Categorie: Devoțional Femei

Te voi lăuda din toată inima mea, Doamne, Dumnezeul meu, și voi preamări Numele Tău în veci. 
Psalmii 86:12 

Apelez la Dumnezeu pentru orice. Orice! Și aici apare problema. Am observat că relația mea cu Dumnezeu a devenit una în care tot cer! Cer! Cer! Viața este plină de probleme, situații, griji și poveri. Nu pot să le rezolv pe toate singură.

Isus mi-a spus să arunc toate grijile asupra Lui, pentru că Lui Îi pasă de mine (1 Petru 5:7, parafrazare personală). De asemenea, a spus că trebuie să-I aduc toate poverile mele, și El îmi va da odihnă (Matei 11:28, parafrazare). Accept mereu această invitație.

Problema este că uit să-L laud pe Dumnezeu. Uit să-I mulțumesc la fel de des cum Îi cer lucruri. De exemplu, mă urc într-un avion și mă rog ca Dumnezeu să mă ocrotească în timpul zborului. Dar, după ce aterizăm, în agitația debarcării, uit să-I mulțumesc pentru călătoria în siguranță. Iau grija Lui ca pe un lucru de la sine înțeles.

În Psalmii 50:23, Dumnezeu spune: „Cine aduce mulțumiri ca jertfă, acela Mă proslăvește.” Conexiunea mea cu Dumnezeu trebuie să fie una de închinare și laudă. El mi-a răspuns la rugăciuni. M-a binecuvântat. Lucrările mâinilor Sale sunt pretutindeni în jurul meu. El face atâtea lucruri posibile. Îi pasă de lucrurile mici din viața mea. Chiar și atunci când ceva pare prea mărunt ca să I-l cer, Lui Îi pasă. Prezența Lui mă înconjoară. Trebuie să-L laud.

E ușor să-L chemăm pe Dumnezeu când lucrurile merg prost, dar, când totul se rezolvă, uităm adesea că Dumnezeu este motivul pentru care s-au rezolvat. E ușor să credem că totul a ieșit bine datorită eforturilor noastre. Deși munca este importantă, numai prin mâna lui Dumnezeu reușim ceea ce, altfel, ar fi imposibil.

Îl laud pe Dumnezeu datorită relației mele cu El – o relație care trebuie să se reflecte în tot ce fac. Atunci, lumea Îl va vedea pe Isus în mine și va dori să afle mai multe. Voi fi un martor al iubirii lui Dumnezeu. Totul începe cu a-L lăuda pe Dumnezeu și a-I da slavă.

Toate își au vremea lor, și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui. Nașterea își are vremea ei, și moartea își are vremea ei… Plânsul își are vremea lui, și râsul își are vremea lui; bocitul își are vremea lui, și jucatul își are vremea lui. 
Eclesiastul 3:1–4 

Cel mai important moment al vieții nu se află nici în viitor, nici în trecut. Este chiar acum. Poate că acest lucru sună ciudat pentru aceia dintre noi care avem privirea ațintită spre viitor. Avem o mulțime de planuri, lucruri pe care vrem să le facem, castele de construit și obiective de atins. Trăim pentru succesul care, cu siguranță, va veni. Credem că cel mai important moment al vieții este încă înaintea noastră.

Pentru alții dintre noi, cele mai mărețe clipe sunt deja în spate. Ne amintim luptele pe care le-am dus și câștigat, strălucirea și recunoașterea care ne-au încununat cariera. Credem că cele mai importante momente sunt deja în trecut. Și totuși, ziua de astăzi este singura clipă pe care o deținem cu adevărat.

O poveste veche relatează despre un grup de bărbați care se certau asupra celui mai bun moment pentru a tăia un frasin. Unul spunea că primăvara, când seva urcă. Altul zicea: „Nu, vara e cel mai bine, pentru că atunci lemnul e la calitatea maximă.” Al treilea nu era deloc de acord: „Toamna e cel mai bun moment, pentru că seva s-a maturizat și a întărit lemnul.” Al patrulea spunea: „Iarna e momentul ideal, pentru că seva dispare, iar lemnul se taie ușor.”

În cele din urmă, au decis să meargă la un expert agricol din zonă și să-l întrebe. Acesta i-a ascultat pe toți și apoi, întrebat direct, a răspuns după o clipă de gândire: „Cel mai bun moment, domnilor, este atunci când vedeți unul, pentru că s-ar putea să nu mai fie acolo data viitoare când treceți pe lângă el.”

Dumnezeu pune mare accent pe prezent. „Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile” (Evrei 4:7) și „Acum este ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2). Acum este singurul timp pe care îl avem cu adevărat, singurul moment în care putem face voia Lui prețioasă. Nu amâna pe mâine, căci ceasul s-ar putea să se oprească. Ziua de azi este aici. Timpul nu așteaptă pe nimeni. Nu avem la dispoziție decât acest moment – acum. Timpul de a face ceva cu privire la viața veșnică este doar astăzi. Mâine nu a venit încă și nici nu este garantat. Ieri este deja istorie. Dar avem prezentul, astăzi! Să prețuim darul lui Dumnezeu numit timp și să nu risipim nicio clipă.

O, de L-ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui și pentru minunile Lui față de fiii oamenilor! 
Psalmii 107:8

Astăzi nu este doar o altă zi. Astăzi, Dumnezeu îmi descoperă încă o dată nenumăratele moduri prin care comunică cu mine, oportunitățile pe care mi le oferă ca să-L laud și să-I reflect iubirea. Sunt pregătită pentru ziua de azi? Poate că nu. Dar am încredere în El, iar fiecare zi pe care El o pregătește pentru mine nu este niciodată doar o zi oarecare.

Astăzi mă rostogolesc din pat și mă târăsc până în bucătărie ca să pregătesc micul-dejun pentru cele trei colege de cameră. Zăbovesc puțin mai mult lângă geamul mare din bucătărie, admirând frumusețea curții sălbatice de la țară. Câinii vecinului latră mai mult ca de obicei la trei băieți care scotocesc printr-un tomberon din parcul din apropiere. Cei doi mai mari privesc, în timp ce cel mai mic se ridică pe vârfuri încercând să ajungă la ceva din interior. Una dintre colegele mele le strigă: „Ce căutați acolo?” „Sticle!” răspunde unul dintre băieții mai mari.

Cum de nu i-am observat până azi? Oare așa își petrec ei duminicile? Căutând prin gunoaiele din cartierul nostru după resturi aruncate de locatari după petrecerile de sâmbătă seara?

Astăzi îi observăm și îi chemăm la noi acasă. Le aflăm numele și descoperim că sunt rude – doi frați și un văr din același centru de plasament. Misiunea lor este să adune sticle, să le vândă și să-și cumpere mâncare. Le este foame. Cel mai mic își scoate din rucsac oul fiert pe care trebuie să-l împartă între ei. Observăm că s-a crăpat în timpul căutărilor. Hainele le sunt murdare. Picioarele le sunt murdare. Unghiile de la picioare ies prin găurile pantofilor uzați pe care îi poartă.

Astăzi le oferim micul-dejun și îi trimitem înapoi cu mâncare pentru a împărți și cu ceilalți copii de la cămin. Astăzi nu este doar o zi oarecare. Este ziua pe care Dumnezeu mi-a dat-o ca să trăiesc pentru El. Astăzi îmi arată cât de bogată sunt în iubirea Lui. Astăzi uit de împrumuturile studențești și de alte griji financiare. Astăzi, Dumnezeu mi-a arătat că este credincios. Astăzi, Îi mulțumesc pentru familia mea, pentru colegele mele de cameră și pentru oportunități ca aceasta – de a-L slăvi prin slujirea altora. Astăzi, Îl laud pe Domnul pentru bunătatea Sa și pentru minunile Lui față de fiii oamenilor!

Opriți-vă și să știți că Eu sunt Dumnezeu. 
Psalmii 46:10

V-ați jucat recent de-a v-ați ascunselea? Dacă aveți copii mici, sunt șanse mari să fi făcut asta. Chicotele lor adorabile trădează de obicei locul în care s-au ascuns. E foarte greu să stai nemișcat când ești entuziasmat!

Nu voi uita niciodată ziua în care m-am ascuns în dulapul din casa copilăriei mele. Găsisem locul perfect. A fost greu să mă strecor în spate, printre mesele pliabile și scaune, fără să fac zgomot, dar am reușit. Auzeam țipetele vesele ale celor care erau descoperiți și mă simțeam tare mândră de cât de bine mă ascunsesem. Dar, după un timp, mi-am dat seama că stăteam ascunsă de foarte multă vreme. În cele din urmă, toate vocile fericite au dispărut, s-a lăsat întunericul, eram singură… și îmi era frică.

Nu este așa și viața uneori? Totul merge bine și apoi, dintr-odată, se întâmplă ceva neașteptat sau dureros. De aceea, Scriptura ne amintește să „nu ne temem” de peste trei sute de ori. Dar frica, anxietatea și depresia sunt greu de înfruntat singuri. Dumnezeu ne spune în Psalmii 46:10: „Opriți-vă și să știți că Eu sunt Dumnezeu.” El cunoaște situația noastră. Știe unde ne ascundem. Știe că ne este frică. „Ai încredere în Mine”, spune El, „Eu sunt Dumnezeu!”

El nu ne uită și nu ne lasă pentru altcineva sau altceva mai important. Este chiar acolo, în întuneric, cu noi, și ne îndeamnă să strigăm către El. „L-am căutat pe Domnul”, a scris psalmistul, „și mi-a răspuns: m-a izbăvit din toate temerile mele” (Psalmii 34:4).

Anul trecut, mă pregăteam pentru o operație programată – trebuia să-mi înlocuiesc genunchiul drept cu unul „bionic”. Ura! Recunosc, eram puțin speriată de ceea ce s-ar fi putut întâmpla. În timp ce stăteam întinsă pe masa inconfortabilă, cu un X mare desenat pe genunchiul sănătos și inițialele medicului pe cel bolnav, m-am simțit foarte singură. Apoi mi-a venit în minte gândul: „Opriți-vă și să știți…” (Psalmii 46:10). Dumnezeu era la cârma lucrurilor! Nu trebuia să mă tem.

Cum stau lucrurile pentru tine? Se pare că fiecare familie trece prin ceva înfricoșător în zilele noastre. Situația mea nu a fost una care să-mi pună viața în pericol, dar a ta poate că este. Nu știu ce aș fi făcut fără Isus și fără promisiunile Lui. Dumnezeu are atât de multe versete prin care ne amintește că este cu noi și că Îi pasă. El vrea să liniștească furtuna din inima ta. Caută-L! Așteaptă-L! Te va izbăvi.

Nu vă mai gândiți la ce a fost mai înainte și nu vă mai uitați la cele vechi! Iată, voi face ceva nou, și-i gata să se întâmple! Să nu-l cunoașteți voi oare? Voi face un drum prin pustie și râuri în locuri secetoase. 
Isaia 43:18,19

Era un an complet nou, începutul unei luni noi, o zi nouă și un nou început — toate în aceeași zi. M-am trezit devreme în acea dimineață și, așa cum îmi este obiceiul, m-am uitat pe fereastră. Privirea mi-a fost captivată de un peisaj spectaculos. Luna galbenă strălucitoare apunea pe un cer albastru vibrant, iar totul era limpede precum cristalul. Strălucirea ei lumina atmosfera și tot ce se afla în apropiere. Eram uimită. Era un moment special pe care Dumnezeu îl pregătise doar pentru mine, și m-am simțit nespus de binecuvântată că eram beneficiara acestui dar.

Versetul care vorbește despre faptul că Dumnezeu face un lucru nou a răsunat în mintea mea: „Nu vă mai gândiți la ce a fost mai înainte și nu vă mai uitați la cele vechi! Iată, voi face ceva nou, și-i gata să se întâmple! Să nu-l cunoașteți voi oare? Voi face un drum prin pustie și râuri în locuri secetoase” (Isaia 43:18,19).

În timp ce stăteam acolo, savurând acel moment, am simțit apropierea prezenței lui Dumnezeu. Un sentiment profund de recunoștință m-a cuprins și m-a împins să rostesc o rugăciune de mulțumire pentru acel moment, pentru favoarea extraordinară pe care mi-a arătat-o, purtându-mi de grijă mie și familiei mele prin toate suișurile și coborâșurile anului trecut, pentru că ne-a oferit onoarea de a vedea începutul unui alt an.

La vârsta de optzeci și doi de ani, nu am nici cea mai mică idee care sunt planurile lui Dumnezeu pentru mine sau cum dorește El să mă folosească în acest an. Dar mă predau cu umilință în mâna Sa și mă rog ca El să facă un lucru nou în mine. Îmi doresc ca El să mă umple cu dorința de a-L urma cu credincioșie și să mă ajute să-L slujesc cu bucurie, oricum ar alege El.

Cuvintele Sale, prin regele David, mă încurajează să am încredere în El în timp ce merg mai departe: „Te voi învăța și-ți voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui și voi avea privirea îndreptată asupra ta” (Psalmii 32:8).

Tată ceresc, Îți mulțumesc că mi-ai iertat toate păcatele și că mi-ai oferit dovezi extraordinare ale iubirii Tale neclintite față de mine!

Să umblați după lucrurile de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiți-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ! 
Coloseni 3:1,2

Excursia noastră cu cortul fusese un succes, iar când strângeam lucrurile, soțul meu a sugerat să urcăm pe Muntele Princeton, din apropiere (un vârf de peste 4.267 m altitudine). Era aproape amiază, mult după ora obișnuită de plecare pentru o astfel de ascensiune, dar cerul senin și vremea perfectă ne îmbiau.

Cei doi fii ai noștri, încă mici, au fost încântați de idee, așa că, în loc să ne îndreptăm spre casă, am pornit spre începutul traseului. La un moment dat, soțul meu, pasionat de munte, a tras brusc pe marginea drumului abrupt și ne-a arătat o potecă slab conturată ce ducea spre vârf. „Hai să mergem pe aici, în loc de traseul principal! Ne va scuti ceva timp.”

Frumusețea sălbatică ne înconjura, iar moralul era ridicat în timp ce urcam. După ce am ajuns pe vârf, târziu după-amiaza, ne-am oprit să facem o fotografie de familie, apoi am decis să coborâm pe traseul principal, bine bătătorit. Picioarele obosite și o singură lanternă frontală ne-au încetinit coborârea. Băieții au aplaudat când am ajuns la indicatorul de traseu, dar știam cu toții că mai aveam de mers până la camionetă, parcată mai jos, pe drumul abrupt. După o vreme, mezinul nostru a devenit neliniștit și a rostit o întrebare care plana deja în mintea tuturor: „N-ar fi trebuit să fim deja la camionetă, tati? Dacă i s-a întâmplat ceva? Cum o să ajungem acasă?” Soțul meu l-a liniștit spunându-i că îngerii veghează asupra noastră, că suntem împreună și că Isus va avea grijă de noi. Rugându-ne cu voce tare și cântând împreună, ne-am ridicat moralul în timp ce mergeam prin întuneric. În cele din urmă, am cotit după o curbă abruptă, iar același fiu a strigat de bucurie! Găsisem camioneta exact acolo unde o lăsasem. Totul era în regulă și ne-am îndreptat spre casă.

Pe drumul spre adevărata noastră Casă, vom întâlni munți descurajatori. Chiar și în zilele însorite, cărarea poate fi lungă și abruptă, iar oboseala se poate instala. Întunericul fricii și al descurajării poate amenința să ne copleșească și ne-am putea întreba dacă nu cumva s-a întâmplat ceva care ne-ar putea împiedica să ajungem acasă. Dar împreună, să continuăm să mergem înainte, cântând cântece de speranță și curaj, știind că Isus ne-a promis prezența Sa ca lumină pe cale.

Împreună, să ne ținem privirea ațintită la Isus, Cel care a început și va duce la bun sfârșit călătoria noastră în credință. Suntem aproape de Casă!

Vegheați dar, căci nu știți ziua, nici ceasul.
Matei 25:13

Grădina Zoologică din Cleveland, Statele Unite ale Americii, organizează în fiecare vară un festival al felinarelor asiatice, iar eu îmi doream să merg de ceva vreme, dar nimeni dintre cunoscuții mei nu era interesat să participe. Cu câțiva ani mai devreme, sora mea trecuse cu mașina în timpul zilei. Nu era prea interesant să vezi felinarele la lumină. Ne-am dat întâlnire, cu un an înainte, să mergem noaptea și să ne plimbăm, pentru a ne bucura pe deplin de festival.

Odată ce biletele au fost puse în vânzare, am invitat alți câțiva membri ai familiei și prieteni și am ales o dată. Toată lumea a fost încântată să participe. Bineînțeles, nu aveam de unde să știm dacă vremea va fi bună în ziua respectivă. Nimeni nu voia să se plimbe prin ploaie sau pe o căldură toridă.

Ziua a sosit în sfârșit, iar grupul nostru s-a distrat de minune. Felinarele au fost împrăștiate și expuse în toată grădina zoologică și toate erau atât de frumoase! Cred că am mers pe jos vreo 10 km în acea seară! Deoarece era întuneric în cea mai mare parte a timpului în care am fost acolo, nu erau prea multe animale pe care să le vedem. Felinarele au fost în centrul atenției noastre.

Cu toate acestea, a existat o atracție care ne-a stârnit curiozitatea – floarea-cadavru. Nu auzisem niciodată de ea și mă întrebam ce este. Ne-am îndreptat pe îndelete spre exponat și am citit despre această floare. Înflorise doar de patru ori în ultimii douăzeci și opt de ani. Am descoperit cum și-a primit numele. Când este în floare, are un miros înțepător. Unii spun că miroase a carne în putrefacție. De aici și numele. Am făcut câteva fotografii și apoi am plecat mai departe.

Câteva zile mai târziu, la televizor au început să apară știri că floarea-cadavru dădea semne că va înflori! Și așa a și fost; a înflorit complet la exact o săptămână după vizita noastră la Grădina Zoologică din Cleveland! Nu mi-a venit să cred că am ratat acest eveniment rar cu o săptămână. Ar fi fost incredibil să o vedem (poate nu și să o mirosim) în persoană. Pentru exponatul de care tocmai ne apropiaserăm erau acum cozi care durau până la o oră sau mai mult.

Există un eveniment unic, care va avea loc în curând, și anume a doua venire a Domnului nostru Isus Hristos. Nu vreau să Îl ratez și îmi planific de pe acum să particip. La fel cum floarea a dat semne că va înflori în curând, există semne că revenirea lui Hristos este foarte aproape, de aceea, „vegheați”!

„Eu”, zice Domnul, „te voi învăța și-ți voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui și voi avea privirea îndreptată asupra ta.”
Psalmii 32:8

Împreună cu mai mulți membri ai familiei mele, am fost invitată la un banchet. Eram atât de emoționată în timp ce îmi pregăteam cea mai bună rochie, cu pantofi și poșetă asortate, pentru eveniment. Am introdus adresa evenimentului în GPS și apoi am pornit spre banchet. Ne-am luat suficient timp și ne-am planificat să ajungem mai devreme pentru a putea obține un loc aproape de partea din față, fiindcă nu doream să pierdem nimic.

Sistemul de poziționare globală (GPS) este o minune a zilelor noastre inventată de Departamentul de Apărare al Statelor Unite pentru uz militar. A fost permisă utilizarea sa în scopuri civile în anii 1980 – ce zi a fost aceea! Cei mai mulți oameni au îndrăgit sistemul, deoarece acesta a redus nevoia de hărți de hârtie, iar șoferii nu mai trebuiau să întoarcă mereu capul pentru a citi indicatoarele rutiere și numerele de pe clădiri, care nu erau întotdeauna vizibile.

Am urmat instrucțiunile cu atenție și, în curând, GPS-ul a indicat că ne apropiem de destinație; ajunseserăm mai devreme, așa cum planificaserăm. Dar ceva era cu siguranță în neregulă. Am continuat să conducem o vreme, dar nu am auzit anunțul că am ajuns la destinație. Oare îl rataserăm? Am făcut o întoarcere în U și am încercat din nou, dar niciun anunț. Acest lucru s-a întâmplat de mai multe ori. După un timp, am sugerat să oprim GPS-ul și să ne uităm cu atenție în jur. În cele din urmă, am localizat adresa, dar am întârziat puțin și locurile noastre ideale erau ocupate. Am fost foarte dezamăgiți de GPS și ne-am reamintit că sistemul este creat de om și că este predispus la probleme.

Domnul are, de asemenea, un sistem GPS, așa cum este indicat în versetul-cheie de astăzi. El a spus: „Te voi învăța și-ți voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui și voi avea privirea îndreptată asupra ta” (Psalmii 32:8). Cele șaizeci și șase de cărți ale Bibliei reprezintă sistemul nostru GPS de la Dumnezeu. În această lume ne vom simți pierduți și confuzi în călătoria noastră, dar nu trebuie să ne temem. Prin credință, acest GPS ne va ghida spre destinația noastră cerească, unde Dumnezeu ne pregătește o casă și un banchet magnific. Nu există niciodată erori, întârzieri sau informații eronate la GPS-ul lui Dumnezeu, deoarece El este Cartograful (creatorul hărților), Instructorul și Navigatorul. Tot ce ne cere El este să urmăm cu fidelitate instrucțiunile GPS-ului Său, și vom ajunge la locul potrivit, exact la timp!

Domnul judecă popoarele: fă-mi dreptate, Doamne, după neprihănirea și nevinovăția mea!
Psalmii 7:8

M-am uitat pe plic, alarmată de ceea ce am văzut scris pe el. Când l-am deschis cu nerăbdare, am constatat cu consternare că trecusem pe roșu. Îmi aminteam clar data la care fusesem în oraș; cu toate acestea, nu-mi aminteam să fi trecut pe roșu. „Doamne, nu-mi amintesc să fi trecut pe roșu. Voi suna și voi contesta acuzațiile.” Când am sunat, am fost sfătuită cu privire la pașii pe care trebuia să îi fac.

Mi s-a acordat mai mult timp înainte ca dosarul meu să ajungă în instanță; în ziua în care trebuia să apar, m-am rugat, iar vărul meu s-a oferit să se roage și el. Am condus până în oraș, asigurându-mă că voi ajunge devreme. Mi-am anunțat sosirea la grefier și i-am spus povestea mea, iar acesta m-a asigurat că judecătorul m-ar putea ierta. Patru sau cinci cazuri au fost strigate înainte ca numele meu să fie strigat. După ce m-a strigat, judecătorul a citit acuzațiile.

„Domnișoară Hines”, a întrebat el, „aveți ceva de spus în apărarea dumneavoastră?” „Da, domnule judecător, sincer, nu știam că am trecut pe roșu. Fusesem la doctor pentru o intervenție la picior și aveam dureri. Îmi pare rău.” Mi-am cerut scuze din nou și am adăugat: „Vă cer îndurare, onorată instanță!”

Amenda era o sumă semnificativă, așa că am cerut din nou milă, dar, spre disperarea mea, nu mi s-a acordat. De fapt, a fost adăugată o taxă suplimentară la amendă.

Am fost îngrozită și vizibil zguduită. Nu mi s-a arătat milă. I-am spus lui Dumnezeu: „Doamne, m-am rugat! Vărul meu s-a rugat, iar Tu nu mi-ai răspuns la rugăciune!” Imediat am simțit că Domnul a spus: „Ba da, am făcut-o.” În sfârșit am înțeles. Nu eram pregătită, m-am gândit. Aveam la dispoziție mai mult de o lună pentru a mă ruga și a posti, iar eu am așteptat să mă rog până în seara dinainte și până în dimineața procesului meu.

Mi-am amintit că unele probleme necesitau post și multă rugăciune. Mi-am amintit, de asemenea, de cele cinci fecioare care nu erau pregătite pentru venirea mirelui. Lor nu li s-a arătat milă. Ușa s-a închis în fața lor.

Prietenele mele, trebuie să fim pregătite, pentru că Judecătorul cel drept va veni în curând, neanunțat, și numai cei care s-au pregătit vor fi gata să intre la ospățul nunții Mielului.

Așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos.
Tit 2:13

Încă din timpurile Noului Testament, urmașii lui Isus au avut această speranță și au așteptat revenirea Sa. Pionierii bisericii noastre vorbeau în mod constant despre speranța binecuvântată a celei de-a doua veniri a lui Isus în timp ce călătoreau prin țară predicând și învățând. Această speranță ardea în inimile lor.

La 22 octombrie 1844, mulți din cei ce credeau în revenirea lui Isus s-au adunat pe Stânca Înălțării, la ferma lui William Miller din nordul statului New York, Statele Unite ale Americii, privind cerul, așteptând și sperând. Au fost amarnic dezamăgiți când Isus nu S-a întors în acea zi. Cu toate acestea, câțiva au continuat să creadă.

La sfârșitul anilor 1800, evangheliștii ambulanți au început să ridice corturi și să propovăduiască faptul că Isus va veni în curând. Stră-străbunicii mei, după ce au participat la una dintre aceste întâlniri în corturi, au devenit credincioși și s-au alăturat celor care așteptau revenirea Sa. Toată viața lor au așteptat ca Isus să vină și au adormit în „speranța binecuvântată”. Străbunicii mei, apoi bunicii mei și apoi părinții mei au așteptat ca Isus să vină în timpul vieții lor; dar, în cele din urmă, și ei au adormit.

În timpul celor patru ani de facultate, directorul ne spunea adesea că timpul este scurt și că Isus Se va întoarce probabil pe pământ înainte de a absolvi. Au trecut peste cincizeci de ani de la absolvirea noastră.

La o sută cincizeci de ani de la Marea Dezamăgire din 1844, am stat cu soțul și copiii mei pe Stânca Înălțării, am privit cerul și am încercat să-mi imaginez cum trebuie să se fi simțit acei primi credincioși. Îmi amintesc că mi-am dorit ca Isus să vină în acea zi.

Cu toate acestea, 2 Petru 3:8 spune că timpul Domnului nu este timpul nostru. La El, o zi este ca o mie de ani. În timp ce era pe pământ, Isus a spus mai multe parabole despre întârzieri – un mire care și-a întârziat venirea, un stăpân care și-a întârziat întoarcerea. Așadar, noi continuăm să așteptăm și să veghem, chiar dacă Domnul pare să întârzie venirea Sa. El vrea ca nimeni să nu piară, ci toți să accepte darul mântuirii Sale

Să nu ne lăsăm absorbiți de lucrurile acestei lumi, pentru că totul în această lume va trece curând. Mă rog ca dorința noastră arzătoare să fie aceea de a-L împărtăși pe Isus și speranța revenirii Sale.