Categorie: Devoțional Femei

 Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor Diavolului.

(Efeseni 6:11)

Obişnuiam adesea să înot, când eram copil. Deşi uram să port casca de înot, regulile de la piscină şi cele ale mamei spuneau că trebuie să port şi aşa am făcut. Dar când am atins vârsta adolescenţei, am jurat: „Nu mai port în viaţa mea cască de înot. Niciodată în viaţa mea!”

Am lucrat apoi ca salvamar în tabere – fără cască de înot. Mai târziu, l-am învăţat pe fiul meu să înoate – tot fără cască. Au urmat ani de urcat pe munte în vacanţe şi programe încărcate, în care, ca exerciţiu fizic, mai mult am mers pe jos, nu am înotat. Când am devenit bunică, durerea de la un genunchi cu artrită m-a făcut să încep din nou înotul.

Trecuseră câţiva ani de când nu mai intrasem într-o piscină şi nu înota­sem niciodată cu lungimi de bazin, aşa că mi-am cumpărat ochelari de înot – primii pe care i-am avut vreodată – ca să-mi pot deschide ochii sub apă şi să mă asigur că sunt pe culoarul care trebuia. Astfel înarmată, mi-am intrat repede în mână. Înot pe spate, fluture, bras. N-aveam nicio problemă, dar ţinta mea era să înot un kilometru – 40 de lungimi de bazin – în fiecare zi şi mi-ar fi luat mult dacă nu foloseam şi stilul liber. Nu ştiu cum se face, dar niciodată n-am stăpânit acest stil de bază. În loc să-mi sincronizez braţele cu respiraţia, loveam apa de patru ori, mă opream, respiram şi aşa mai de­ parte. În felul acesta, nu reuşeam niciodată să dobândesc îndemânarea şi rezistenţa necesare ca să înot un kilometru pe zi.

Am exersat încontinuu, dar de câte ori întorceam capul ca să iau o gură de aer, părul, deşi era tuns scurt, mă deranja. M-am uitat la celelalte femei. Toate care înotau acolo, şi la toate vitezele, foloseau căşti de înot. În sfârşit, m-am hotărât să fac şi eu la fel şi mi-am cumpărat o cască de înot de un roşu-aprins. Era ieftină şi foarte uşoară şi, din prima zi în care am purtat-o, am putut dintr-odată să respir mai bine când înotam stilul liber. Ceea ce urâsem toată viaţa devenise deodată folositor şi important.
Mă simţeam din ce în ce mai mult în elementul meu în piscină şi am început să observ echipamentul auxiliar pe care-l foloseau unii înotători: aripioare şi chiar mănuşi cu mai mult material ţesut în ele, care îi ajutau să se mişte prin apă cu mai multă forţă.

Şi ochelarii, şi casca de înot mi-au fost de mare ajutor. Mă întrebam cât de eficientă aş fi fost, cu fiecare mişcare, cu fiecare lovitură, dacă aş fi purtat toate elementele echipamentului de înot.

Cât de puternice am deveni dacă ne-am pune la lucru toată puterea spi­rituală şi am folosi toată armura lui Dumnezeu – adevărul, neprihănirea, pacea, credinţa, mântuirea şi Cuvântul Său.

DENISE DICK HERR

 Şi, pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: ,,Ava’: adică „Tată!”Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi, dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin Dumnezeu.

(Galateni 4:6,7)

Încearcă să ţi-o imaginezi pe fiica faraonului când l-a zărit pe bebeluşul Moise printre trestii. Nu i-a fost teamă gândindu-se ce trăsături moştenise micuţul sau ce fel de copil urma să strângă la piept. Nu a interesat-o cărei rase îi aparţinea sau ce avea să gândească lumea despre ea. Nu avea cum să ştie atunci că într-o zi el avea să omoare un egiptean, că va vorbi în mod personal cu Dumnezeu sau că va conduce cu succes o naţiune rebelă în Ţara Făgăduită lor. Ea, pur şi simplu, a văzut în el un bebeluş inocent a cărui viaţă putea să o salveze, unul care avea nevoie de dragostea şi grija pe care ea era în stare şi dorea i să le ofere.

Ideea de a adopta un copil mi-a venit devreme în viaţă. Mi-am dat seama că aveam multă dragoste de oferit şi ştiam că undeva exista un copil care avea nevoie de această dragoste. Aveam 40 de ani când m-am gândit că ve­nise timpul să găsesc acel copil, iar Dumnezeu m-a condus la un băieţel de numai 8 luni. Am văzut în el una dintre bijuteriile lui Dumnezeu, un băieţel al cărui viitor îl puteam modela, crescându-l într-un mediu adecvat, oferin­du-i o bună educaţie şi sădind în el valori şi atitudini morale. De-a lungul ultimilor 25 de ani, am rămas uimită să cunosc părerile negative ale unora despre adopţie. Pe de altă parte, am prieteni care mi-au acceptat decizia şi m-au susţinut, ca unic părinte. Fiul meu s-a integrat foarte uşor în fami­lia mea, care-l iubeşte şi-l acceptă fără rezerve. Am avut şi noi problemele noastre, cum au multe familii, dar I-am mulţumit deseori lui Dumnezeu pentru problemele mele, când observ ce probleme există în unele familii biologice. Nu am nicio idee despre ce-i rezervă viitorul fiului meu, dar eu îl iubesc necondiţionat şi îl încredinţez zilnic lui Dumnezeu, care îi conduce şi îi ocroteşte pe toţi copiii, fie ei biologici sau adoptaţi.

Sunt în culmea fericirii când mă gândesc că, atunci când Tatăl meu ce­resc S-a hotărât să mă adopte, nu a fost preocupat de genele părinţilor mei biologici. Şi nu m-a judecat niciodată, gândindu-Se la felul cum au decurs lucrurile în cazul altora pe care i-a adoptat. Nu am niciun drept mai puţin la moştenire, dacă aleg să-mi cer partea.

Uneori, nu I-am arătat respectul cuvenit prin faptul că am desconsiderat regulile Sale şi m-am răzvrătit împotriva instrucţiunilor Lui. Am luat note foarte mici pentru că n-am studiat Cuvântul Său aşa cum ar fi trebuit. Nu seamănă starea aceasta a noastră cu cea a copiilor noştri – biologici sau adoptivi?

CECELIA GRANT

 Domnul este păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic.

(Psalmii 23:1)

Într-o anumită perioadă din viaţa mea, am păzit oile. O copilandră cu picioarele goale, în rochiţa mea din bumbac fluturând în bătaia vântului, şi cu Fluffy, câinele meu credincios, îmi urmam oile pe izlaz. Ştiam că aceasta era responsabilitatea mea, şi doar a mea, să am grijă ca oile să rămână pe islaz şi să nu intre pe terenurile cultivate. Puteam eu să stau toată ziua pe vreo stâncă şi să visez cu ochii deschişi sau să mă adâncesc în vreo carte? Nici vorbă, trebuia să veghez turma. Într-o clipă, vreuna din ele, hoinărind aiurea, s-ar fi pierdut. Nu era nevoie decât ca una dintre oiţele conducătoare ale turmei să se apropie de lanurile cu grâu, care dădea în spic, aplecându-se în bătaia vântului de prerie. Probabil se gândeau că grâul din acel lan era mai bun decât grâul care se găsea pe acel izlaz, care devenise cam sec şi uscat, sub soarele de vară arzător. Dacă vedeau că păstorul nu e atent, ele imediat porneau pe drum şi toată turma le urma, indiferent de consecinţe. Oile se pricep foarte bine să urmeze pe cineva.

Eu trebuia să am grijă şi să urmăresc tot timpul ce fac oile. Asta era treaba mea în timpul zilei. Această experienţă mă duce cu gândul la Isus ca păstor. Ne pierde El vreodată din vedere? Nu. Atunci de ce ne împiedicăm pe drumul păcatului? Pentru că ne gândim în sinea noastră: Trebuie să încerc și asta. Poate că e mult mai distractiv. Sau: Îmi va aduce mai multe foloase în viaţă. Dar Păstorul ne-a dat nouă, turmei Sale, o carte cu instrucţiuni. Dacă o citim, ne dăm seama că nu este nevoie să încercăm şi alte variante. Rezultatele triste ale faptului că nu urmăm calea arătată de Păstor sunt scrise clar în Ghid.

Sunt bucuroasă că Isus este păstorul meu. El face lucrurile clare pentru noi şi ne arată drumul spre cerul Său glorios. Ne iubeşte şi are grijă de noi aici, pe pământ, dar curând vine ziua când îşi va duce „oile” credincioase acasă, pentru a fi veşnic împreună cu El.

Mulţi dintre noi ştim Psalmul 23 din memorie sau cel puţin îl recunoaştem atunci când îl auzim sau îl citim. De curând, m-am hotărât să-l memorez cuvânt cu cuvânt. Deseori îl repet în minte seara, când mă duc la culcare, şi meditez la el referindu-mă astfel la viaţa de zi cu zi: Ce am găsit eu astăzi pe păşunile verzi şi la apele de odihnă? Şi enumăr toate lucrurile ca fiind binecuvântări din partea Lui. M-am bazat eu pe Cuvântul Său în toate dificultăţile?

Îmi doresc foarte mult ca viaţa să-mi fie plină de fericirea şi îndurarea pe care ni le-a promis, pentru că vreau să locuiesc împreună cu El o veşnicie.

DESSA WEISZ HARDIN

 Scapă-mă, Dumnezeule, căci îmi ameninţă apele viaţa. Mă afund în noroi şi nu mă pot ţinea; am căzut înprăpastie şi dau apele peste mine. Nu mai pot strigând, mi se usucă gâtlejul, mi se topesc ochii privind spre Dumnezeul meu.

(Psalmii 69:1-3)

Ai simţit vreodată că tot creştinismul tău nu mai e de niciun folos atunci când apar conflicte în cămin? Eu am simţit asta de curând. Spiritele s-au încins, s-au aruncat vorbe, iar eu am ajuns să mă întreb dacă cei treizeci şi ceva de ani ai mei de umblare creştină cu Dumnezeu au însemnat ceva până la urmă.

Bineînţeles că amăgitorul s-a folosit de ocazia aceasta ca să-mi încurajeze cursul gândurilor, deşi eu cred că el nu poate citi gânduri­le. Dar cred că lacrimile şi strigătele mele către Dumnezeu au fost dovada că puneam sub semnul întrebării existenţa vreunei schimbări în viaţa mea. Eram tentată să mă dau bătută în ce priveşte credinţa – la ce bun să mai încerc? Tot felul de gânduri mi-au năvălit în minte: La ce bun să mă mai chinui, dacă nu foloseşte la nimic? Dumnezeu nu mă poate schimba. Am mers mult prea departe. Şi alte astfel de gânduri.

N-am cuvinte să descriu cât de întunecată mi se părea lumea în acele momente. Mă aflam eu oare prea departe de Dumnezeu? Apoi mi-au trecut prin faţa ochilor minţii scene cu Isus şi crucificarea Sa. Nu! Isus a murit pentru mine. El a plătit preţul suprem în cazul meu. El mă iubeşte! Ştiu textul din Efeseni 4:26,27 (şi-mi place foarte mult traducerea din The Mes­sage): „Dă-i înainte şi mânie-te! E bine să te mânii, dar nu-ţi folosi mânia ca instrument să te răzbuni. Şi nu ţine mânia mult timp! Nu te culca mânios. Nu-i da Diavolului nimic cu care să te aibă la mână!”

Ca să fiu cinstită, nu reuşesc întotdeauna să-mi rezolv problemele înain­te de culcare, dar nu mă culc niciodată fără să le aduc înaintea Domnului. Uneori durează ceva timp până disting luminiţa de la capătul tunelului. Acest conflict recent – nu este prima dată când trec prin tunel – este încă unul din multe altele. Şi plâng înaintea Domnului: „Cât mai este până vei face această schimbare în mine?” Nu pot da un răspuns prin intermediul acestei meditaţii devoţionale, îmi doresc să fi avut unul. Tot ce ştiu este să invoc făgăduinţa din Evrei 12:1: „Să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte.”

Aşa că, draga mea prietenă, nu contează ce-ţi şopteşte Diavolul, nu re­nunţa! Nu-i da crezare! Dumnezeu te iubeşte cu o dragoste care nu are sfâr­şit şi El te va ajuta să ajungi cu bine la capătul tunelului şi să intri în lumi­noasa şi glorioasa Sa Împărăţie. Trebuie doar să ai încredere în El.

MONA FELLERS

 El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.

(2 Petru 1:4)

Trecerea timpului nu a adus nicio schimbare a promisiunii pe care Hris­tos a făcut-o la plecare, că va trimite Duhul Sfânt în locul Său. Asemenea unei omizi care se transformă în fluture, şi noi suntem schimbaţi din oameni păcătoşi în sfinţi. Schimbarea este un proces, implicând modificări, ajustări sau reformă. În gogoaşa de mătase a Duhului Sfânt, ne sunt schimbate min­tea, motivele, atitudinile, obiceiurile, acţiunile, caracterul şi chiar destinul. Toţi cei care au avut un destin măreţ au trebuit să se supună schimbării.

De exemplu, Estera a ajuns, dintr-o copilă orfană, împărăteasă. David a devenit, dintr-un băiat de la oi, împărat. Moise a ajuns, dintr-un fugar, cre­dinciosul lider al poporului Israel. Fiecare dintre ei a experimentat trans­formarea divină şi au fost puşi într-o poziţie strategică, nu pentru că erau ei vrednici, ci pentru că El este vrednic.

Una dintre cele mai importante lecţii pe care orice copil al lui Dumnezeu o poate învăţa este aceea că Dumnezeu te aduce într-o stare mai bună decât cum te-a găsit. Cu Dumnezeu, natura noastră păcătoasă este schimbată în natură divină. Deznădejdea noastră devine nădejde, neajutorarea noastră se schimbă în ajutorare, din persoane care au nevoie de ajutor devenim per­soane care oferă ajutor, iar din mizeria vieţii noastre suntem scoşi pentru a deveni mesageri.

Poate că, în viitor, unii dintre noi ne vom schimba adresa poştală, starea civilă, cariera sau scopurile educaţionale. Alţii vor avea prieteni noi, un alt stil de viaţă, o altă condiţie fizică sau situaţie financiară. Când devii părin­te, de exemplu, acest lucru îţi transformă viaţa, priorităţile şi perspectivele.

Dumnezeu nu Se schimbă niciodată, dar El ne transformă pe noi, pentru ca, la rândul nostru, să facem o schimbare în lume. Vă invit să acceptăm această schimbare şi să-L rugăm pe Dumnezeu să ne transforme viata acolo unde ştie că este necesar. Împăratul David şi-a dat seama de nevoia lui de transformare divină şi s-a rugat: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumne­zeule, pune în mine un duh nou şi statornic!” (Psalmii 51:10).

Gândeşte-te la schimbările de care ai nevoie în viaţa ta şi fă din ele un subiect de rugăciune. Într-o zi va avea loc cea mai mare schimbare din toate timpurile: „Trâm­biţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi”
(1 Corinteni 15:52).

TAMARA BROWN

 Paharul meu este plin de dă peste el.

(Psalmii 23:5)

Ploile torenţiale care se abătuseră asupra nordului regiunii Queensland se mutau spre sud, aşa că m-am decis să mă întorc acasă, în sud, luând tre­nul, apoi un autobuz. La ieşirea din gară, am urcat pe scările rulante. Pe la jumătatea distanţei, acestea au început să se clatine şi, încercând să mă sta­bilizez, am căzut pe spate pe treptele rulante şi n-am mai putut să mă ridic. Un domn amabil m-a ridicat şi m-a ajutat să urc scările. Ca prin minune, nu am avut nimic rupt, aşa că ne-am despărţit şi fiecare a mers în drumul său. Mergând spre staţia de autobuz, o femeie m-a oprit să mă întrebe dacă eu eram femeia care căzuse pe scările rulante şi dacă eram bine. Bucuroasă, i-am răspuns că nu păţisem nimic şi am mers mai departe.

Plecând, un nor de singurătate şi de depresie m-a învăluit. Şi nu reu­şeam să-l îndepărtez, deşi Dumnezeu tocmai Îşi arătase grija faţă de mine, salvându-mă din ceea ce ar fi putut fi un accident foarte grav.

Sentimentele de singurătate şi depresie s-au accentuat în timpul călătoriei cu autobuzul până în satul unde locuiam, la un centru rezidenţial pentru persoane în vârstă, iar când am ajuns, localitatea părea pustie. Mi-era teamă să intru din nou în apartamentul gol.

Deschizând uşa cu plasă, am auzit un fâlfâit la picioare. Era Bully Boy, un papagal sălbatic pe care-l domesticisem. L-am dat la o parte, dar nu voia să se mişte de lângă picioarele mele. Am vorbit cu el şi i-am spus să plece, dar el nici gând să se mişte. Dintr-odată, parcă norul de singurătate şi tris­teţe s-a ridicat şi am simţit ce Tată minunat avem în cer. O prietenă a avut şi ea o experienţă similară, când pasărea din colivie i-a cântat chiar când intra în apartament. Inima îi bătea cu putere şi tremura toată în urma unei experienţe traumatizante.

Biblia relatează multe situaţii în care Dumnezeu S-a folosit de păsări ca să trimită mesaje de încurajare şi speranţă, pentru a-Şi arăta dragostea.

După potop, Dumnezeu S-a folosit de un porumbel ca să-l înştiinţeze pe Noe că apele erau încă mari pe pământ. Iar când porumbelul, după ce i s-a dat drumul a doua oară, s-a întors cu o frunză de măslin în cioc, Noe a ştiut că pomii înfrunziseră din nou. Dumnezeu a trimis corbi cu mâncare la Ilie ca să-l ţină în viaţă în timpul foametei, iar Isus a asemănat grija Sa pentru poporul din Ierusalim cu grija unei găini care-şi strânge puii sub aripi.

Matei 10:16 ne avertizează să fim înţelepţi atunci când împărtăşim adevărul mântuirii celor necredincioşi, dar, în acelaşi timp, să fim fără răutate ca porumbeii. Vă invit să le purtăm de grijă tuturor creaturilor lui Dumne­ zeu, deoarece El le poate folosi ca să trimită peste noi binecuvântări felurite.

JOY DUSTOW

 „Nicidecum, Doamne’: a răspuns Petru. „Căci niciodată n-am mâncat ceva spurcat sau necurat.”

(Faptele apostolilor 10:14)

Într-una din plimbările pe care le-am făcut la căsuţa de pe plajă am avut o experienţă interesantă. Soţul meu este pescar, aşa că, ori de câte ori iese pe mare, îşi ia cu el năvodul. De data aceasta, era nerăbdător să folosească acel năvod pentru că era nou şi nu-l mai folosise până atunci. Aşa că, îm­preună cu fratele Almerindo, a plecat ca să arunce năvodul. Au aşteptat refluxul ca să poată pescui, dar n-au prins nimic. Aşadar, au lăsat năvodul în mare până a doua zi.

Devreme, în dimineaţa următoare, au mers să verifice năvodul, iar eu, după ce m-am trezit, L-am rugat pe Dumnezeu să-i ajute să prindă măcar un peşte. Totuşi acel singur peşte pe care l-au prins într-adevăr a fost unul necurat, pe care noi nu-l consumăm. În timp ce mă rugam, mi-am amintit că odată Îi spusesem Domnului că aş vrea să fiu un năvod în lume, asemenea unui năvod în apă. Iar atunci când ape mari mă înconjoară, vreau să rămân tare în Domnul, în ciuda valurilor şi adversităţilor vieţii. Mi-am dat seama că sunt cu adevărat un năvod în lumea aceasta, dar că nu pot alege ce fel de peşti voi prinde. Nu mă simţeam vrednică să duc lumii mesajul lui Hristos, dar am înţeles că Dumnezeu voia ca eu să le împărtăşesc Evanghelia celor care nu sunt de aceeaşi credinţă cu mine. Iar când Dumnezeu ne trimite, nu suntem noi în măsură să alegem cine, când sau unde să mergem.

În sfârşit, am înţeles de ce îngăduise Dumnezeu experienţa cu năvodul gol. Curând după aceea, m-am întâlnit cu o prietenă care este de o altă cre­dinţă. Fiul ei studiase la o şcoală creştină, dar mama lui, care nu e creştină, era totuşi tristă pentru că fiul ei nu alesese să rămână în biserica respecti­vă. A fost foarte fericită când i-am spus că mă voi ruga pentru fiul ei. Şi am folosit ocazia ca să-i vorbesc despre dragostea lui Dumnezeu, despre cât de mult o iubeşte Isus şi cât de specială este pentru mine.

Această experienţă mi-a readus în minte viziunea lui Petru cu animalele necurate (vezi Faptele apostolilor 10:9-23). Mai mult, „Isus ne-a poruncit să propovăduim norodului şi să mărturisim că El a fost rânduit de Dumnezeu Judecătorul celor vii şi al celor morţi” (vers. 42). Dumnezeu vrea ca solia Lui să ajungă la orice om, fără excepţie. De aceea, eu am datoria să împăr­tăşesc mesajul Său tuturor copiilor Lui, indiferent de ce cred ei. Vrei să mi te alături?

MARIALVA VASCONCELOS MONTEIRO CHUASSE

 Pleacă- ţi urechea şi ascultă cuvintele înţelepţilor şi ia învăţătura mea în inimă.

(Proverbele 22: 17)

Am ales din dicţionar, dintre multe altele, două înţelesuri pentru cu­vântul „focus”: (1) centrul atenţiei şi (2) puncte de concentrare. Aceste în­ţelesuri, împreună cu textele amintite mai sus, m-au ajutat şi vor continua să-mi reamintească să mă concentrez asupra lucrurilor cereşti, în pregăti­rea mea pentru viaţa veşnică.

Era o zi de vineri, a cincea zi de mers pe jos în cadrul unui program de fitness. Clovis, unul dintre cele mai frumoase şi sigure oraşe din California, are nişte trotuare curate, netede, iar peisajul este atractiv. Decorul de un verde în cascadă şi contrastul florilor de toate culorile îi atrag nu numai pe trecători, ci şi păsările, insectele şi alte vietăţi.

Devreme, în acea dimineaţă însorită, mi-am schimbat adidaşii greoi cu nişte tenişi obişnuiţi de mers, sperând să o urmez îndeaproape pe sora mea. În cele patru zile dinainte, fusese o adevărată provocare să reuşesc să ţin pasul cu ea. De altfel, avea înainte o zi importantă de pregătire, aşa că am făcut tot posibilul să merg pe lângă ea, ca să o susţin. Totuşi mintea îmi era distrasă de grădinile superbe pe lângă care treceam, iar cântecul melodios al păsărilor mi-a îndepărtat atenţia de la ţinta pe care mi-o stabilisem.

Rămăsesem câţiva paşi în spatele surorii mele şi n-am observat denive­larea trotuarului. M-am împiedicat şi am căzut în faţă, dislocându-mi umă­rul drept şi fracturându-mi humerusul. M-am ales şi cu buza superioară rănită şi nervul brahial atins. Toate acestea mi-au cauzat mult disconfort şi nopţi nedormite. Trebuia să iau pastile contra durerii 24 de ore din 24, precum şi pastile de somn ca să pot dormi.

Am învăţat multe lecţii din această experienţă. Prima dintre ele mi-a reamintit că am nevoie să mă concentrez asupra pregătirii mele pentru cea de-a doua venire a lui Hristos. Iar a doua lecţie, eu însămi având acum mâna dreaptă invalidă, a fost să învăţ să simt mult mai multă compasiune şi toleranţă faţă de cei cu dizabilităţi, fiind mai hotărâtă să vin în ajutorul nevoilor lor. De atunci, m-am hotărât să-i îndrept pe oameni către cel mai bun Mângâietor, Dătătorul Vieţii, cel mai bun Prieten, Vindecătorul tuturor bolilor, Mântuitorul îndurător, care a murit ca eu să am parte de o viaţă fără durere, fără boli sau supărare şi care într-o zi mă va lua ca să fiu cu El pentru totdeauna pe pământul refăcut.

În Evrei 2:1 ni se spune: „Trebuie să ne ţinem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele.” Este ceea ce îmi doresc eu. Este aceasta şi dorinţa ta?

ESPERANZA AQUINO MOPERA

 „Fiule’: a răspuns Avraam, „Dumnezeu Însuşi va purta de grijă.”

(Geneza 22:8)

Întotdeauna am descris-o pe mama ca pe o femeie a credinţei. Mulţi nu ar fi îndrăznit să facă ceea ce am văzut-o pe ea făcând. Copii fiind, umblarea noastră cu Dumnezeu ne-a fost influenţată într-o mare măsură de viaţa ei de credinţă, şi astăzi noi toţi suntem o dovadă a ceea ce poate face Dumne­zeu atunci când ne încredem în El.

Ca prin minune, eu şi sora mea am fost admise la una dintre instituţiile creştine de educaţie superioară din Nigeria, Africa de Vest. Ne aflam în vizită la unchiul meu, care lucra în această instituţie, când ne-a venit ideea de a ne înscrie. Luând în considerare mediul din care proveneam, nici nu ne gândeam că am putea fi noi admise la o universitate particulară, dar aveam un simţământ de siguranţă că Dumnezeu avea să Se îngrijească de toate.

Încă de la o vârstă fragedă, mama m-a învătat să nu permit niciodată ca să fiu descurajată de ceva, pentru că eu Îi slujec unui Dumnezeu mai mare decât toate problemele. Mama, sora mea şi cu mine ne-am unit mâinile şi ne-am rugat cu privire la formularele de înscriere. Era o cerere de admitere târzie, deoarece şcoala începuse deja cu o lună înainte, dar am avut încrede­re că Dumnezeu va purta de grijă.

Am pornit în această călătorie a credinţei pentru că mama preţuieşte foarte mult educaţia creştină. Am păşit înainte prin credinţă şi am început să participăm la cursuri, în timp ce ea a rămas să strângă banii de taxe. Uneori ne era greu să ne concentrăm toată atenţia asupra studiilor, ştiind că mama se lupta să obţină un împrumut de la bancă sau o altfel de susţi­nere financiară din partea vreunui membru al familiei.

Şi această călătorie urma să dureze patru ani, deşi nu aveam nicio speranţă că tata – sau ori­ cine altcineva – ne va susţine în această privinţă. Uneori, banii de taxe au venit mai târziu, dar n-am fost puse niciodată în situaţia de a fi nevoite să renunţăm la şcoală.

De-a lungul anilor, Dumnezeu S-a îngrijit de tot ce am avut nevoie ca să terminăm şcoala şi apoi să lucrăm ca profesoare. Taxa la colegiu pentru un an era aproximativ de 3000 de dolari, iar mama câştiga aproape 200 de dolari pe lună. În timpul anilor de colegiu, ea a avut grijă şi de alţi doi copii, dar de fiecare dată când eram tentate să renunţăm, ea spunea: „Dumnezeu va purta de grijă” şi chiar aşa a făcut. Nu doar că amândouă am încheiat studiile cu succes, dar astăzi toţi fraţii şi surorile mele sunt absolvenţi ai acestei instituţii. Cum s-a întâmplat? Avem o mamă a credinţei şi slujim unui Dumnezeu care întotdeauna va purta de grijă, dacă ne încredem în El.

MOFOLUKE I. AKOJA

 Încredinţează- ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El şi El va lucra.

(Psalmii 37:5)

M-am născut într-o familie de condiţie modestă şi am locuit la ţară, în provincia Amazonas din Brazilia. Am avut o copilărie fericită, mâncând fructe din copaci, jucându-mă cu fraţii şi prietenii mei sau înotând în râul care trecea prin faţa casei noastre. Totul a fost bine până când mama s-a îm­bolnăvit şi a trebuit să ne mutăm în capitală. Curând, tata a vândut totul, pentru ca noi să putem locui la oraş până când el şi fratele mai mare aveau să-şi găsească de lucru, ca să-i poată asigura mamei tratamentul necesar.

Au trecut anii, iar eu am ajuns la vârsta adultă. Am studiat şi am muncit din greu. La vârsta de 23 de ani m-am căsătorit. Am fost fericiţi până când soţul meu a plecat în ţara lui de origine şi nu s-a mai întors la noi. Durerea şi dezamăgirea pe care le-am resimţit atunci au fost aproape de nesuportat. Nu ştiam ce să fac şi cum aveam să îngrijesc singură doi copii mici. Fetiţa mai mare avea aproape un an şi jumătate, iar eu eram din nou însărcinată în luna a şaptea. Familia şi prietenii m-au ajutat mult, dar responsabilita­tea creşterii lor era pe umerii mei. La naşterea celei de-a doua fetiţe, mi-am dat seama imediat că ceva nu era în regulă. Nu plângea şi dintr-odată s-a făcut mare vâlvă în maternitate. În următoarea zi, medicul neonatolog mi-a spus că bebeluşul meu se născuse cu o anumită malformaţie şi avea nevoie de un tratament disponibil într-un alt oraş, foarte departe de unde locuiam noi.

Ani la rând am călătorit astfel, pentru ca micuţa mea să primească tra­tamentul de care avea nevoie. În tot acest timp, Dumnezeu, în mila Sa in­finită, a trimis pe cineva care să-mi spună despre Isus. A fost o perioadă extraordinară. Am început să-L iubesc pe Isus şi L-am acceptat ca Mântu­itor al meu personal, astfel că aveam acum pe Cineva cu care să-mi împart povara grea.

Parcă îmi deschisese ochii şi puteam vedea acum că, indiferent de cir­cumstanţele cărora trebuie să le facem faţă în viaţă, El este acolo ca să ne protejeze. Şi niciodată nu ne va lăsa singuri.

Au trecut mulţi ani de atunci. Fiica mai mare s-a căsătorit şi mi-a dăruit un nepot scump pe nume Theo, care-mi aduce multă bucurie în viaţă. Fiica mai tânără a crescut, a devenit o femeie minunată. A mers ca misionară în Africa, iar în anul 2011 s-a căsătorit. Cel mai extraordinar lucru este că bărbatul care atunci mi L-a prezentat pe Isus este acum soţul meu şi lucrăm împreună ca să-i conducem pe oameni la Isus, iubitul nostru Mântuitor.

ANA MARIA NOGUEIRA NASCIMENTO BRANDÂO