Categorie: Devoțional Femei

 El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.

(Apocalipsa 21:4)

Mirosul uleiului presat şi al gelului de păr Apex mi-a umplut nările în timp ce stăteam în camera mortuară, aşteptând ca ultimele pregătiri să fie făcute şi corpul mamei să fie gata pentru înmormântare. Mirosul mă purta înapoi la zilele copilăriei. Mama obişnuia să încălzească nişte cleşti de fier pe plită cu care îmi îndrepta părul creţ, făcându-l mătăsos şi drept, ase­menea părului unei păpuşi. Mi-au venit în minte toţi anii aceia în care am dezvoltat o relaţie mamă-fiică – 60 de ani în care am fost legate una de alta.

Crescând, nu i-am dat prea multe bătăi de cap. Primul moment de răzvră­tire adolescentină a fost la vârsta de 18 ani, când mi-am tuns părul scurt. Am avut cu ea câteva conflicte pe subiectul părului, pentru că ea credea că femeile nu ar trebui să-şi taie părul. Şi totuşi, la acel moment, mă apropiam deja de vârsta adultă. I-am dăruit mamei primul nepot, născut chiar de ziua ei. Şi ei doi au avut o relaţie frumoasă. Cu adevărat, mamele ne ajută să tre­cem cu bine prin momentele grele din viaţă. Mama a murit în săptămâna în care era celebrată Ziua Mamei, după o boală îndelungată. În timp ce mulţi se adunau pentru a sărbători Ziua Mamei, eu, împreună cu familia, făceam pregătiri pentru funeraliile mamei. Şi mă-ntrebam cine avea să mă mai ajute să trec prin momentele dificile din viaţă dacă ea nu mai era?

La câteva luni după moartea ei, L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea un lucru palpabil care să-mi reamintească de dragostea ei preţioasă. Şi, în timp ce făceam curat printre lucrurile ei, am dat peste Biblia pe care i-o dăruisem eu cu 30 de ani în urmă. Scrisese pe paginile ei anumite remarci şi chiar fă­cuse unele desene pe marginea lor. Iar înăuntru am găsit tăieturi din ziare, felicitări, scrisori şi fotografii. Era răspunsul la rugăciunea mea. Am dat şi peste o fotografie cu bunica ei maternă între paginile cărţii Apocalipsa, unde încercuise textul de astăzi. Această Biblie este foarte preţioasă pentru mine, deoarece constituie o adevărată hartă a umblării ei creştine.

Multe femei sunt lăudate pe paginile Bibliei, dar există şi astăzi „mame în Israel” cărora le putem arăta preţuirea noastră în fiecare zi. Poate că unele dintre ele nu sunt mamele noastre biologice, dar au fost mereu o bi­necuvântare pe cărarea vieţii noastre. Haideţi să le preţuim pe ele şi pe noi, una pe alta.

FARTEMA M FAGIN

 Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra şi va ieşi şi va găsi păşune.

(Ioan 10:9)

Un cârâit strident mi-a atras atenţia, venind din grădina vecină. Ceva îi deranja pe măcălendrii din spatele casei lui Evelyn. Am lăsat lucrul din grădină şi-am străbătut curtea chiar la timp ca să observ o cioară mare îndreptându-se spre nord, cu un pui de măcăleandru atârnându-i în cioc.

Scoţând sunete stridente, părinţii măcălendri au pornit în urmărirea cio­rii, asemenea unui bombardament în picaj. Dar tot efortul lor a fost în za­dar. Hoţul nemilos ieşise din raza de observaţie, purtându-şi cu sine prân­zul; până la urmă, mama şi tata măcăleandru au renunţat şi s-au întors la cuibul lor gol. Şi nu era prima dată – şi nici ultima nu avea să fie – când un pui de pasăre inocent era smuls din cuibul lui de un duşman prădător.

Gândindu-mă la acest incident, mi-am reamintit de modul nemilos în care Satana îşi urmăreşte victimele umane. Nu-i pasă că unii copii nevi­novaţi sunt smulşi de lângă părinţii lor, momiţi de plăcerile de moment. Nu-i pasă dacă victimele sale ajung pradă drogurilor, alcoolului sau altor obiceiuri nesănătoase. Cea mai mare dorinţă a lui este să-L rănească pe Dumnezeu, despărţindu-i pe oameni de Creatorul lor.

În Evanghelia lui Ioan, Isus spune că hoţul nu vine decât să fure, să jun­ghie şi să prăpădească. Dar Domnul nostru continuă şi ne promite că El a venit ca să ne salveze din mâna lui Satana. El promite că le va da victimelor lui Satana viaţă din belşug (Ioan 10:10).

Păsările se conduc după instinct. Părinţii măcălendri îşi vor reface cui­bul în acelaşi loc. Ciorile, şerpii urcători şi veveriţele vor continua să le fure puii. Dar, spre deosebire de aceşti părinţi nefericiţi sau acei micuţi puişori neexperimentaţi, noi avem de ales. Viaţa noastră nu este condusă de in­stincte. Am fost creaţi cu un creier care să gândească metode despre cum putem evita prădătorii. Noi putem alege să ne ascundem în plasa de sigu­ranţă pe care ne-o pune la dispoziţie Isus – adăpostul aripilor Sale – sau putem încerca să-l cucerim pe Satana în puterea noastră. Însă aceasta este o luptă pierdută, pentru că în noi nu se află nicio putere care să câştige răz­boiul contra răului.

După multe sforţări, ne dăm seama că există o cale mai bună. Să nu dăm viaţa veşnică pe nişte plăceri trecătoare de moment. Victoria va fi a noastră atunci când Îi vom permite lui Dumnezeu să ducă lupta în locul nostru. El va învinge fără doar şi poate, aşa că vă invit să ne lăsăm conduse de El şi să acceptăm darul vieţii veşnice. La examinarea finală doar aceasta contează.

PATRICIA COVE

 Şi cine vă va face rău, dacă sunteţi plini de râvnă pentru bine? Chiar dacă aveţi de suferit pentru neprihănire, ferice de voi! N-aveţi nicio teamă de ei şi nu vă tulburaţi! Ci sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn.

(1 Petru 3:13-15)

Sute de păsări-fluierar se înmulţesc şi îşi duc viaţa pe domeniul Univer­sităţii Adventiste Pacific. Îşi fac cuibul în iarbă sau la baza copacilor şi în iarba înaltă de pe marginea iazului. Aceste păsări pot fi de-a dreptul cum­plite şi foarte determinate când vine vorba să-şi apere teritoriul sau ouăle și puișorii

Plouase toată ziua. Se formaseră bălţi peste tot. Apa din iazuri se revăr­sase peste margini. Iar păsările-fluierar care-şi aveau puişorii pe lângă apă au început imediat să bâjbâie după un loc mai sigur, lucrând în perechi ca să găsească teren uscat pentru ouăle lor delicate şi să le pună la adăpost de apa în continuă creştere.

O pereche de fluierari îşi făcuse cuibul în curtea prietenei mele Beverly Kaleva şi atacau mereu trecătorii. Când unul dintre fluierari era de pază, scotea un cârâit de avertizare şi imediat partenerul se întorcea ca să înfrun­te pericolul ascuns.

Am stat şi i-am observat pe aceşti fluierari la lucru, protejând ouăle să nu se ude şi ferindu-le de oaspeţi nepoftiţi. Şi-au mutat ouăle ţinându-le strâns cu ghearele şi lipindu-le de ele sub pene, ca să le păstreze uscate. Celălalt stătea de pază ca să se asigure că totul era bine. Şi, în timp ce făcea asta, scotea nişte sunete stridente.

În tot acest timp, un muncitor din campus a venit cu motocositoarea pen­tru a tăia iarba de pe locul unde aceşti fluierari tocmai îşi instalaseră ouăle. Imediat, cei doi au trecut la acţiune. Unul păzea ouăle, iar celălalt zbura în cercuri, încercând să blocheze butonul de pornire al maşinii de tuns iarbă. Pasărea zbura cu viteză şi cobora în picaj ameninţător spre capul omului, ţintindu-i ochii.

Lucrătorul îşi continuă totuşi treaba, aşa că pasărea schimbă tactica. Se postă în faţa motocositoarei, cârâind strident. Făcea o gălăgie aşa de mare, încât omul se opri ca să privească drama. A observat curând perechea de fluierari în iarbă, aşa că s-a mutat în alt sector să tundă iarba.

Pasărea-fluierar îmi aduce aminte de lupta care se dă între bine şi rău, iar eu trebuie să cooperez cu ceilalţi pentru a avertiza lumea de capcanele lui Satana, făcând cunoscută dragostea lui Dumnezeu. Ies eu din zona mea de confort ca să dau avertizarea de pericol iminent? Slavă Domnului pentru creaţia Sa de la care învăţăm lecţii preţioase!

FULORI SUSUSEWA BOLA

 Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze şi, când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.

(Proverbele 22:6)

Sunt multe lucruri pe care le regret: păcate pe care le-am făcut chiar dacă m-am străduit să fiu un om bun, decizii pe plan personal sau profesi­onal care s-au dovedit că sunt greşite, lucruri pe care mi le-aş fi dorit să le fi făcut altfel. Dar un lucru pe care nu l-am regretat niciodată şi nici n-o voi face a fost decizia de a-mi înscrie fiica la Exploratori, un program din cadrul bisericii asemănător Cercetaşilor, când avea 12 ani.

Prima provocare pentru mine a fost să mă trezesc devreme în fiecare duminică dimineaţa. Acesta era timpul meu de relaxare, dar s-a terminat şi cu acesta! Regret eu oare sutele de duminici în care a trebuit să mă trezesc devreme? Nici gând! Doar multe, multe mulţumiri la adresa Domnului pen­tru că ne-a făcut cunoscut acest program al Exploratorilor – binecuvântările au fost nemăsurate.

Fiica mea a câştigat mai multă încredere în sine la anii ei. S-a aflat me­reu în preajma unor copii ca ea, aşa că a fost mai greu să ajungă sub nişte influenţe rele. Liderii lor au fost oameni dedicaţi acestui grup de copii, băr­baţi şi femei care şi-au folosit timpul liber conducând şi susţinând Explora­torii, pentru că au crezut în filozofia şi valorile acestui program. Fiica mea a învăţat importanţa disciplinei şi ce înseamnă respectul şi dragostea faţă de familie şi valorile acesteia. A acumulat multe cunoştinţe generale şi aptitu­dini, învăţând să se bucure de natură, de aer liber şi cum să supravieţuiască în acest mediu. Pe scurt, a învăţat să fie o persoană mai bună, amabilă, o tânără cu principii solide. Dar mai mult decât toate, a învăţat să-L iubească pe Isus cu toată fiinţa ei.

A meritat oare tot acest du-te-vino la şi de la Exploratori, timpul şi efor­tul depus? Ce să mai zic de nenumăratele ore în care am ajutat-o la toate acele activităţi? Da, cu siguranţă a meritat! Prin intermediul prietenilor pe care şi i-a făcut acolo, fiica mea s-a alăturat corului de tineret. A început să participe la serviciile de închinare ale bisericii şi chiar la întâlnirile de ru­găciune de miercuri seara. Iar la vârsta de 14 ani, s-a hotărât să se boteze.

Prea multe binecuvântări? Nu, nu încă. Şi eu am fost botezată doi ani mai târziu. Prea multe binecuvântări? Nu, nu încă. Fiica mea încheie anul trei la colegiu, unde studiază Teologia. Nu am nici cea mai mică urmă de îndoială că Dumnezeu ne-a arătat calea, pas cu pas.

JOELCIRA F. MULLER-CAVEDON

 Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.

(1 Corinteni 2:9)

Cu mulţi ani în urmă, am câştigat o călătorie în Spania. Nu mai câşti­gasem nimic până atunci, dar nici de-atunci încoace. Soţul meu şi cu mine ne dorisem întotdeauna să călătorim în Spania, ţara strămoşilor noştri, iar acum, dintr-odată, aveam această ocazie! Luni de zile am tot făcut planuri. Am aranjat ca cineva să aibă grijă de fiica noastră, care era încă în şcoala primară, şi de animalele de companie. Cei patru fii ai noştri erau deja la internat la liceu sau colegiu, aşa că nu ne făceam griji pentru ei.

Cu două luni înainte de călătorie, soţul meu a căzut de pe acoperişul unei autorulote Mercedes-Benz, la care lucra, şi şi-a fracturat glezna. Am luat în considerare ideea de a amâna data plecării, dar glezna i s-a vindecat şi ne-am hotărât să mergem totuşi, cum plănuisem. Ne-am luat la revedere, am ajuns la aeroport şi ne-am îmbarcat. Zborul a decurs fără incidente.

Ajungând în Spania, am trecut de punctul vamal, am preluat maşina pe care o închiriasem dinainte şi ne-am îndreptat spre hotel. Aveam cu noi aparatele de fotografiat, dar erau ascunse, aşa că am crezut că ne putem amesteca foarte bine printre nativii locului. Totul a mers conform planului până am deschis gura să spunem ceva! Toţi cu care am vorbit şi-au dat imediat seama că eram turişti, străini. Accentul meu de americancă mă dădea de gol, iar despre soţul meu credeau că vine din Cuba, judecând după accent.

În săptămâna cât am stat acolo, am vizitat muzee, galerii de artă, ca­tedrale şi multe alte obiective turistice. Şi totuşi n-am văzut chiar atât de multe cum ne plănuisem, pentru că piciorul soţului se umfla dacă stătea în picioare prea mult timp. Purta nişte încălţări ortopedice, dar nu i-au aju­tat prea mult. Şi ne gândeam la copii, care erau acasă. Ne era dor de ei şi de-abia aşteptam să-i revedem.

Cu toate amintirile şi fotografiile pe care le făcuserăm în călătorie, ne doream să ne întoarcem la familie şi prieteni.

Ne simţim noi atât de confortabil în „casa” noastră pământească, încât uităm că nu aceasta este casa noastră, încetând să ne mai dorim cerul? Am uitat noi oare că suntem doar turişti pe aici, nişte străini?
Tânjesc după căminul nostru ceresc, unde nu vom mai fi niciodată stră­ini şi necunoscuţi! Isus vine curând şi ne va spune: „Bun venit acasă, copiii Mei!”

CELIA MEJIA CRUZ

 Îngerul Domnului tabără în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie.

(Psalmii 34:7)

Acum vreo doi ani, într-o duminică dimineaţa, soţul meu şi cu mine am condus-o pe sora mea Vera la lucru într-un oraş din vecinătate. Ca să ajun­gem de acasă până la locul unde lucra ea trebuia să trecem pe podul Peace River. Călătoria dura cam 30 de minute dus, iar după ce urma să o lăsăm pe sora mea, soţul meu şi cu mine plănuisem să facem o plimbare într-un parc din centrul oraşului.

După ce am lăsat-o pe Vera la lucru, am simţit un îndemn puternic să mergem acasă înainte de a face plimbarea. De fapt, părea foarte important să ne plimbăm mai târziu şi, mai mult decât atât, ceva îmi spunea că ar trebui să ne plimbăm în cartierul unde locuiam.

Apropiindu-ne de casă, am observat un fum dens în faţa noastră. Apoi câteva maşini de intervenţie au trecut pe lângă noi în viteză, îndreptân­du-se în direcţia de unde venea fumul. Apropiindu-ne de casa noastră, am observat că fumul se înălţa ameninţător deasupra zonei, unde veniseră şi echipele de intervenţie. Ne-am gândit că focul pornise de pe o plantaţie de portocali din apropiere, dar, spre surpriza noastră, am realizat că proprieta­ tea noastră şi altele câteva erau cuprinse de flăcări, care înaintau cu repezi­ciune datorită vântului puternic.

Pompierii făceau cu greu faţă incendiului. După ce am declarat că suntem rezidenţi ai acelei comunităţi, ni s-a per­mis să intrăm pe proprietatea noastră. Flăcările arseseră 28 de stâlpi din gard, pârjoliseră gazonul şi plantele decorative şi se aflau acum la mai puţin de un metru de casă. Imediat am anuntat pompierii că focul se apropia de casa noastră şi au adus o autospecială pe proprietatea noastră. Împreună cu soţul meu am dat drumul la furtunul cu apă, am înşfăcat găleţi, oale, cratiţe, umplându-le cu apă de la fântână şi din piscină, şi am ajutat la stingerea focului.

Dumnezeu a fost milostiv şi ne-a protejat casa, precum şi alte şase care se aflau în mare pericol. Sunt sigură că El Şi-a trimis îngerii să stingă flă­cările şi să ne ocrotească proprietatea. Am înţeles, în sfârşit, de ce Domnul îmi dăduse acel îndemn puternic de a amâna plimbarea în centrul oraşului şi a merge acasă. Dacă nu am fi ascultat de îndemnul Duhului Sfânt şi nu ne-am fi întors, ne-am fi pierdut casa şi tot ce aveam.

Pot spune cu certitudine că îngerii Domnului tabără în jurul celor care Îl iubesc şi se încred în El şi-i scapă din pericole.

KOLLIS SALMON-FAIRWEA

 Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine.

(Psalmii 23:4)

„Să trec la subiect, doamnă Smith. Tomografia computerizată arată că există un hematom subdural la nivelul creierului dumneavoastră şi aveţi nevoie urgentă de o craniotomie pentru a drena sângele din acea zonă.”

Ăăă su… ce? O cran… cum? Nu m-am mai putut concentra la ce a spus după aceea.
„Am făcut toate aranjamentele ca să fiţi transportată în capitală, unde un neurochirurg vă aşteaptă pentru operaţie. Am rezervat o cameră la Doctor’s Hospital şi am anunţat compania dumneavoastră de asigurare că veţi avea această operaţie.”
Doamne, nu, nu se poate! Era o simplă durere de cap care nu-mi mai trecea. Şi acum – operaţie pe creier!

Nu am pregătire în domeniul medical, dar ştiam destul de multe cât să-mi dau seama că ceva grav avusese loc în corpul meu, iar eu nu puteam face nimic. Citisem îndeajuns de mult ca să recunosc termeni ca „hematom subdural” şi „craniotomie”, dar nu m-am gândit niciodată că voi avea de-a face cu ele personal. Îţi mulţumesc, Doamne, că soţul meu este aici, pentru că eu deja nu mai gândesc limpede.

Următoarea jumătate de oră a fost un adevărat du-te-vino printre făcu­tul bagajelor şi asigurarea documentelor de călătorie. Cele 35 de minute cu avionul până în capitală mi-au dat timpul necesar să respir adânc şi să mă obişnuiesc cu ideea. Cu mâna mea în mâna soţului, am închis ochii şi am început să mă rog în tăcere. Nu-mi aduc aminte cuvintele, dar, în esenţă, rugăciunea mea a fost: „Doamne, totul se întâmplă prea repede. Simt că nu mai sunt stăpână pe situaţie şi am nevoie să-mi arăţi că Tu deţii controlul.” Imediat am simţit o senzaţie de calm şi pace învăluindu-mă, pe care doar Dumnezeu o putea aduce. De obicei, în cazuri de urgenţă, intru foarte uşor în panică şi devin agitată. Dar, stând în acel avion, mi-a venit în minte un verset preferat: „Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci, în orice lucru, aduceţi cere­rile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţu­miri” (Filipeni 4:6).

Când am ajuns la spital, totul era pregătit ca să intru în operaţie. Dum­nezeu m-a eliberat de teama de a fi anesteziată şi mi-a dat asigurarea că va deţine tot timpul controlul. Trei ore mai târziu, m-am trezit privind chipu­rile minunate ale soţului, fratelui şi surorii mele.
„Doamne, Tu eşti cu adevărat un Dumnezeu extraordinar, iar făgăduin­ţele Tale sunt sigure!”

LYNN C. SMITH

 Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus.

(Galateni 3:28)

Nepoţica mea Kayla şi cu mine nu suntem rude de sânge. Proaspăt căsă­torită, am întâlnit-o pe Kayla, care avea doi anişori atunci când ne-am mu­tat la o altă biserică. În scurt timp, am devenit prietena mamei ei şi mătuşa Kaylei. Mai târziu, când am fost şi eu binecuvântată cu copii, mama Kaylei a devenit mătuşa lor.

Nimic în relaţia noastră nu arată faptul că nu suntem rude de sânge. Eu m-am născut în Haiti, iar ea în America, dar aceasta nu pare să facă vreo diferenţă. Când Kayla era mai mică, a ales să studieze ţara mea natală în cadrul unei lucrări de la şcoală. În liceu a învăţat limba franceză, care a însemnat un alt pod de legătură între noi. Ca adolescentă, era preocupată să nu mă dezamăgească şi-mi căuta adesea compania. Astăzi, ea este la colegiu, iar eu sunt mătuşa pe care Kayla o sună ca să se roage pentru ea la şcoală sau să o întrebe despre ultimul fel de mâncare cu specific haitian pe care ar vrea să-l încerce.

Dragostea şi ataşamentul dintre noi au şters orice diferenţă. Suntem o familie.
La fel este şi atunci când oamenii lui Dumnezeu se adună împreună, formând împărăţia Lui aici, pe pământ. Familia lui Dumnezeu are membri din toate părţile lumii. Limba diferită, culoarea pielii sau cultura ar trebui să dea mărturie doar despre cât de creativ este El – şi nimic altceva. Dum­nezeu ne-a adus împreună ca să-L slujim şi ca să-i invităm şi pe alţii să ni se alăture. Cum va răspunde lumea la invitaţia noastră dacă suntem risipiţi datorită diferenţelor dintre noi?
În Împărăţia lui Dumnezeu nu va mai exista bogat sau sărac, educat sau ignorant, mare sau mic. Suntem toţi copii ai Celui Preaînalt, prin Fiul Său, înţelegând că am fost făcuţi în stare să lucrăm unul cu altul, pentru a-i pre­găti pe cei din jur pentru Împărăţia de sus. ,,Aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici barbar, nici schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în tot” (Coloseni 3:11).
Nu contează cât de diferiţi suntem, Dumnezeu vrea ca toţi să avem ace­eaşi inimă. O inimă care-i iubeşte pe ceilalţi, care le slujeşte nevoilor şi le împărtăşeşte speranţa în Isus Hristos.
Formarea unei familii a lui Dumnezeu, iubitoare de pace, începe cu fieca­re dintre noi în mod personal, având o inimă iubitoare faţă de cei din jur. Iar dragostea aceasta vine de la Dumnezeu, printr-o inimă conectată la inima Lui. Îmi doresc ca, în decursul vieţii mele, să am inima conectată la inima lui Dumnezeu.

ROSE JOSEPH THOMAS

 Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!

(Filipeni 4:4)

Doamne, m-am plâns eu, cum pot să Te slujesc având aceste dizabilităţi?

Senzaţiile de furnicare pe tot corpul semnalau cea mai mare schimbare căreia trebuia să-i fac faţă vreodată. În doar câteva luni, am ajuns de la a sluji ca editor într-o universitate creştină la a fi imobilizată acasă, pradă unei dureri imprevizibile.
Într-o zi, din cauza durerii, nu puteam face altceva decât să merg pe jos. Să stau în capul oaselor mă durea, să stau întinsă, şi mai rău, iar în picioare, nici atât. Aşa că am pornit la pas pe strada noastră cu sens unic, înainte şi înapoi. Apoi, fiindcă încă simţeam nevoia să mă mai plimb, mi-am lăsat copiii să mă poarte în nişte zone din vecinătate unde nu ne mai aven­turaserăm niciodată pe jos. Şi acolo am dat peste o curte unde proprietarii scoseseră la vânzare obiecte personale la mâna a doua. Fericită să dau un scop hoinărelii mele fără ţintă, m-am plimbat puţin printre tarabe şi repede am ochit câteva lucruri pe care trebuia să le am.
Mi-am sunat soţul, rugându-l să-mi aducă geanta, apoi atenţia mi-a fost atrasă de femeile care vindeau acolo, pe veranda din faţa casei.

Primul lucru pe care l-am observat la ele a fost faptul că arătau foarte fericite. Zâmbetele lor prieteneşti reuşiseră deja să aducă un colţ de lumină în ziua mea atât de întunecată la început. De-abia am intrat în vorbă cu ele, şi imediat discuţia s-a îndreptat spre Dumnezeu, iar ele pur şi simplu au izbucnit în cuvinte de dragoste la adresa Creatorului lor. Niciodată nu mai auzisem pe cineva să vorbească atât de uşor şi într-o manieră aşa de naturală despre dragostea lui Dumnezeu.

De-abia atunci am observat cât de bolnave erau aceste femei. Multe pro­bleme de sănătate se abătuseră asupra lor. Erau prea bolnave ca să poată merge la biserică, dar acest lucru nu conta; ele puteau avea o întâlnire de la­udă împreună cu mine, o străină, chiar acolo, pe veranda din faţa casei lor.

Soţul meu a venit ca să plătească bunurile şi să mă ia acasă, dar femeile au insistat să ne ofere câteva dintre cărtile lor creştine preferate.

În acea zi am părăsit curtea cu vânzare de bunuri având ceva mult mai preţios decât orice aş fi putut găsi pe tarabe. Am plecat cu o înţelegere mai clară a misiunii pe care o aveam de făcut. Toată viaţa mea aşteptasem ca Dumnezeu să mă folosească pentru a face nişte lucruri mari, în timp ce mer­geam mai departe, având ochii închişi la micile oportunităţi pe care El mi le scotea în cale. Dar atunci, ochii mi s-au deschis. Asemenea acelor femei, mi-am dat seama că Îl puteam sluji pe Dumnezeu în timp de boală la fel ca atunci când eram sănătoasă.

LORIFUTCHER

 Omul face multe planuri în inima lui, dar hotărârea Domnului, aceea se împlineşte.

(Proverbele 19:21)

Cu ani în urmă, când am frecventat nişte cursuri de jurnalism, unul din­tre primele lucruri pe care le-am învăţat au fost cuvintele interogative: cine, ce, când, unde şi de ce. Cel din urmă mi-a stârnit întotdeauna interesul, pentru că îmi place să ştiu motivul care se află în spatele lucrurilor.

Dumnezeu ne-a creat cu o minte care să-şi pună întrebări, dar El nu ne-a dat întotdeauna şi răspunsurile. În fiecare zi aflăm despre tragedii care se întâmplă. Chiar în viaţa noastră personală se întâmplă unele lucruri şi spu­nem: „De ce, Doamne? Sunt un om bun, mă lupt să duc o viaţă curată. De ce ai lăsat să mi se întâmple aşa ceva?”
De ce? Why? Por que? Perche? Warum? Hoekom? Perse? Hvorfor? Bakit?
Af hverju? În oricare limbă, strigătul este acelaşi: De ce?

Oare de câte ori, de la creaţie încoace, a auzit Dumnezeu acest strigăt:
„De ce se întâmplă asta? Tu eşti un Dumnezeu iubitor, cum ai putut să în­gădui lucrul acesta? Nu merit asta, Doamne! Unde eşti?”

Ne este greu să vedem ceea ce vede Dumnezeu. El are o vedere infinit mai bună şi privirea Lui pătrunde mult dincolo de linia orizontului, în timp ce noi putem vedea doar ceea ce se află în imediata noastră apropiere. Şi, dând ochii peste cap a frustrare, refuzăm mângâierea Lui.

La capătul drumului, Dumnezeu are întotdeauna doar o singură țintă -­ gloria Fiului Său, Isus. El Îl vrea înălţat mai presus de orice. Noi vrem răs­punsuri imediate, dar Dumnezeu Îşi doreşte ca noi să avem o viaţă întreagă de fericire şi ne iubeşte prea mult ca să ne îngăduie plăceri temporare sau o fericire de moment. El este preocupat în mod constant de binele veşnic al su­fletelor noastre. Ceea ce de obicei nu înţelegem noi este că, atunci când inimile noastre Îi vor aduce, în sfârşit, slavă lui Isus, vom avea sufletele pline de o pace şi bucurie de negrăit, deoarece noi pentru asta am fost creaţi – să-I aducem glorie lui Isus. Scopul creării noastre nu a fost acela de a ne urma propriul drum sau de a trăi aşa cum dorim noi. Am fost creaţi să-I aducem închinare lui Dumnezeu şi să avem încredere în calea pe care o alege El.

Atunci când vom fi la Dumnezeu, vom înţelege toate lucrurile, pentru că-L vom privi faţă-n faţă. Pavel ne spune că „vedem ca într-o oglindă” (1 Corinteni 13:12). Noi ştim doar în parte. Dar Isus cuprinde totul cu privi­rea. El ştie tot, de la început până la sfârşit. Putem avea încredere în El că lucrează spre binele nostru. Şi vom trăi cu adevărat „fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Este promisiunea Lui!

FAUNA RANKIN DEAN