Categorie: Devoțional Femei

Adevărat vă spun că, ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut.
Matei 25:40

Aveam opt ani când lumea mea s-a spulberat. Cu câteva luni înainte, tatăl meu fusese luat din casă. Fiind „fata lui tata”, am fost devastată. Zăpada cădea, luminile de Crăciun scânteiau și se auzea muzică de sărbătoare, dar nu simțeam nicio bucurie de Crăciun. Cea mai importantă persoană din lumea mea lipsea. Cadourile ar face fericit aproape orice copil de opt ani, dar banii erau puțini și nu existau cadouri sub brad.

Cioc-cioc-cioc. Mama a deschis ușa și a ieșit afară. Când a intrat câteva minute mai târziu, avea o cutie cu cadouri împachetate frumos în brațe, un zâmbet pe față și lacrimi în ochi. Câteva ore mai târziu, s-a auzit un alt ciocănit. De trei ori în acea zi, procesul s-a repetat și a continuat și în zilele următoare. Nu-mi amintesc câte persoane au trecut pe la noi, dar trebuie să fi fost cel puțin zece. Fiecare a explicat că dorea să ne aducă o mică bucurie de Crăciun. Sperau că știm cât de mulți oameni țin la noi. În dimineața de Crăciun, în sufragerie erau mai multe cadouri decât văzusem sau îmi imaginasem vreodată! Se revărsau de sub brad și erau îngrămădite în jurul acestuia.

În dimineața de Crăciun, după ce am mâncat frigăruile cu mere și am băut ciocolata caldă, ne-am așezat cu toții în jurul bradului și am citit povestea de Crăciun. Îmi amintesc sentimentul care a început să crească în mine: recunoștință! Prietenii, bisericile, școala mea, chiar și departamentul de poliție s-au dat peste cap pentru a ne face Crăciunul mai luminos. Inima mea mică de opt ani s-a umplut de bucurie când am realizat cât de mulți oameni ne iubeau și se îngrijeau de noi. Crăciunul în care credeam că nu vom avea nimic este Crăciunul în care am avut cel mai mult.

Cu peste două mii de ani în urmă, într-un grajd întunecat și murdar, S-a născut Mântuitorul nostru. Maria și Iosif nu aveau prieteni sau familie care să le facă viața mai bună. Isus a spus: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut” (Matei 25:40). Atunci când facem ceva pentru unul dintre copiii Săi, o facem pentru El. Așadar, poate că Isus nu a avut cel mai bun prim Crăciun, dar Îi putem oferi anul acesta cel mai bun pe care L-a avut vreodată, ajutând o familie nevoiașă, ducându-le fursecuri celor închiși și asigurându-ne că copiii Săi se simt iubiți. Sunteți gata să Îl ajutați pe Isus să aibă un Crăciun minunat?

Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față în față. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin.
1 Corinteni 13:12

Într-o seară de miercuri, am făcut ceva ce fac rar – am participat la adunarea de rugăciune a bisericii mele. În acea seară, pastorul a ținut un devoțional intitulat „Conduși la rugăciune”. Era despre acele momente în care viața îți aruncă atât de multe în cale și nu ești sigur cum vei reuși. Te simți ca și cum ai fi într-o groapă și continui să cazi tot mai adânc, fără să vezi vreo ieșire. Ești atât de adânc căzut, încât nu poți vedea lumina.

Neavând nicio cale umană de a ieși din situație, ești împins să te rogi. Nu te rogi pentru că este momentul potrivit al zilei sau pentru că cineva ți-a spus că așa trebuie să faci. Te rogi pentru că nu mai ai ce face.

Exact acolo mă aflu și eu, m-am gândit în timp ce îl ascultam. Mă aflam într-o situație extrem de încurcată în acel moment și știam că nu o pot rezolva singură. Știam asta pentru că încercasem.

Dar cunosc pe Cineva care poate rezolva orice problemă. Trebuie să mă rog. Trebuie să-I spun lui Dumnezeu că am nevoie de El. Am nevoie ca El să preia situația mea actuală și chiar întreaga mea viață. Nu am alte opțiuni, trebuie să mă rog. Știu deja că nu pot rezolva această problemă. Dumnezeu poate. Trebuie să mă rog.

Era perioada Crăciunului; în jurul meu, oamenii își doreau pace pe pământ și bunăvoință printre oameni. Dar eu nu simțeam nicio pace și cu siguranță nu simțeam bunăvoință față de întreaga omenire. Aveam nevoie de ajutor. Am simțit îndemnul să mă rog.

Nu înțelegeam de ce mă aflam într-o astfel de situație. Nu eu o cerusem. Nu eu o provocasem. Uneori, viața îți aruncă lucrurile în față fără să le ceri și fără să le inviți. Când ești tentată să disperi, când întunericul acelei găuri adânci a acoperit toată lumina, când nu știi încotro să te îndrepți sau ce să faci, amintește-ți acest lucru: Dumnezeu are un plan!

„Aveți privilegiul de a fi voioși în Domnul și de a vă bucura de cunoașterea harului Său susținător. Dragostea Lui să pună stăpânire pe mintea și inima voastră. Feriți-vă să ajungeți suprasolicitați, istoviți de griji și deprimați. […] Îndepărtați-vă privirile de la lucrurile întunecoase și descurajatoare și uitați-vă la Isus, Marele nostru Conducător” (Ellen G. White, Solii alese, cartea a 2-a, Viață și Sănătate, București, 2012, p. 349).

Cheamă-Mă în ziua necazului și Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi!
Psalmii 50:15

Dacă este voia lui Dumnezeu, nimic nu o poate opri. Dacă nu este așa, oricum nu mi-aș dori acest lucru. Acest gând mă conectează cu Dumnezeu atunci când lucrurile nu merg bine.

Un fost student de-al meu din Myanmar, ajuns la o universitate din Thailanda, mi-a trimis un e-mail și m-a invitat la nunta lui în Kalemyo, Myanmar. Participarea la nunta lui Gin Suan mi-ar fi permis să văd țara (fosta Birmanie) de care auzisem în poveștile de misiune. M-am rugat ca această călătorie să fie voia lui Dumnezeu. Într-o noapte, am visat că mă aflam într-un autobuz care traversa un pod îngust ce trecea peste un râu cu debit rapid. Am luat visul ca pe o încurajare și am făcut aranjamentele.

 Mătușa lui Gin Suan, Flora, m-a întâmpinat la aeroportul din Yangon. După salutări, Flora mi-a șoptit: „Trebuie să vorbim.” Vorbea serios, iar eu am simțit o problemă. „Avioanele și autobuzele spre Kalemyo sunt toate rezervate până la Crăciun – prea târziu ca să ajungi la nuntă. Ai dori să te plimbi prin Yangon până la zborul de întoarcere spre Bangkok?” „Așteaptă”, i-am răspuns, în timp ce am făcut o rugăciune rapidă pentru a fi îndrumată. „Trebuie să sun pe cineva”, i-am spus.

L-am sunat pe Rodrigo, un student pe care îl cunoșteam și care mergea și el la Kalemyo. Câțiva prieteni din Myanmar îl ajutau să găsească un mijloc de transport. Mă gândisem să călătoresc cu el, dar plecasem din Bangkok cu o zi înainte. I-am explicat problema mea. Rodrigo și-a sunat prietenii, care se întâmplau să fie în același aeroport. Ne-a pus în legătură și am convenit să ne întâlnim. Acești prieteni mi-au sugerat să iau autobuzul care pleca două ore mai târziu. Unul dintre ei avea o familie care deținea compania de autobuze și șoferii lor păstrau întotdeauna un loc pentru cazurile de urgență. Am ocupat acel loc.

Călătoria de 19 ore cu autobuzul a fost plină de experiențe interesante și de bunătatea unor persoane total necunoscute. Cel mai emoționant a fost momentul în care autobuzul a traversat un râu cu debit rapid pe un pod îngust, exact așa cum văzusem în visul meu. Călătoria a început și s-a încheiat cu ajutorul și harul lui Dumnezeu. El m-a ajutat să ajung la destinație.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!
2 Corinteni 1:3-4

În timp ce mă gândeam la acest verset biblic, am căutat definiția cuvântului „a mângâia”. Unele dintre definiții erau: „a oferi sprijin”, „a ridica moralul”, „a consola”, „a fi sensibil”. De asemenea, am căutat „agape”, care desemnează în limba greacă cel mai înalt tip de dragoste, acea dragoste dezinteresată, necondiționată și plină de sacrificiu. Lumea noastră este o dihotomie. Oricât de mult am avea nevoie să fim buni, încurajatori, plini de compasiune și iubitori, pot exista momente în care lucrurile merg prost, cuvintele sunt rostite în grabă, iar comportamentele pot răni sau afecta pe cineva. Deși este o lume plină de necazuri, este, de asemenea, o lume minunată, deoarece Dumnezeu a făcut-o pentru noi și El este cu noi. Resimțim duritatea vieții, dar simțim și dragostea pe care Dumnezeu ne-o dăruiește în fiecare clipă, în fiecare zi.

În Evanghelia după Luca, aflăm despre relația dintre Maria, mama lui Isus, și verișoara ei Elisabeta. Amândouă se aflau într-o poziție care le făcea vulnerabile. Elisabeta era stearpă de mulți ani și, ca femeie mai în vârstă și stearpă, s-ar fi simțit dezonorată într-o societate în care se credea că o femeie care nu putea avea copii era pedepsită de Dumnezeu. Maria era o femeie tânără, virgină, și era însărcinată. Deși era logodită cu Iosif, în viziunea societății, era o mamă necăsătorită. Dar Dumnezeu avea un scop mai mare pentru ambele femei. Prin lucrarea Duhului Sfânt, Elisabeta a devenit mama lui Ioan Botezătorul, iar Maria a devenit mama lui Isus. Ioan a pregătit calea pentru Isus, Mântuitorul nostru. Isus Și-a dat viața pentru noi, arătându-ne cum să ne iubim și să ne îngrijim unii pe alții.

Când îngerul Gabriel i-a spus Mariei despre sarcina Elisabetei, Maria s-a dus repede la ea. Ambele femei aveau nevoie să primească încurajări una de la cealaltă în această perioadă minunată din viața lor. Cu toții avem nevoie de dragoste și încurajare în călătoria noastră. Dumnezeu Își rostește adesea cuvintele de mângâiere prin dragostea prietenilor noștri. Există cineva pe care Dumnezeu l-a pus pe inima ta? Cineva poate avea nevoie de bunătatea pe care i-o poți arăta astăzi. Iar, dacă ai nevoie de încurajare, apelează la Dumnezeul oricărei mângâieri! El este aproape, prietenul tău.

De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada.
Isaia 1:18

Zilele în care școlile se închideau din cauza ninsorilor abundente sunt de domeniul trecutului. Școala la care lucra mama mea a declarat toate zilele cu vreme nefavorabilă drept zile de învățare virtuală. Chiar dacă nu mai sunt elevă, o bucățică din inima mea a murit odată cu această veste. Când eram copil, așteptam cu nerăbdare, cu respirația tăiată, după ce auzeam telefonul sunând dimineața devreme. Entuziasmul pe care îl simțeam în fața posibilității unei „zile libere” era aproape de necrezut.

Casa părinților mei se află în afara drumului, în pădure. În zilele în care zăpada era deosebit de frumoasă, mă îmbrăcam, îmi luam aparatul foto și ieșeam pe ușă. Cea mai bună zi cu zăpadă are puțin sau deloc vânt. Șoaptele liniștite ale păsărilor și zăpada care cădea ușor de pe crengi dădeau suficientă viață liniștii încât să nu fie amenințătoare sau opresivă. Mă strecuram prin zăpadă, îndreptându-mă spre pădure, suficient de departe pentru a fi înconjurată de copaci. Zăpada atârna frumos pictată pe crengile pinilor și contura copacii de foioase. O pasăre-cardinal zbura prin preajmă, stridentă în peisajul înghețat. Sentimentul pe care îl aveam nu se compara cu nimic altceva – liniște supremă. Toate imperfecțiunile zăceau ascunse sub movilele albe. Nu ai fi știut niciodată că aici se aflau echipamente agricole stricate, cu excepția cotețului de găini de mult nefolosit, prea mare pentru a fi acoperit complet de zăpada din Virginia.

Scriptura nu spune dacă va fi zăpadă pe Noul Pământ, dar sunt sigur că pacea, mulțumirea și uimirea față de ceea ce mă înconjoară vor fi prezente și amplificate. Emoția unei zile cu zăpadă nici nu se compară! Cel mai bun lucru este că păcatele noastre nu vor fi acolo. Zăpada poate acoperi defectele și stricăciunile, dar nu poate ascunde pasărea-cardinal. Oricât de mult am vrea să încercăm noi înșine să reparăm ceea ce am făcut, noi suntem roșii în fața sfințeniei pure a lui Dumnezeu. Dându-I viața noastră lui Isus și deschizându-ne inimile Lui, El nu doar că ne ascunde păcatele, ci le și ia. Datorită dragostei și jertfei Sale, vom fi făcuți la fel de curați și de frumoși ca zăpada proaspăt căzută.

Doamne Isuse, ori de câte ori vedem zăpadă, să ne amintim de promisiunea Ta de iertare și de viață veșnică pentru cei care Te iubesc și care Te slujesc din toată inima! Amin!

Trăiți în dragoste, după cum și Hristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi „ca un prinos și ca o jertfă de bun miros” lui Dumnezeu.
Efeseni 5:2

Timotei și-a început predica cu întrebarea: „Ce înseamnă să ai o relație personală cu Dumnezeu?” Ne-a împărtășit frânturi din viețile pline de credință ale lui Moise, Enoh și Avraam, făcând în același timp legătura între poveștile lor personale și propriile experiențe de viață. Când a menționat că viața lui Enoh I-a plăcut lui Dumnezeu (Evrei 11:5-6), m-am simțit entuziasmată și iubită de Isus. Numele meu, Deborah, în ebraică, înseamnă „albină”. Și chiar am fost o albină foarte ocupată de la nașterea fiului meu autist, Sonny, în 1986.

În fiecare zi îmi pun de bunăvoie viața pe altarul sacrificiului de sine, pentru a fi folosită de Dumnezeu așa cum dorește El, în special pentru Sonny și alții care vor avea nevoie de sprijin pe viață. Mă consider o ambasadoare a Regelui regilor și îmi trăiesc viața în Duhul Sfânt. Acest lucru înseamnă că, dacă mă simt impresionată de Duhul Sfânt să ajung la alții și să le vorbesc despre Isus și să le împărtășesc mesajul Evangheliei speranței, pur și simplu o fac. Îmi iubesc meseria. Îmi aduce multă bucurie și liniște sufletească să știu că Dumnezeu deține controlul absolut asupra vieții mele și asupra vieților membrilor familiei mele.

Această slujbă mi-a provocat o durere intensă și multe lacrimi, pentru că nu toți creștinii gândesc la fel. Nu aș face sau spune niciodată în mod intenționat ceva care să Îl facă de rușine pe Isus; totuși, sunt supusă greșelilor la fel ca oricine altcineva. Acest lucru nu mă împiedică să-mi împărtășesc credința, ci mă menține umilă și cu un spirit de învățătură. Dacă este necesar un „te rog să mă ierți”, îl voi spune fără ezitare. Sunt sigură că Sonny, în vârstă de 23 de ani, culege multe binecuvântări din cariera aleasă de mama sa și din starea de bine pe care o are.

„Regele nu are de îndeplinit o lucrare mai înaltă ca aceea a mamei. Mama este regina casei ei. Și în puterea ei stă modelarea caracterului copiilor ei, pentru ca viața lor să corespundă celei viitoare, veșnice. Un înger nu ar putea pretinde o misiune mai înaltă; căci, îndeplinind această lucrare, ea Îl slujește pe Dumnezeu. […] Lucrarea ei este pentru această viață și pentru veșnicie” (Ellen G. White, Căminul adventist, ed. a 2-a, rev., Viață și Sănătate, București, 2010, p. 193).

Este ceva deosebit de frumos la o femeie care crește din luptele sale și folosește lecțiile învățate pentru a răspândi iubire și înțelepciune. Fii exemplul care le arată celorlalți cum să trăiască o viață plină de iubire!

Îngerul Domnului tăbărăște în jurul celor ce se tem de El și-i scapă din primejdie.
Psalmii 34:7

După ce mi-am finalizat studiile la Caribbean Union College din Trinidad, Indiile de Vest, am luat decizia de a-mi continua studiile la Columbia Union College din Takoma Park, Maryland, Statele Unite ale Americii. Scopul meu era să obțin o diplomă în biochimie. Reflectând asupra acestei experiențe, apar amintiri despre dragostea necondiționată a mamei mele. Cu dorința de a-mi oferi tot ceea ce aveam nevoie, s-a asigurat că eram pregătită pentru sosirea mea, care urma să se întâmple iarna. Stephen’s and Johnson’s Department Store avea un etaj special dedicat călătoriilor de iarnă, dar mama mea a mers mai departe. A apelat la o croitoreasă care să confecționeze o haină de iarnă special pentru mine. De asemenea, s-a ocupat de achiziționarea celorlalte articole de îmbrăcăminte de iarnă de care știa că voi avea nevoie.

Printre sfaturi pline de iubire și o mulțime de activități, a sosit ziua plecării. Casa noastră era plină de membrii familiei și de prieteni care ne-au făcut urări de bine pentru o călătorie în siguranță. În timp ce ne făceam valizele și ne urcam în mașină, o tăcere sumbră s-a așternut. Dar a fost curând înlocuită de entuziasmul privind călătoria care ne aștepta.

Plecarea de acasă a cântărit greu în inima mea, deoarece mi-am luat rămas- bun de la familia mea iubită. Anunțul privind numărul zborului meu și poarta de plecare a intensificat tristețea. Ne-am îmbrățișat și am cerut protecție divină în rugăciune. În avion, tânjeam după prezența familiei mele. Din păcate, era o dorință de neatins. La sosirea pe aeroportul John F. Kennedy, am prins cursa de legătură și am ajuns în curând în Washington, D.C.

Mi-am luat bagajele și am găsit un taximetrist care a pretins că știe unde se află Columbia Union College. Cu toate acestea, a recunoscut în cele din urmă că se pierduse. Încercând să-mi păstrez calmul, m-am rugat în tăcere pentru îndrumare, când, brusc, a început să mă amenințe, mi-a luat toți banii și m-a lăsat baltă cu valizele. Mă aflam într-o țară străină, pierdută și fără bani. Speranța a venit sub forma unei străine amabile, care mi-a observat suferința. Avea două fiice la colegiu și s-a oferit să mă ducă acolo. Recunoscătoare pentru bunătatea ei, am ajuns în siguranță la Halcyon Hall. Privind înapoi la viața mea, pot depune mărturie despre credincioșia lui Dumnezeu. Ce Dumnezeu minunat slujim!

El este Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor, El, Dumnezeu, care locuiește în Locașul Lui cel Sfânt. Dumnezeu dă o familie celor părăsiți, El izbăvește pe prinșii de război și-i face fericiți; numai cei răzvrătiți locuiesc în locuri uscate.
Psalmii 68:5-6

Stând la masa din sufragerie, mama mi-a povestit un vis pe care îl avusese în noaptea precedentă. În visul ei, un înger îi arătase două fetițe gemene și îi spusese că sunt copiii pe care Dumnezeu mi-i va da peste doi ani. Ca femeie singură care se apropia de vârsta de 30 de ani, aceasta a fost o promisiune binevenită din partea lui Dumnezeu, iar eu am calculat în minte un calendar pentru următorii doi ani. Pe măsură ce zilele treceau și nicio nouă relație nu se materializa, am uitat de visul mamei. Ea s-a înscris și la un curs de formare pentru a deveni mamă adoptivă. Întrucât locuiam în aceeași casă, evaluarea a inclus interviuri cu toți adulții din casă, inclusiv cu mine. În timpul interviului meu, i-am menționat întâmplător asistentei sociale că eram interesată de adopție.

Doi ani mai târziu, în timp ce mama mea se pregătea pentru primii ei copii în plasament, gemeni nou-născuți, stătea la aceeași masă din sufragerie împăturind haine de bebeluș. În timp ce vorbeam, a comentat că asistenta lor socială, care, din întâmplare, era aceeași care ne făcuse evaluarea la domiciliu, o întrebase dacă mai eram interesată de adopție. Și, dacă da, dacă aș lua în considerare aceste fetițe. Era ca și cum în fața mea ar fi coborât un ecran, în timp ce scena de acum doi ani se derula din nou. Știam că aceștia erau copiii din visul mamei mele. Și am plâns. Nu așa voiam să-mi întemeiez familia, dar, cu lacrimi în ochi, m-am rugat să am încredere în planurile Lui. Două zile mai târziu, am adus acasă de la spital două grămăjoare de 5,5 kilograme în total.

În următoarele câteva luni, prietenii m-au avertizat să nu mă atașez prea mult, deoarece nu existau garanții că fetele vor fi disponibile pentru adopție. Și, chiar dacă ar fi fost, șansele ca o femeie singură să obțină aprobarea să le adopte erau mici. Dar, în inima mea, m-am agățat de promisiunea lui Dumnezeu și am avut încredere că El va găsi o cale. După trei ani și multiple coincidențe, sau ceea ce noi numim coincidențe divine, judecătorul a semnat actele care ne făceau legal familia pe care Dumnezeu o crease cu ani în urmă. De fiecare dată când mă uit la fetele mele, îmi amintesc că Dumnezeu încă Se ocupă de îngrijirea celor fără tată. El încă orchestrează modalități minunate de a-i așeza pe cei singuri în familii. El încă ne călăuzește cu cântece de bucurie, care reflectă dragostea Sa neclintită.

Stăpânul său i-a zis: „Bine, rob bun și credincios, ai fost credincios în puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!”
Matei 25:23

Tocmai ne bucuraserăm de o zi frumoasă de părtășie. Femeile călătoriseră din toată Anglia pentru a participa la o zi de motivare. Ca de obicei atunci când avem ca subiect scopul sau orice altceva legat de scop, am abordat mai întâi și am demitizat orice concepție greșită care le-ar împiedica pe femei să recunoască faptul că fiecare dintre ele a fost creată cu un scop divin în minte. După ce am prezentat subiectul, am avut o sesiune de întrebări și răspunsuri.

O doamnă a început: „Dr. Nadine, v-am auzit vorbind despre scop. Eu cred oarecum că Dumnezeu ne-a adus pe lume pentru a realiza ceva măreț. Mi-e greu să înțeleg: este un hobby sau o pasiune, dar nu ceva ce pot face ca o carieră cu normă întreagă?”

Am fost entuziasmată pentru că auzisem această întrebare de atâtea ori de la femei din întreaga lume. Femeile se luptă adesea, uneori în mod inconștient, cu convingerea că au fost create pentru a sprijini visurile altora, când, de fapt, Dumnezeu le-a adus pe lume pentru a face ceva semnificativ, ceva care contează.

Multe dintre cele care știu că Dumnezeu le-a chemat la ceva mai mare decât ceea ce fac în prezent au totuși conflicte interne deoarece chemarea lui Dumnezeu nu se aliniază cu ideile lor sau se încadrează complet în afara zonei lor de confort.

Soluția la multe dintre problemele lumii ar putea fi în mâinile voastre, dar prea multe dintre noi am fost informate că locul nostru este în casă. Vocea noastră ar trebui să fie redusă la tăcere. Ideile noastre să fie ținute pentru noi înșine. Dumnezeu însă vrea să știm că nu suntem aici din întâmplare! Nu suntem o idee de ultimă oră. Nu suntem o greșeală, iar lucrul pe care suntem menite să îl facem este esențial pentru că scopul nostru contează.

Și dacă ai scăpat deja de aceste convingeri false, întreabă-te ce anume te împiedică să avansezi în lucrarea la care Dumnezeu te-a chemat! Ca fiice ale Dumnezeului celui Preaînalt, putem aștepta toate cu nerăbdare să auzim cuvintele: „Bravo, fiica Mea! Ai fost credincioasă… intră în bucuria Stăpânului tău!” (Matei 25:23).

Perii albi sunt o cunună de cinste, ea se găsește pe calea neprihănirii.
Proverbele 16:31

În timpul celui de-al treilea an de kinetoterapie, unele dintre cursurile noastre presupuneau să facem numeroase vizite la diverse spitale și clinici, ca parte a stagiului nostru de practică. Ni s-a spus că va trebui să parcurgem patru module clinice, iar fiecare dintre ele va dura o lună. Eram puțin îngrijorată de această experiență, deoarece clasa noastră nu lucrase niciodată într-o clinică atât de mult timp.

Fiecare perioadă de patru săptămâni a implicat o specialitate diferită și a inclus lucrul în cadrul unui spital, unde se puteau prezenta oameni cu orice afecțiune și se așteptau ca noi să fim capabili să îi tratăm. Una dintre specialitățile în care am lucrat a fost pediatria. A fost o provocare să văd atâția copii cu dizabilități cronice venind pentru a fi evaluați și tratați.

Pe parcursul celor patru luni de lucru în aceste medii clinice, m-am confruntat cu multe situații cu care nu mă mai confruntasem până atunci, care au implicat interacțiuni cu oamenii la mai multe niveluri.

Faptul că am fost expusă la oameni extrem de bolnavi, mulți dintre ei având dureri severe, mi-a deschis ochii și m-a ajutat să realizez cât de norocoasă sunt că îmi pot folosi pe deplin membrele și că organele vitale îmi funcționează. Nu mă gândisem niciodată la asta înainte. Un corp sănătos și pe deplin funcțional este un dar pe care îl luăm prea ușor de bun. În fiecare zi când intram în mediul clinic, înălțam o rugăciune de mulțumire către Domnul pentru că m-a binecuvântat cu o sănătate bună.

De când lucrez în spital, am ales să nu-mi consider niciodată sănătatea ca un dat. Sănătatea este un dar prețios de la un Dumnezeu iubitor. Odată pierdută, este foarte dorită. Haideți să ne bucurăm de privilegiul sănătății și să nu abuzăm de ea și să nu o luăm de bună! Lăudați-L pe Dumnezeu pentru acest dar minunat! Hotărâți-vă împreună cu mine să aveți zilnic un mod de viață sănătos, astfel încât Duhul Sfânt să ne poată folosi cât mai bine ca martori pentru alții!

Îți mulțumesc, Doamne, pentru darul incredibil al vieții și al sănătății! Ține-ne mereu conștiente că trupurile noastre sunt templul Duhului Sfânt! Îți mulțumim că ești suflul vieții și că ne regenerezi sufletele obosite!