Categorie: Devoțional

 Cum zici Tu: „Veţi fi slobozi!”?

(Ioan 8:33)

Creştinismul este o religie a dragostei, nu o religie a flexibilităţii. Cel mai liberi suntem atunci când înfruntăm păcatul cu fermitate şi îl biruim. Libertinismul este adeseori confundat cu libertatea. Unii ajung chiar să distrugă în numele libertăţii. Oamenii libertini se poartă necuviincios, încalcă drepturile altora, îi desconsideră pe alţii, nesocotindu-le demnitatea şi valoarea pe care o au înaintea lui Dumnezeu. Oamenii liberi au, dimpotrivă, o purtare demnă, sfântă, înălţătoare, transformatoare. Domnul Hristos ne oferă singura libertate adevărată: libertatea faţă de eu şi faţă de păcat.

În viaţa Sa pe pământ, Mântuitorul a mers la oameni acolo unde se aflau şi le-a făcut invitaţia: „Veniţi la Mine şi vă voi face curaţi! Veniţi şi vă voi scăpa de tot ce vă înjoseşte!” Libertatea este ideea lui Dumnezeu. Prin ea suntem renăscuţi pentru o viaţă de curăţie sufletească şi sfinţenie, de dragoste şi de ascultare, şi nu la o viaţă de ură şi neascultare. Vom cunoaşte libertatea în măsura în care vom accepta adevărul şi ne vom supune lui.

Sclavii negri şi-au găsit libertatea în urma semnării Proclamaţiei de emancipare de către preşedintele american Abraham Lincoln. Sclavii păcatului cunosc adevărata libertate atunci când îl primesc pe Isus Hristos şi adevărul Său. Dacă lărgim însă sensul cuvântuluijibertate” pentru a include libertinismul, deschidem uşa unui potop de păcate şi ne îndepărtăm de adevărul care ne face slobozi. Libertatea nu este dreptul de a face tot ce ne place şi ne trece prin minte, fără să ţinem cont de binele altora. Ea nu ne dă dreptul să-i exploatăm pe alţii. Această falsă libertate perverteşte caracterul.

Dumnezeu nu ne transformă în sclavi atunci când ne cere să ne supunem adevărului. Omul firesc, familiarizat cu fărădelegea şi cu imoralitatea din lumea noastră, nu poate înţelege libertatea creştină. Dar omul născut din nou o poate înţelege şi aprecia. Lupta de eliberare din păcat purtată de Hristos pentru noi nu poate fi comparată cu niciuna dintre luptele de eliberare duse vreodată în istoria lumii. Prezenţa Sa ne curăţă sufletul şi ne transformă, oferindu-ne libertatea de fii şi fiice ale lui Dumnezeu.

 Dar Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor.

(1 Timotei 4:1)

Este deosebit de important să ascultăm glasul lui Dumnezeu şi să-L urmăm. Dar trebuie să fim atenţi, pentru că se pot interpune alte glasuri. S-a întâmplat ca oameni profund interesaţi de lumea spirituală să fie atraşi de alte puteri din locurile cereşti, şi nu de Dumnezeu.
în zilele noastre, mulţi oameni par a avea mari dificultăţi cu înţelegerea glasului lui Dumnezeu. Problema este cu atât mai serioasă în cazul celor care înclină balanţa mai degrabă spre senzaţional, decât spre înţelegerea raţională a Cuvântului Sfânt.

Părtăşia cu Hristos implică şi creierul. Dumnezeu caută să ajungă la noi prin intermediul facultăţilor cu care ne-a înzestrat când ne-a adus la existenţă. În religie, exaltarea poate fi foarte înşelătoare. Există primejdia ca stările sufleteşti intense şi schimbătoare să anihileze raţiunea. De aceea, este bine să facem distincţie între extrema sentimentalismului şi cea a intelectualismului pur.

Răspunsul nostru faţă de Dumnezeu constă în cea mai înaltă şi mai aleasă manifestare de care este capabilă fiinţa noastră ca întreg. Cât de multă nevoie au oamenii de cuvintele:„Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? îndreptându-se după Cuvântul Tău… Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!” (Psalmii 119:9,11). Ni se cere să aducem mintea, inima şi sufletul în supunere faţă de glasul lui Dumnezeu, aşa cum se face el auzit în Scriptură. Gândurile cele mai curate şi sentimentele cele mai profunde reprezintă cele două condiţii indispensabile pentru sănătatea spirituală şi pentru creşterea în credinţă.

În clipa în care permitem ca emoţiile să prevaleze asupra iluminării spirituale a minţii prin Cuvântul lui Dumnezeu, ne expunem la tot felul de amăgiri. Ajungem să acordăm o importanţă mai mare simţămintelor decât adevărului. Totuşi adevărul lui Dumnezeu contează mai mult decât orice emoţie a noastră faţă de el. Cuvântul Său rămâne glasul Său pentru noi, indiferent dacă ne creează sau nu anumite simţăminte.

Glasul lui Dumnezeu din Cuvântul Său trebuie să devină prin Duhul Sfânt îndrumătorul nostru divin. Atunci vom rămâne în adevăr. Pericolul cu care ne confruntăm astăzi în viaţa spirituală nu este apostazia bruscă, ci îndepărtarea pas cu pas de Cuvântul Sfânt din cauza ascultării altor glasuri, şi nu a glasului lui Dumnezeu.

 Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.

(Matei 4:4)

Când citim Cuvântul lui Dumnezeu avem convingerea că adevărul revelat în el nu mai poate fi găsit în altă parte. învăţăturile Scripturii reprezintă busola
morală şi spirituală a lui Dumnezeu, care ne oferă orientare cu înaltă claritate şi precizie.

Ai auzit vreodată glasul lui Dumnezeu? Ţi-a vorbit El vreodată personal? Dacă da, de unde ai ştiut că era glasul Lui? Cum ţi-ai dat seama că era El, şi nu Diavolul? Nu încape nicio îndoială că avem nevoie să auzim glasul lui Dumnezeu şi să recunoaştem adevărul.

Dumnezeu ne-a înzestrat cu capacitatea de a auzi şi de a recunoaşte vocea Sa. Dacă nu o recunoaştem, ne aflăm într-un mare pericol. Noi trebuie să trăim „cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”, a spus Hristos. El ne vorbeşte simplu, clar, pe înţelesul nostru. Dar e nevoie să ascultăm cu atenţie, cu dorinţa de a-L înţelege. Mintea noastră trebuie să fie pe deplin trează. în Biblie, când Dumnezeu vorbeşte, mesajul Său este limpede, iar oamenii cărora li se adresează îl primesc cu căldură, într-un mod inteligent, acceptându-l ca venind din partea Sa. Astfel, când Dumnezeu i-a dezvăluit lui Avraam intenţia Sa de a pedepsi Sodoma şi Gomora, cuvintele Sale au fost foarte clare pentru el şi i-au stârnit îngrijorarea şi preocuparea pentru locuitorii acestor cetăţi.

Domnul Hristos a rostit întotdeauna adevărul în cuvinte clare şi uşor de înţeles, care îi convingeau şi îi motivau pe oameni. El îi făcea conştienţi de responsabilitatea lor de a asculta şi a înţelege glasul Său şi apoi de a asculta de el. Glasul lui Dumnezeu şi Cuvântul Său sunt mereu în armonie desăvârşită.

Mesajul transmis de Dumnezeu în Sfintele Scripturi este de o calitate superioară mesajelor consemnate în orice altă sursă, întrucât el a fost rostit de însuşi Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu se deosebeşte de orice cuvânt al oamenilor.

 Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă.

(1 Timotei 6:10)

Caracterul nostru se vede din valorile şi principiile după care ne ghidăm în viaţă. Unele valori ne domină şi ne determină modul în care trăim. Biblia are multe de spus în privinţa banilor. Ea nu îi condamnă, dar ne atrage atenţia la ceea ce facem cu ei.„Iubirea de bani” este rădăcina tuturor relelor. De acest lucru trebuie să ţină seama atât cei care sunt bogaţi, cât şi cei care nu sunt bogaţi.

În viaţă putem adopta două atitudini: fie să dăruim cu mână largă, fie să păstrăm totul pentru noi. Tuturor ne place să fim în preajma oamenilor generoşi. Nu suntem atraşi de oamenii zgârciţi, care strâng cu lăcomie orice bănuţ, care storc de la noi cât se poate de mult, dar care ne oferă cât mai puţin posibil, mai puţin decât merităm sau ne revine de drept.

În istoria lui Rut, citim că Boaz le-a poruncit culegătorilor să nu strângă chiar toate spicele, ci să mai lase câteva în urmă pentru săracii care adunau în urma lor. Astfel de oameni ne plac!

Când câştigăm şi economisim bani cu o atitudine indiferentă faţă de oameni şi faţă de nevoile lor, caracterul nostru se degradează. Când strângem bani şi îi cheltuim doar pentru noi, nu mai suntem economi, ci avari. Dorinţa normală de a avea bani se transformă în patimă de înavuţire. Acumularea de bogăţii doar de dragul de a ne spori averile nu este un lucru sănătos.

Iuda a devenit un om foarte lacom. El a acceptat să le spună conducătorilor Sinedriului unde era Isus, în schimbul a treizeci de monede de argint, Iuda avea stofă de afacerist şi era un mare profitor. Iubirea de bani îi stăpânea impulsurile. Ea l-a determinat să îl trădeze pe Fiul lui Dumnezeu, iar apoi, când a văzut că nu i-a ieşit „afacerea”, s-a spânzurat.

întâmplarea aceasta din viaţa lui Iuda trage un semnal de alarmă.Ţi-ai vândut vreodată conştiinţa pentru bani? Ai trădat vreodată dreptatea în schimbul unui pumn de bani?

 A împrăştiat, a dat săracilor, neprihănirea lui rămâne în veac.

(2 Corinteni 9:9)

Tot ce avem am primit de la Dumnezeu. El nu ne cere să-l înapoiem mai mult decât am primit. Dar nu ne putem bucura de darurile Sale în mod real până când nu I le înapoiem. în prezenţa unui astfel de Dumnezeu generos şi îndurător, stăm liniştiţi şi fără teamă.

Ce mari binecuvântări ne oferă El zi de zi! Nu avem motive să ne temem că binecuvântările Sale ar ajunge vreodată la capăt. Am primit prin Hristos o moştenire importantă. Noi suntem unicii moştenitori. Iar când suntem generoşi şi iubitori, ne simţim foarte bine. Uităm lucrurile care ne-au supărat, oboseala dispare şi viaţa creştină ni se pare frumoasă. Posibilităţile pe care ni le oferă viaţa ni se par nelimitate.

Generozitatea este prezentă în cel mai înalt grad în biserica creştină. Noi suntem darnici fiindcă am primit de la Dumnezeu darul minunat al Fiului Său. Noi am înţeles că toate darurile vin de la El şi, de aceea, nu ne lăcomim. Mântuitorul a venit în lumea noastră şi S-a făcut sărac pentru noi, pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să ne îmbogăţim. El ne-a oferit totul, inclusiv viaţa Sa.

Nu avem motive să fim invidioşi pe alţii, deoarece noi suntem bogaţi în El. „Toate sunt ale voastre şi voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3:22,23). Spiritul de generozitate nu face decât să sporească binele şi fericirea tuturor. Noi putem fi o binecuvântare pentru toţi cei din jur, indiferent de situaţia noastră financiară. Cu cât ne arătăm mai mărinimoşi, cu atât ne sunt înmulţite darurile în toate aspectele vieţii. Domnul doreşte să fim nemăsurat de bogaţi.

Şi dacă Dumnezeu este atât de mărinimos cu noi, noi de ce să ne reţinem în a fi mărinimoşi cu fraţii noştri? Avem nevoie să ne însuşim spiritul lui Hristos şi să călcăm pe urmele Sale. El ne poate da o inimă nouă iubitoare şi neegoistă. El poate face din acest pumn de lut păcătos, un om bun şi darnic. Viaţa înseamnă prietenie, dragoste, compasiune faţă de toţi oamenii, lucruri pe care banii nu le pot cumpăra!

 Să se dea o poruncă împărătească… care să spună că oricine va înălţa timp de treizeci de zile rugăciuni către vreun dumnezeu sau către vreun om, afară de tine, împărate, va fi aruncat în groapa cu lei… Când a aflat Daniel că s-a iscălit porunca, a intrat în casa lui… şi de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga şi lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea şi mai înainte.

(Daniel 6:7,10)

„Toţi fac aşa.”

Mulţi consideră că argumentul acesta este suficient pentru a-şi modifica normele morale privitoare la viaţa sexuală şi la castitate, la activitatea şcolară sau la afaceri.

Există totuşi creştini dedicaţi care ascultă de Dumnezeu, la fel ca Daniel. Există creştini care nu pot accepta nici măcar pentru o secundă ideea distrugerii temeliei caracterului şi a tăgăduirii Domnului lor.

Ce imagine ai despre tine? Când ţi-ai format această imagine, te-ai inspirat din ceea ce crede Domnul Hristos despre tine sau din ideile altcuiva? Problemele morale se înmulţesc atunci când începem să punem întrebări de genul: De ce nu pot să fac acest lucru? Ce e atât de rău dacă îl fac? Este rău să merg în locul acela de distracţii? Acolo unde nu există o linie clară de demarcaţie între bine şi rău, este mult mai uşor să te abaţi de la comportamentul moral integru.

Lucrul cel mai regretabil care s-a petrecut în generaţia aceasta este aceea a popularizării sexului liber şi a imoralităţii sexuale, a dispreţului faţă de integritate şi onestitate. Am ajuns să adoptăm un stil de viaţă în funcţie de ceea ce face toată lumea sau de ceea ce este popular la un moment dat, şi nu în funcţie de ceea ce spune Cuvântul clar al lui Dumnezeu.

Este necesar să fim vigilenţi faţă de excesele din sport şi din divertisment, care ne transmit ideea că scopul suprem al vieţii este pur şi simplu să te distrezi. De multe ori ajungem să săvârşim un lucru regretabil de teamă să nu facem notă discordantă faţă de cercul nostru de prieteni.

Urmaşii lui Hristos din toate secolele au avut un caracter ca al lui Daniel. Ar trebui să privim cu bucurie şi cu nerăbdare spre privilegiul extraordinar de a sta în compania lui Daniel, a lui losif şi a lui Pavel.Trebuie să fim gata să luăm atitudine şi să fim biruitori pentru Domnul nostru, chiar şi în lipsa susţinerii din partea mulţimii.

 Patul va fi prea scurt ca să te întinzi în el şi învelitoarea, prea îngustă ca să te înveleşti cu ea.

(Isaia 28:20)

Profetul Isaia priveşte aici spre judecăţile iminente, spre distrugerea apropiată a Samariei şi spre criza din luda. Era nevoie urgentă de pregătire morală şi spirituală, dar oamenii refuzau să-şi caute adăpostul în Dumnezeu. Israeliţii se amăgeau cu gândul că stăteau bine şi comod pe patul pe care şi-l pregătiseră. Nici nu-şi imaginau cât de neîndestulătoare avea să se dovedească neprihănirea lor personală – ca un pat prea scurt şi ca o învelitoare prea îngustă.

Mulţi creştini reduc religia la condiţii din ce în ce mai simple, îşi diminuează obligaţiile, ajungând să creadă că e suficient să rosteşti numele Isus” sau să respecţi regula de aur. Preocuparea nu mai e cât de mult pot face, ci cât de puţin pot face pentru a fi credincioşi. Ei doresc să afle care sunt condiţiile minime pentru a fi creştini. Ţinta e ajustarea credinţei creştine, de fapt retuşarea ei pentru a se potrivi căilor lor.

Problema e că aceste condiţii minime se dovedesc a fi tot atât de ineficiente ca şi tentativa de a opri furtuna cu ajutorul unui panou ori ca încercarea de a ne încălzi mâinile într-o zi geroasă suflând în pumni. Religia devine atunci la fel de dezamăgitoare ca un pat prea scurt şi ca o pătură prea îngustă.

Un tânăr care îşi doreşte să devină sportiv profesionist nu va întreba:„Care sunt condiţiile minime pe care trebuie să le îndeplinesc pentru a deveni campion?” Un tânăr care intenţionează să devină muzician nu va pune întrebarea:„Cât de puţine cunoştinţe şi deprinderi ar trebui să am pentru a fi muzician?” Când dorim să fim prieteni cu cineva, nu ne gândim:„Oare cât de puţine dovezi de prietenie îi pot oferi pentru a-i rămâne prieten?” Un bărbat căsătorit, cu copii, nu va spune:„Cât de puţin pot face pentru a fi considerat tată şi soţ?” Nu ne punem problema cât de puţin putem face, ci cât de mult!

Noi luăm din viaţa spirituală atât cât investim în ea. Avem, aşadar, toate motivele să ne formăm un obicei din a conştientiza prezenţa lui Dumnezeu, de a simţi personal îndemnurile lui Hristos.

Suntem noi convinşi că viaţa spirituală ar trebui să ocupe primul loc? Sau acceptăm ca locul prioritar să îl aibă problemele zilnice? Generaţia noastră are nevoie de Dumnezeu mai mult decât cei din orice generaţie anterioară.

 Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un aluat pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala.

(Matei 13:33)

În Scriptură, aluatul (sau drojdia) poate fi atât benefic, cât şi dăunător. El poate fi atât simbolul Evangheliei, cât şi al păcatului, având efecte diferite în viaţa unui individ. Domnul Hristos le-a atras atenţia ucenicilor Săi să se ferească de aluatul fariseilor, deoarece el avea să le afecteze întreaga existenţă.

Dacă întrebuinţăm drojdie de slabă calitate, pâinea nu va creşte şi va avea un gust neplăcut. Când frământăm coca, drojdia pătrunde peste tot. Tot la fel, Evanghelia trebuie să pătrundă în inimile noastre şi în toate aspectele vieţii, în tot ce facem acasă, la biserică, la locul de muncă şi în timpul liber.

Evanghelia trebuie să-şi facă lucrarea până la capăt. Domnul Hristos nu a scos numai şase demoni din Maria. Când a făcut minuni, nu i-a redat vederea orbului doar parţial, nu l-a vindecat pe bolnavul de la Betesda numai în parte. Evanghelia nu-şi poate face lucrarea doar pe jumătate, nu putem fi pe jumătate cu biserica şi pe jumătate cu lumea.

Pe de altă parte, întreaga noastră existenţă poate fi afectată chiar şi de un singur păcat. O casă afectată de putregaiul de lemn sau de termite se va prăbuşi în cele din urmă, chiar dacă este protejată împotriva incendiilor sau furtunilor. La fel se întâmplă şi în viaţă. Moartea spirituală nu survine întotdeauna din cauze exterioare, ci şi din cauze ascunse care, asemenea moliilor şi ruginii, macină pe dinăuntru.

Unele dintre cele mai grave probleme vin din interior. Unele păcate înmoaie puterea voinţei, tocesc conştiinţa şi ne fac insensibili la lucrurile spirituale. Poate că o vreme le tolerăm, le întreţinem, dar într-o zi, când suntem puşi în faţa unei ispite puternice, cădem. Atunci viaţa spirituală se stinge. O mică fisură ivită în lemnul fluierului se lărgeşte treptat şi face fluierul imposibil de folosit. Închinarea nu este abandonată, dar se transformă în rutină. Rugăciunea nu este repudiată, dar e făcută pe fugă. Biblia nu este respinsă, ci doar ignorată.

Evanghelia lui Hristos înnobilează viaţa, dă frumuseţe caracterului, dă profunzime consacrării şi statornicie ascultării de voinţa divină.

 Dar ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat unul la holda lui şi altul la negustoria lui.

(Matei 22:5)

În parabola nunţii fiului de împărat, Domnul Hristos ne cheamă la ospăţul nunţii Sale pentru a avea părtăşie cu El. Isus vorbeşte aici mai cu seamă despre evrei şi despre atitudinea lor faţă de invitaţia de a avea comuniune cu Tatăl şi cu Fiul Său. Evreii L-au tratat pe Isus cu indiferenţă şi au refuzat să-L primească. Atunci împăratul a poruncit ca invitaţia să fie oferită tuturor celor care stăteau la răspântiile drumurilor.

Mai multe suflete pier din cauza neglijării şi a indiferenţei faţă de Dumnezeu, decât din cauza răzvrătirii făţişe faţă de El. Mulţumirea de sine ne adoarme conştiinţa şi ne diminuează treptat dorinţa de a progresa spiritual. Ajungem atunci să lâncezim şi să nu ne mai pese de îndemnurile venite din partea Duhului Sfânt.

Un mod de manifestare a spiritului vremii noastre este luarea în derâdere a religiei. Sporturile ne captivează, afacerile ne acaparează, plăcerile ne fascinează, în schimb, mântuirea oamenilor ni se pare atât de lipsită de importanţă! Indiferenţa aruncă invitaţia lui Hristos la coşul de gunoi. Indiferenţa îl refuză. Nu există păcat mai mare decât acela de a reduce lucrarea de mântuire la o chestiune de preferinţă personală.

Biblia şi viaţa Domnului Hristos stau în contrast cu acest stil de viaţă comod şi frivol, cu această goană după himere. Creştinii au o atitudine serioasă faţă de viaţă, faţă de lucrurile care contează cu adevărat, faţă de relaţia cu Dumnezeu. Acţiunile şi faptele noastre sunt adevăratul indicator al dorinţei noastre de a ne implica.

Dacă Domnul S-ar fi mulţumit cu simpla rostire a Numelui Său, majoritatea ascultătorilor Săi s-ar fi întors la casele lor plini de entuziasm şi împăcaţi cu ei înşişi. Dar El cunoştea firea omului. Ştia că oamenii religioşi pot fi oameni ai vorbelor, dar nu neapărat şi oameni ai faptelor.

Pe calea credinţei nu ne va fi de folos nimic din ceea ce nu ne-am însuşit personal cu adevărat, nimic din ceea ce nu ne-am dorit cu tot sufletul, cu toată ardoarea, indiferent de ceea ce au ales să facă alţii.

 [Chiar dacă] ar fi în mijlocul ei Noe, Daniel şi Iov, pe viaţa Mea, zice Domnul, Dumnezeu, că n-ar scăpa nici fii, nici fiice, ci numai ei şi-ar mântui sufletul prin neprihănirea lor.

(Ezechiel 14:20)

Mântuirea este un act strict personal, la fel cum este şi pierderea mântuirii. Referirea din textul de astăzi la Noe, Daniel şi Iov exprimă cu claritate acest lucru. Unii ar putea fi ispitiţi să creadă că aceşti trei mari bărbaţi ai Vechiului Testament ar fi putut transfera în contul descendenţilor lor anumite merite. Realitatea este totuşi că ei nu s-au putut mântui decât pe ei înşişi. Nimeni altcineva nu a fost mântuit în baza neprihănirii lor.

Noe a fost numit„om neprihănit şi fără pat㔺i„propovăduitor al neprihănirii”; Daniel a fost un model remarcabil de viaţă neprihănită, un om în care nu s-a găsit nicio greşeală; Iov nu a păcătuit în pofida multelor necazuri şi suferinţe prin care a trecut. Dar fiecare a primit mântuirea individual. Aceasta nu înseamnă totuşi că ei nu au ajutat la mântuirea altora. Noe şi-a salvat fiii şi fiicele, Daniel a avut fără îndoială o influenţă bună asupra celor trei prieteni ai săi şi asupra altor evrei.

De aceea ne preţuieşte Dumnezeu pe fiecare în parte; de aceea Se ocupă de noi personal. Singurul mod de a acţiona responsabil faţă de Hristos şi faţă de adevărul din Cuvântul Sfânt este să procedăm ca Pavel: când i s-a descoperit lumina, a luat imediat decizia de a-L urma pe Hristos. Dacă evităm să luăm această decizie, săvârşim cel mai mare păcat. Ceea ce ne interesează nu este ce spun oamenii, ci ceea ce aşteaptă Domnul Hristos de la noi.

Adevărul a ajuns la uşa noastră şi nu are rost să aşteptăm dovezi mai mari şi mai convingătoare, pentru că nu vor veni. Este alarmant când începem să ne amăgim cu ideea că nu avem de ce ne teme atâta timp cât avem de partea noastră o mare majoritate; este îngrijorător când ne pregătim candelele la fel ca fecioarele nechibzuite şi când ajungem să credem că tot ce trebuie să facem este să participăm la activităţile bisericii, fără să ne dedicăm conştient şi total Domnului nostru. Să fim sinceri; vom ieşi biruitori din timpul strâmtorării numai în condiţiile în care îi vom fi jurat credinţă lui Dumnezeu în mod individual şi numai dacă nu ne vom fi încălcat acest jurământ.