Categorie: Devoțional Femei

 Învăţătură peste învăţătură…, poruncă peste poruncă, puţin aici, puţin acolo.

(Isaia 28:10)

Fiind copil, îmi plăcea să-mi privesc bunicile cum făceau plăpumi. Folo­sind rămăşiţe de material din diferite surse, cu degetarul, acul, aţa şi foar­ fecele alături, ele tăiau şi coseau bucăţile de material laolaltă. Când faţa de deasupra a plăpumii era destul de mare, atât cât puteau ele să lucreze cu ea, îi ataşau o căptuşeală din bumbac, iar pe margini, o panglică. Aceasta făcea ca plapuma să fie mai călduroasă şi mai atractivă. Când, într-un final, era gata, aveau în mâini o capodoperă unicat. Apoi se apucau de o altă pla­pumă din şi mai multe bucăţi de material.

Fiind într-o perioadă de convalescenţă, s-a întâmplat că am dat peste un program TV care arăta cum să faci plăpumi. Am rămas uimită de acest meşteşug când am văzut cum îl pot face şi acasă, la maşina de cusut. Atunci a fost momentul deciziei: Şi eu pot să fac asta. Pentru început, am fost la câteva magazine cu materiale şi am cumpărat ce aveam nevoie. În sfârşit, a sosit şi ziua când să încep. Am tăiat materialul în bucăţi mici şi am început să le cos laolaltă, aşa cum văzusem că se face. Acel program TV mi-a stârnit aşa de mult interesul încât am petrecut ore întregi la maşină, cosând bucă­ţile împreună până când aveam o plapumă de mărimea unei păturele. Mai târziu, am făcut una de mărimea unui pat king. Am învăţat cum să adaug vatelina, să ataşez căptuşeala şi panglica pe margini şi au ieşit unele foarte frumoase, unicate, pe care le-am oferit în dar celor dragi.

Vieţile noastre se aseamănă cu o plapumă mare. Şi asta nu e rodul unei întâmplări. Îmbinarea laolaltă a componentelor vieţii noastre a fost plănu­ită înainte de a fi concepuţi. Trăsăturile moştenite, cultura de care aparţi­nem şi educaţia, toate au fost luate în considerare. Am învăţat continuu, puţin aici, puţin acolo, nu totdeodată. Acesta face frumosul din aducerea noastră laolaltă: fiecare este diferit, totuşi suntem toţi creionaţi de mâini divine. Darurile şi talentele noastre cresc pe măsură ce le folosim. Dar când nu le punem la lucru, aceste daruri vor dispărea. Atunci când le punem la schimbător, şi noi, şi ceilalţi vom experimenta o creştere în toate domeniile. De curând, în timp ce ajutam la o clasă de gătit, am rămas uimită cum doar câţiva oameni, provenind din medii diferite, au contribuit „puţin aici, puţin acolo” la ceea ce a însemnat programul în ansamblu – exact ca în ca­zul unei plăpumi. Contribuţia unică a fiecăruia a asigurat succesul programului – din nou, asemenea unei plăpumi de diferite culori, modele şi forme.

Noi trebuie să căutăm întotdeauna să învăţăm lucruri noi, pentru că, atunci când nu mai învăţăm, încetăm să mai trăim.

BETTY GLOVER PERRY

 Un om credincios este năpădit de binecuvântări, dar cel ce vrea să se îmbogăţească repede nu rămâne nepedepsit.

(Proverbele 28:20)

 Binecuvântarea Domnului îmbogăţeşte şi El nu lasă să fie urmată de niciun necaz.

(Proverbele 10:22)

Venirea iubitului nostru Domn este mai aproape ca niciodată, totuşi mulţi ne comportăm de parcă nu va avea loc în timpul vieţii noastre. Lumea pare că se-nvârte din ce în ce mai repede, în timp ce atenţia pe care o acor­ dăm subiectului scade şi zilele ne sunt pline de letargie, activităti, apatie, întâlniri, toate parcă fără sens. În timp ce preocupările lumeşti ne distrag atenţia, nu-I mai dăm lui Dumnezeu nicio şansă de a ne binecuvânta.

Adesea, El este redus la cel mai îndepărtat colţ al vieţii noastre şi I se atribuie cea mai mică porţie din timpul şi pasiunea noastră. Prinosurile simple pe care I le aducem în fugă includ mai degrabă zecimea sau un dar pentru nişte străini de departe decât o investiţie personală a ceea ce suntem noi înşine. Şi totuşi Dumnezeu doreşte să-L onorăm, având o relatie perso­nală cu El, care să Îl aibă pe El în centru în fiecare moment al zilei.

Îl iubim noi oare şi avem încredere în El? Îi respectăm noi modul în care ne conduce şi regulile pe care le-a stabilit pentru a duce o viaţă plină de mul­ ţumire? Trăim noi pentru El? Atunci vom petrece timp cu El şi astfel vom binecuvânta şi vom fi binecuvântaţi, vorbind despre El tuturor.

Să ne gândim la diversele cauze şi interese cărora ne dedicăm viaţa. Să ne gândim la oamenii pe care-i iubim, care ne dau un motiv să ne trezim şi să trăim fiecare zi, aceia care ne împiedică să fim centraţi pe noi înşine. Să ne gândim la lucrurile simple, mari sau mici, care ne aduc bucurie – atunci vom putea realiza cât de recunoscători şi binecuvântaţi suntem de fapt.

Ştim de la cine primim aceste multe binecuvântări. Dumnezeu tânjeşte să devenim atât de intimi în relaţia cu El, încât nu doar să fim în comuniune cu El în timp ce ne facem treburile sau petrecem câteva ore înviorătoare, de calitate cu El, ci să ajungem să avem gândurile şi dorinţele Lui. Şi astfel, refăcuţi după chipul Său, să devenim mai asemănători Lui decât lumii.

Lucrurile acestei lumi pretind în mod constant atenţia şi timpul nostru. Dar Dumnezeu, într-o manieră liniştită, dar persistentă, ne cheamă să ră­mânem lângă El, să învăţăm mai mult de la El şi să-I reflectăm chipul. Ni­mic din această lume nu este mai vrednic să primească pasiunea, recunoş­tinţa, dragostea, interesul, respectul şi angajamentul nostru ca Dumnezeul nostru minunat, îndurător şi milostiv. El a revărsat peste noi binecuvântări din abundenţă şi doreşte să mai trimită multe binecuvântări rămase încă nefolosite doar dacă noi Îi vom da ocazia.

HEIDI VOGT

 Ascultarea face mai mult decât jert fele.

(1 Samuel 15:22)

Când am devenit creştină şi am învăţat ce înseamnă să fii evanghelist, n-am mai putut să tac. Oriunde mergeam împărtăşeam vestea bună a mân­ tuirii: la muncă, acasă, printre vecini, necunoscuţi şi prieteni. Pur şi simplu, nu puteam să tac. Dar, trecând anii şi devenind mai ocupată cu studiile şi cu viaţa de familie, m-am obişnuit -şi chiar era mai confortabil -să stau, să mă dau la o parte şi să-i las pe alţii să facă asta. Devenisem atât de comodă, încât mă rugam să nu fiu cumva chemată să fac ceva. Mai târziu totuşi, Domnul mi-a arătat că aveam nevoie să-mi schimb gândirea. Mi-am dat seama că era foarte dificil. Dar Dumnezeu pusese la cale un plan ca să-mi vină în ajutor.

N-am avut maşină aproape o lună, aşa că a trebuit să folosesc trans­portul în comun, în special serviciul de taxi. În prima zi când am intrat în staţia de taxi, mi-am adus aminte de multele ocazii în care, cu ani înainte, le împărtăşeam Cuvântul lui Dumnezeu angajaţilor şi şoferilor. Am zâmbit, dar fără nici cea mai mică idee că aici voia Dumnezeu să mă aducă. În pri­ mele două săptămâni de navetă, m-am gândit eu, voi putea foarte simplu să fredonez melodia unor bine cunoscute imnuri creştine, precum: ,,Îţi predau întreaga viaţă’: ,,Aşa cum sunt’: „Ce fericire, am pe Isus” sau un alt imn ca un mod de a împărtăşi Cuvântul lui Dumnezeu cu ceilalţi tovarăşi de călăto­rie. Dar deja din a treia săptămână simţeam imboldul din ce în ce mai tare de a deschide gura şi a vorbi din Cuvânt, deşi acum îmi era aşa de teamă, că încă refuzam să o fac.

Totuşi, într-o seară, la timpul de devoţiune personală, am citit din cartea Christian Service că „spiritul lui Hristos este un spirit misionar” (p. 101) şi din cartea Viaţa cond usă de scopuri, de Rick Warren, unde am citit că „Noe a ascultat în mod deplin (fără să treacă cu vederea nicio instrucţiune) şi a ascultat întocmai (a făcut totul în modul şi la timpul dorit de Dumnezeu) … Ascultarea întârziată înseamnă neascultare deplină” (p. 72). Fără să mai aştept, m-am umilit, pocăindu-mă de păcatele mele şi am hotărât să urmez o cale diferită.

În ziua următoare, intrând în staţia de taxi, îmi cunoşteam misiunea. Am luat un taxi şi, în timp ce acesta mă ducea la destinaţia dorită, mi-am deschis gura, împărtăşind vestea bună a mântuirii.

Păstrezi şi tu tăcerea atunci când ar trebui să vorbeşti? Nu lăsa ca moar­ tea, îngerii, stăpânirile sau puterile, lucrurile de acum sau cele viitoare, înălţimea, adâncimea sau orice altă făptură să te oprească de la a face voia lui Dumnezeu (Romani 8:38,39).

THAMER CASSANDRA SMIKLE

 Adu-ţi aminte de Făcătorul tău.

Eclesiastul 12:1

Şuviţe de păr rebele îmi fluturau pe faţă în timp ce mă plimbam agale de-a lungul plajei. Cu privirea în jos, mă uitam şi-ntr-o parte, şi-n alta, în căutare de scoici colorate strident sau cu forme neobişnuite. Urmele paşilor mei formau o cale în zigzag prin nisip, în timp ce călcam ici şi colo, sfărâmând sub picioare scoicile stricate. îmi plăcea sunetul acela de spart, precum fărâmiţarea cerealelor crocante favorite. Călcam doar pe scoicile deja stricate, făcându-le hatârul de a-şi îndeplini mai repede destinul, ca parte a masei de nisip de pe plajă. Cel mai bine sunau cochiliile obişnuite şi cele în formă de aripi de înger. Nu călcam pe scoicile intacte ca să le prelungesc frumuseţea, putând decora foarte frumos un buchet floral de epocă.

Ici şi colo, asemenea unui ploier, mă îndepărtam de valurile care se apropiau prea mult. Aceste păsări mici pot foarte uşor să fie măturate de valuri, dar fugacii-de-ţărm, cu picioarele lor lungi, hoinăresc prin apa spumegândă a valurilor la mică adâncime. Un astfel de fugaci-de-ţărm se răţoi la mine pentru că mergeam prea aproape de apă, ca şi când se întreba ce caut eu pe acel petic de nisip de unde îşi procura hrana zilnică.
Valurile năvăleau pe nisip cu un clipocit suav, ca apoi să se retragă, fiecare părând că înaintează mai mult şi mai mult în interiorul plajei. îmi aduceau aminte de sunetul traficului aglomerat de pe autostradă. Dar, în ciuda oricărei asemănări de sunet, în realitate sunt două lumi total opuse. Una reprezintă graba umanităţii, cealaltă, ciclul dus-întors al naturii – uneori blând, alteori foarte violent. Aici, pe plajă, puteam să las în urmă agitaţia vieţii, bucurându-mă de binecuvântările primite.

M-am oprit să culeg cochilia unei scoici bătrâne. Era pe jumătate îngropată în nisip. Părea decolorată, de un alb spălăcit. Gravate la suprafaţă erau semne din timpuri şi spaţii diferite. De la ce depărtare o fi venit această scoică? m-am gândit. N-am sfărâmat-o. Felul ăsta de scoici vechi nu se sfărâmă aşa uşor. Sunt foarte tari, asemenea oamenilor trecuţi prin viaţă.

Fugaciul-de-ţărm n-a zburat, ci se păstra la o mică distanţă în faţa mea, încă răţoindu-se la mine când îşi mai ridica ciocul lung asemănător unui cui din nisip.

Singură pe plajă – există oare vreun loc mai plăcut în care să-ţi îndrepţi gândurile spre Dumnezeu? Apoi, în depărtare, îşi făcu apariţia silueta unei persoane cu doi câini, de-o parte şi de cealaltă. Câinii şi plajele aparţin unii altora, după cum eu şi fugaciul-de-ţărm eram parte integrantă a plajei la acel moment. Şi toată imaginea aparţinea Dumnezeului nostru, care-i dăduse viaţă pentru plăcerea noastră.

ELLA RYDZEWSKI