecare decizie greşită şi fiecare act de neascultare. Faptul că posedăm lucruri materiale nu este neapărat o negare a credinţei noastre, ci, din contră, este o posibilitatea de a-i vindeca pe cei bolnavi, de a-i hrăni pe cei înfometaţi şi de a salva suflete. Frământarea noastră nu trebuie să fie cum stăm în privinţa lucrurilor materiale, ci cum stăm în privinţa lucrurilor spirituale. Noi nu putem înţelege care este sensul vieţii dacă nu ne raportăm la lumea nevăzută aflată atât de aproape de noi!

 Avram a locuit în ţara Canaan, iar Lot a locuit în cetăţile din Câmpie şi şi-a întins corturile până la Sodoma.

(Geneza 13:12)

Această scurtă precizare consemnată de autorul biblic ne lasă să întrezărim experienţa teribilă prin care avea să treacă Lot mai târziu.

Pierderea soţiei şi a copiilor nu este în mod obligatoriu consecinţa locuirii în oraş. Realitatea este că nu putem trăi izolaţi de oameni. Noi suntem ambasadorii lui Hristos în lumea aceasta şi intrarea în contact cu cei lumeşti şi necredincioşi este inevitabilă. Pericolul apare însă atunci când asimilăm spiritul Sodomei, când ajungem să preferăm avantajele economice în detrimentul valorilor morale şi spirituale, când suntem captivaţi de plăcerile lumii şi ne lăsăm cuprinşi de spiritul ei, când viaţa pare a avea mai mult sens în Sodoma, decât alături de Dumnezeu. Abia atunci putem spune că ne întindem corturile până la Sodoma. Dacă tânjim după ceea ce oferă lumea, dacă cedăm înaintea influenţelor rele, atunci locuim prea aproape de corturile răutăţii.

Cuvântul„secularism”însumează toate aceste aspecte. El se referă la dominaţia lucrurilor trecătoare. Nu presupune neapărat o negare a credinţei creştine, ci indiferenţa faţă de ea şi preocuparea preponderentă faţă de orice altceva în afară de relaţia cu Dumnezeu.

Trăim într-o lume secularizată şi materialistă. Prea puţini sesizează unde duce această filozofie de viaţă. Oamenii consideră că au nevoie de multe lucruri şi vor să aibă şi mai multe, spun ei, pentru a-şi pune la adăpost familiile şi urmaşii. în realitate, grija aceasta nenaturală faţă de lucruri, atitudinea slugarnică faţă de cei care au bani, dispoziţia de a nu se da înapoi de la nimic, nici chiar de la sacrificarea integrităţii personale pentru a câştiga bani, nu fac decât să distrugă familiile şi caracterul.

Este adevărat că putem câştiga bogăţii şi averi în mod cinstit. însă nu trebuie să acceptăm ca ele să ne tragă înapoi de la devotamentul nostru faţă de Dumnezeu şi faţă de familiile noastre. Când suntem ispitiţi să cedăm, să ne aducem aminte de experienţa tristă a lui Lot şi a familiei lui. Dacă îţi pierzi copiii, cu ce mai rămâi? învaţă-i azi cum să fie creştini. Atunci vei avea totul.

 Inima este nespus de înşelătoare… cine poate s-o cunoască? Eu, Domnul, cercetez inima… ca să răsplătesc fiecăruia după purtarea lui, după rodul faptelor lui.

(Ieremia 17:9,10)

Inima (sau mintea) omului este cel mai perfid, mai viclean şi mai amăgitor lucru din câte există. Nu rareori ne convingem că facem bine când, de fapt, facem ceva rău. Nu rareori începem să aducem argumente şi să ne justificăm abaterile de la adevăr.

Într-o atare situaţie, cine ne poate smulge masca? Cine ne poate deschide ochii ca să ne vedem aşa cum ne vede Dumnezeu? Cine ne poate vindeca inimile? Noi nu putem, dar Dumnezeu poate. El ni le cercetează în profunzime şi scoate la lumină lucrurile tăinuite.

Poate că insistăm foarte mult pe conformarea exterioară faţă de cerinţele Bibliei şi ale bisericii, poate că păzim Sabatul cu stricteţe, dar întrebarea cea mai importantă este: în ce stare se află sufletul nostru? Faptul că Dumnezeu ne ştie şi ne cunoaşte poate fi foarte tulburător sau, dimpotrivă, foarte încurajator.

Mulţi creştini sinceri preferă să rămână în spate din cauza unui defect fizic, a simţământului de inferioritate, a lipsei de farmec personal, a stângăciei sau timidităţii care îi împiedică să se poarte aşa cum şi-ar dori. Ei preferă să stea retraşi şi nu reuşesc niciodată să câştige simpatia altora. Alţii sunt întotdeauna mai talentaţi decât ei, mai capabili şi mai sociabili decât ei. Cei afectaţi de complexul de inferioritate nu izbutesc să rostească nici măcar jumătate din ceea ce gândesc sau simt şi nici să le slujească semenilor lor în aceeaşi măsură ca aceia care sunt din fire mai prietenoşi şi mai comunicativi şi care îi cuceresc pe alţii imediat. Cu toţii ne dorim să fim aşa. însă va trebui să ne mulţumim cu faptul că Dumnezeu ne cunoaşte inimile, motivaţiile şi intenţiile. Nu avem de ce să ne temem că El ne va judeca după nişte fapte atât de limitate şi de îngrădite de condiţii independente de noi.

Dumnezeu priveşte la inimă. Va găsi El acolo statornicie, devotament, sinceritate, puritate? Aceasta este întrebarea. Dumnezeu nu a stabilit un punctaj în baza căruia suntem admişi sau respinşi. Tot ce îl interesează este ca inima noastră să fie în armonie cu El şi să fie una cu El.

 De astă dată, du-te; când voi mai avea prilej, te voi chema.

(Faptele apostolilor 24:25)

Pare a fi lipsă de cuviinţă să afirmăm că omul ar putea să-L limiteze pe Dumnezeu în vreun fel sau ar putea să-L împiedice să-Şi împlinească planurile. Totuşi, dacă ne gândim bine, Dumnezeu a ales să lucreze cu omul păcătos pe care l-a înzestrat cu libertatea de alegere. în aceste condiţii, dacă omul nu-şi face partea şi nu cooperează, El este nevoit să-Şi abandoneze planul sau să-l modifice.

Oamenii nu primesc mereu cu bucurie ceea ce le descoperă Dumnezeu şi nu sunt întotdeauna dispuşi să coopereze cu El. Domnul vrea să ne scape de păcat, dar, dacă ne lipseşte credinţa, dorinţa Sa este zadarnică. Omul ajunge astfel să zădărnicească planurile Sale.

Aidoma dregătorului Felix, mulţi au convingerea că trebuie să vină la Hristos, dar se gândesc că nu a sosit încă timpul, că pot face altă dată ceea ce ştiu că sunt datori. Aceasta este una dintre cele mai mari amăgiri ale lui Satana. Refuzul acesta de a ne aşeza imediat la dispoziţia lui Dumnezeu, tendinţa aceasta de a amâna intervenţia Sa în viaţa noastră, este o atitudine periculoasă. Tărăgănarea deciziei în speranţa că mai avem timp duce la împietrirea inimii faţă de îndemnurile Duhului Sfânt. Lui Dumnezeu îi este mai uşor să lucreze cu cei care sunt în mod făţiş de partea păcatului, decât cu cei care cochetează cu credinţa, dar ezită să ia o hotărâre. „Vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu… lată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:1,2).

Tot ce avem este clipa de faţă. Viitorul depinde de ceea ce facem acum. Ai grijă să nu înăbuşi glasul lui Dumnezeu şi să nu pierzi ocaziile pe care El ţi le oferă! Nu permite ca Satana să reducă la tăcere chemarea glasului divin!

Tolerarea păcatului în viaţa noastră ne aduce treptat, dar sigur în situaţia de a-L refuza deschis pe Dumnezeu. în sufletul plin de Duhul Sfânt nu mai rămâne loc pentru păcat. Prezenţa Sa alungă orice lucru rău din viaţa noastră.

 Du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer.

(Marcu 10:21)

Tânărul bogat îşi dorea viaţa veşnică. Domnul Isus nu a avut nimic împotriva averilor lui, dar l-a supus unui mic test. Şi, după cum ştim, tânărul a picat testul: nu a acceptat ca bogăţiile să se numere printre condiţiile pentru moştenirea vieţii veşnice; a preferat să nu amestece afacerile cu religia; în opinia lui, avuţiile nu aveau nicio legătură cu relaţia cu Dumnezeu. Aceasta a fost problema lui în esenţă.

O astfel de opinie poate fi adoptată în aproape orice domeniu, fie că e vorba de sport, modă sau sex. Toate acestea sunt îndreptăţite atâta timp cât sunt păstrate în cadrul cuvenit. Dacă socotim că ele ne privesc doar pe noi personal, înseamnă că le aşezăm mai presus de Dumnezeu. Dimpotrivă, dacă Hristos este Domnul vieţii noastre, acceptăm ca El să fie stăpân peste tot ce avem. Aici apare problema!

Domnul Hristos ne face cea mai uimitoare ofertă de care au auzit vreodată oamenii păcătoşi: să devenim moştenitorii împărăţiei Sale veşnice! Ispita este însă să impunem noi condiţiile şi să uităm că prioritatea noastră este să fim ucenicii lui Hristos cu tot ce avem şi suntem.

Nu vrem să spunem prin aceasta că toţi oamenii bogaţi sau toţi oamenii pasionaţi de sport l-au întors spatele lui Dumnezeu. Sunt mulţi creştini autentici implicaţi în afaceri sau în sport, care îl iubesc pe Dumnezeu şi care dau mărturie despre El. Ceea ce contează cu adevărat pentru ei nu e sportul, nu sunt banii, ci Evreul din Nazaret, născut într-un staul, crescut în casa unui tâmplar, care a murit pe cruce ca să ne mântuiască. Acest Om dă sens vieţii lor.

Nu ne putem permite să îl aşezăm pe Dumnezeu mai prejos decât lucrurile pe care ni le oferă lumea. Nu merită să riscăm pierderea vieţii veşnice de dragul bogăţiilor, plăcerilor sau sporturilor.

Multe dintre pasiunile acestea, deşi nu au nimic rău în ele însele, tind să ne abată atenţia de la marea luptă. Facem galerie la un meci până răguşim sau câştigăm câţiva bani în plus şi lăsăm să ne scape intervenţia providenţei lui Dumnezeu în lume. Prezenţa Domnului Hristos şi planul Său pentru viaţa noastră şi pentru biserică trebuie să fie prioritare.

 Nu vă strângeţi comori pe pământ…, ci strângeţi-vă comori în cer.

(Matei 6:19,20)

Domnul Hristos ne prezintă aici două variante: strângerea de comori pe pământ şi strângerea de comori în cer. Parabola bogatului căruia i-a rodit ţarina ilustrează foarte bine ideea pe care El doreşte să ne-o transmită (vezi Luca 12:15-21).„Ţarina unui om bogat rodise mult.”Omul acesta avea o problemă: nu ştia ce să facă cu recolta îmbelşugată pe care o obţinuse. Ce ar fi trebuit să facă?

Ar fi trebuit să-l mulţumească lui Dumnezeu pentru bunătatea Sa, ar fi trebuit să recunoască faptul că recolta bogată se datora soarelui, ploii şi pământului dăruit de El. însă el nu a ţinut cont de lucrurile acestea. Aşa ni se întâmplă şi nouă: când câştigăm mulţi bani, ne gândim că i-am câştigat datorită isteţimii noastre; când avem succes în afaceri, ne felicităm şi uităm de Dumnezeu; sau când ne împrietenim cu cineva, punem reuşita aceasta pe seama faptului că suntem atrăgători, deştepţi şi eleganţi, lăsându-L pe Dumnezeu deoparte.

Dacă l-ar fi fost recunoscător lui Dumnezeu şi dacă le-ar fi oferit din bunătăţile primite de la El celor care duceau lipsă de îmbrăcăminte, de hrană sau de alte necesităţi, omul bogat din parabolă şi-ar fi strâns comori în cer.

El a luat în schimb hotărârea de a păstra tot pentru sine şi de a construi grânare mai mari. Ceea ce contează de fapt nu sunt lucrurile noastre, ci oamenii cărora aparţinem şi care ne aparţin.
Bogatul acesta are numeroşi urmaşi. Care este diferenţa dintre acest om care şi-a stricat grânarele şi şi-a zidit altele mai mari şi omul care, atunci când câştigă bine, îşi construieşte case şi mai costisitoare, adoptă un mod de viaţă mai luxos şi se scuză totuşi că nu poate contribui la înaintarea cauzei lui Dumnezeu? Care este diferenţa dintre acest om care s-a lăsat absorbit de bogăţiile vremelnice pe care trebuia să le lase altora şi cei care strâng cât nu vor putea folosi într-o viaţă, fără să se gândească o clipă la folosirea bunurilor lor în slujba Domnului? Toţi aceştia se fac vinovaţi de egoism.

Singurul mod de a ne bucura de bunurile noastre pământeşti este să le împărţim cu alţii, să ne îmbogăţim faţă de Dumnezeu şi să le aducem fericire altora.

 Feriţi-vă de orice se pare rău.

(1 Tesaloniceni 5:22)

Creştinul este chemat să evite aparenţele rele, să se ferească de orice formă pe care o poate lua răul. Nu-i suficient să ne ferim de ceea ce ştim fără urmă de îndoială că este rău, ci şi de orice se pare rău, cum se spune în textul de astăzi. Putem aduce argumente că un anumit lucru este rău numai în aparenţă şi că nu e nimic greşit în a-l face. însă textul afirmă că, dacă există vreun dubiu cu privire la un lucru, cel mai înţelept este să îl evităm. Dar unii socotesc că modul acesta de a gândi neagă libertatea creştinului.

Apostolul Pavel le-a scris credincioşilor din Corint următoarele cuvinte: „Dacă o mâncare face pe fratele meu să păcătuiască, nu voi mânca niciodată carne” (1 Corinteni 8:13). Pentru el, a mânca din carnea care fusese adusă ca ofrandă idolilor păgâni nu era ceva rău.Totuşi, dându-şi seama că lucrul acesta i-arfi putut determina pe unii să se poticnească, a luat decizia să nu mănânce. Acesta este un exemplu de lucru îngăduit, dar care nu e de folos.

Şi nouă ni se poate întâmpla ca oamenii să interpreteze greşit când ne văd consumând anumite lucruri. Ei îşi pot face o impresie greşită dacă în timpul săptămânii ne îndeplinim sarcinile de serviciu, dar în Sabat nu ne închinăm în casa Domnului. Pentru mulţi, o astfel de conduită este o aparenţă rea. Principiul este valabil şi în dreptul modalităţilor de distracţie. Nu este rău să ne relaxăm. Dar nu avem dreptul să facem vreun lucru care altora li se pare că e rău. E important să nu ne încărcăm conştiinţa păcătuind împotriva lui Dumnezeu sau împotriva oamenilor. Domnul Hristos a declarat:„Pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară şi să fie înecat în adâncul mării” (Matei 18:6).

De multe ori, părinţii nu sunt suficient de atenţi în ceea ce priveşte obiceiurile şi atitudinile pe care le adoptă de faţă cu copiii. Poate considerăm că anumite emisiuni televizate nu ne fac rău. Dar ne-am întrebat dacă le fac rău copiilor noştri? în ceea ce priveşte cărţile şi revistele pe care le citim, poate că noi suntem în stare să facem distincţia între bine şi rău. Dar copiii noştri pot face această distincţie? Atât viaţa de familie, cât şi viaţa de biserică sunt tulburate din cauza unor lucruri care dau aparenţa de purtare neglijentă în raport cu standardele biblice. Noi am primit porunca să păstrăm credinţa. De aceea, oamenii să nu aibă nicio îndoială cu privire la poziţia noastră în ceea ce priveşte chestiunile de natură morală.

 „Dar acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului.” După ce au pus mâna pe Isus, L-au dus şi L-au băgat în casa marelui-preot. Petru mergea după El de departe.

(Luca 22:53,54)

La momentul descris în acest pasaj, Petru nu a vrut să se identifice cu Domnul Isus. El şi-a pierdut complet vitejia şi simţul loialităţii. Dar ce bine că nu a rămas aşa! Spre deosebire de luda, care s-a dezis cu totul de Hristos şi L-a trădat cu bună ştiinţă, Petru nu şi-a premeditat fapta. Pur şi simplu a fost laş. Dar Domnul Hristos nu poate tolera nici trădarea şi nici laşitatea. De altfel, nici noi nu i-am putea suporta pe aşa-zişii prieteni cărora li se face ruşine cu noi din cauză că suntem creştini.

Mulţi sunt creştini numai pe jumătate. Credinţa şi curajul lor se evaporă când li se cere un sacrificiu. Creştinismul însă cere loialitate faţă de Hristos, coste oricât ar costa. Mântuirea este fără plată, dar nu este gratuită. Ea ne cere totul sau nimic. Cel care rămâne aproape de Hristos este statornic şi demn de încredere.

Lucrarea unui pictor, a unui poet, a unui compozitor sau a unui alt artist nu are nicio valoare dacă nu impresionează prin frumuseţe şi măiestrie. Mediocritatea nu este tolerată în niciun domeniu. Creatorul unei sculpturi sau al unei opere de artă nu poate câştiga aprecierea publicului printr-o lucrare de proastă calitate. Cu cât este mai importantă lucrarea şi cu cât este mai greu de realizat, cu atât este necesară o mai mare dedicare şi perfecţiune. Nu este suficientă decât excelenţa. Tot la fel, în plan spiritual, nu putem fi pe placul lui Dumnezeu dacă suntem mediocri în viaţa de credinţă, dacă suntem căldicei în devotamentul nostru faţă de El.

Reformatorii – Luther, Calvin, Wesley, Knox – s-au bucurat de viaţă din belşug prin Hristos. Ei nu L-au primit ca Mântuitor în speranţa că vor trăi ca pe roze, ci gata să ducă lupta cea bună a credinţei.

Va reuşi creştinul care nu şi-a consacrat viaţa lui Hristos decât parţial să nu îşi trădeze credinţa? Ne întâlnim des cu astfel de oameni. Este mare păcat să confundăm sentimentul de-o clipă cu credinţa creştină. Religia de acest fel este moartă şi nu face bine nimănui.

Fotografie jw.org