Categorie: Devoțional Femei

 El îţi umple gura cu strigăte de bucurie şi buzele, cu cântări de veselie.

(Iov 8:21)

În vara când împlinisem zece ani, mama a observat că aveam tendinţa să dezvolt atitudini necuviincioase. Tonul sarcastic şi datul ochilor peste cap scoteau în evidenţă un spirit critic şi refuzul de a-mi îndeplini treburile. „Nu te mai recunosc”, mă învinuia mama, „mi-e dor de fetiţa mea veselă, care se trezeşte dimineaţa, râde şi zâmbeşte tot timpul, gata să sară în ajutor.”
Aşa că şi-a trimis fiica „impostoare” în arest la domiciliu la masa din sufragerie, după ce vasele de la micul dejun au fost spălate.

În dimineaţa aceea, citind o carte, nu prea mi-a păsat că eu trebuia să stau înăuntru când toţi ceilalţi se jucau afară. Dar, după un prânz singura­tic, în care nu a fost inclusă porţia de îngheţată, aşa cum primise sora mea, am cerut permisiunea să vorbesc.
-Mamă, ce să fac ca să fiu eliberată de pedeapsă?
-Ai nevoie de o inimă schimbată, mi-a răspuns ea. Astăzi vei sta la masa din sufragerie ca să te gândeşti la ce înseamnă asta. Mâine vom exersa ati­tudinea de bună dispoziţie.

Neastâmpărul meu şi îndemnul mamei m-au făcut, în cele din urmă, să-mi plec capul şi să mă rog: „Te rog, bunule Isuse, ajută-mă să am din nou o inimă binevoitoare. Vreau să ies afară şi să mă joc.” Folosindu-se de motivaţiile mele de copil, mama m-a îndrumat şi m-a ajutat să-mi formez nişte obiceiuri bune.

În acea după-amiază am memorat versetul care spune: „O inimă vese­lă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele” (Proverbele 17:22). Mi-am dat seama că o inimă veselă va fi plină de recunoştinţă, care se va vedea pe faţa mea: „O inimă veselă înseninează faţa” (Proverbele 15:13). Am realizat că zâmbetul meu îi face pe cei din jur să-mi zâmbească, astfel că zâmbetul se întoarce de obicei la dătător: „O privire prietenoasă înveseleşte inima, o veste bună întăreşte oasele” (Proverbele 15:30). În final, am învăţat că a fi vesel nu e doar o poruncă de-a mamei pe care trebuie să o respect, ci că acest lucru influenţează sănătatea tuturor celor din jur, inclusiv a mea.

De curând, trecând printr-o perioadă mai dificilă, mi-am adus aminte de lecţia veseliei şi m-am rugat: „Mi-e inima împovărată, Doamne! Îndepăr­tează de la mine nefericirea. Vreau să fiu veselă. Am nevoie de bucurie în suflet!” Şi atunci am experimentat făgăduinţa bucuriei. Vei vedea şi tu cum Dumnezeu „îţi va umple gura cu strigăte de bucurie şi buzele, cu cântări de veselie”, dacă-L vei lăsa pe El să facă schimbarea în dreptul tău.

REBECCA TIMON

 Eu v-am călăuzit patruzeci de ani în pustie; hainele nu vi s-au învechit pe voi şi încălţămintea nu vi s-a învechit în picior.

(Deuteronomul 29:5)

De când am devenit creştină şi am citit istoria despre cum i-a binecu­vântat Dumnezeu pe copiii lui Avraam, rătăcind prin pustie 40 de ani în aceleaşi încălţări. Am rămas uimită de minunile care au avut loc în tim­purile biblice. M-am întrebat dacă încălţămintea creştea odată cu piciorul sau dacă, pur şi simplu, niciunuia dintre ei nu i-a mai crescut piciorul. Dar atunci erau şi copii în tabără şi, cu siguranţă, acestora le creştea repede piciorul, nu-i aşa? Sunt multe istorisiri minunate în Biblie, care ne lasă cu atât de multe întrebări! Însă doar în cer vom înţelege pe deplin răspunsurile la unele dintre ele.

Locuiam în Coreea de Sud de mai bine de şase ani, iar cea mai mare pro­vocare pentru mine era să-mi găsesc nişte încălţări confortabile care să-mi vină bine. În Coreea, eu port numărul 250 la pantofi, echivalentul la 8,5 în Statele Unite (numărul 39 în Europa). Însă unele, deşi sunt numărul 250, îmi sunt fie prea mari, fie prea mici şi nu sunt confortabile.

Vara aceasta a avut loc nunta fiului meu în Montreal, Quebec, iar după nuntă mi-am propus să-mi găsesc nişte pantofi confortabili înainte de a mă întoarce în Coreea. Împreună cu fiica mea, Denise, am călătorit din Montre­ al către Maryland, unde se află casa noastră. Pe parcursul călătoriei, ne-am oprit la multe magazine de desfacere cu încălţăminte şi, spre bucuria noas­tră, undeva între Maine şi Massachussets, am găsit un astfel de magazin cu pantofi la un preţ destul de bun ca să merite o privire mai îndeaproape.

Mi-au atras atenţia două perechi de pantofi. Am găsit un angajat al ma­gazinului şi l-am întrebat cât costau. A mers să se intereseze şi s-a întors.
– Fiecare pereche costă cincizeci de bani.
– Fiţi amabil, vreţi să repetaţi ce-aţi spus? l-am întrebat eu, nevenindu-mi să cred. M-am gândit că n-am auzit eu bine. Din nou, mi-a spus:
– Cincizeci de bani.
Şi bineînţeles că următoarea întrebare a fost ce este în neregulă cu ei.
-Nu e nimic în neregulă cu ei, mi-a spus, doar că nu-i mai avem pe stoc.
Aşa că preţul a fost redus la cincizeci de bani.

Dumnezeu Se ocupă şi astăzi cu miracole de zile moderne. Dumnezeul meu este extraordinar. Vrei să-L pui la încercare astăzi?

BESSIE RUSSELL HAYNES

 El a auzit că trece Isus din Nazaret şi a început să strige: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!”

(Marcu 10:47)

Când eram mică, mergeam adesea în portul din localitatea mea de ori­gine împreună cu prietenii de la şcoală, în special vara, pentru că pe malul apei creşteau tufe de mure. Uneori trebuia să intrăm în apă ca să ajungem la ele, iar într-o ocazie, am găsit o sticlă aruncată în voia valurilor, în care se găsea o scrisoare. Eram nerăbdători să descifrăm mesajul: „Dacă eşti încă în viaţă, dă-mi de ştire.” Am vrut să răspundem la scrisoare, dar numele era şters. Totuşi, în naivitatea noastră, am scris o scrisoare către „Dragă domnule necunoscut”, am pus-o într-o sticlă şi-am aruncat-o înapoi în râu, sperând la un răspuns. Am mers deseori în acel loc să verific, dar n-am mai primit niciun mesaj.

Mulţimi de oameni se îmbulzeau pe lângă orbul Bartimeu. Când a auzit că trecea Isus, a strigat după ajutor. Probabil că era un optimist incurabil, pentru că nu s-a mulţumit cu soarta lui, ci a crezut ceea ce spuneau trecăto­rii despre Isus.

Minuni! Acesta trebuie să fie Mesia! Acum Isus trecea prin apropiere, şi Bartimeu simţea deja aura Fiului lui Dumnezeu. Ca să se facă auzit, a început să strige cât putea el de tare. Nu ne aflăm şi noi uneori în aceeaşi situaţie? Suntem nevăzători, disperaţi şi neajutoraţi. Nu-i aşa că ne gândim: Dacă ar fi măcar cineva să-mi arate pe unde calc? Uneori trebuie să strigăm pentru ca Dumnezeu să ne audă.

Isus S-a oprit şi a spus: „Aduceţi-l la Mine!” Apoi s-a întâmplat ceva de necrezut. Isus l-a întrebat pe omul nevăzător: „Ce vrei să-ți fac?” Barti­meu nu I-a răspuns: „Doamne, Tu ştii! Tu ştii că sunt orb!” Ci, încrezător că dorinţa lui avea să fie împlinită, el a spus simplu: „Vreau să-mi recapăt vederea.”
Isus i-a răspuns: „Du-te, credinţa ta te-a mântuit.” Chiar în acea clipă, şi-a recăpătat vederea şi L-a urmat pe Isus mai departe.

Ai şi tu o dorinţă asemănătoare? Ai credinţa că Dumnezeu nu te va deza­măgi? El te întreabă astăzi: „Ce vrei să fac pentru tine?” Dumnezeu îţi va auzi cererea şi vei vedea cum te va conduce prin viaţă. În acelaşi fel, şi noi ne putem ajuta unul pe altul. ,,Aş putea face ceva pentru tine? Dacă ai nevo­ie de încurajare, de o ureche dispusă să asculte, un umăr pe care să plângi sau un braţ care să te sprijine sau, pur şi simplu, de o persoană care să-ţi fie aproape, dă-Mi de veste!”

SILKE DONAT

 Căci cine dispreţuieşte ziua începuturilor slabe?

(Zaharia 4:10)

Ai stat vreodată pe malul unui lac liniştit, admirându-i suprafaţa cris­talină, ca apoi să arunci o pietricică în apă, întrerupându-i tot echilibrul? Ai privit undele care se propagau în cercuri din ce în ce mai mari de la acel lucru mic?

Familia mea experimentează şi acum aceste unde în cerc, ca rezultat al unei decizii pe care fiul meu a luat-o la vârsta de doar nouă ani. Deşi frecventam o altă biserică, fiul nostru Dwayne a început să parti­cipe la Şcoala de Sabat în cadrul unei biserici adventiste de ziua a şaptea împreună cu unul dintre vecinii noştri. Curând a învăţat aşa de multe, încât ne punea întrebări legate de crezul bisericii pe care o frecventam. Apoi au început o serie de întâlniri în corturi, sponsorizate de Biserica Adventistă, aşa că Dwayne a participat şi el împreună cu vecinul nostru. N-a trecut mult până când a luat decizia să se boteze. Tatăl lui nu a fost deloc de acord, dar eu mă bucuram în sinea mea, pentru că eu însămi frecventasem o şcoa­lă adventistă. Totuşi nu am lăsat ca soţul să vadă că eu susţineam decizia pe care o luase fiul nostru.

Într-o zi, Dwayne a venit acasă de la întâlniri cu o veste care a produs unde pe lacul nostru liniştit. Se botezase. Am zâmbit în sinea mea.
Şi acea undă mică a început să se propage. Am studiat Biblia împreună cu Dwayne şi chiar am mers împreună cu el la biserică, în Sabat, în timp ce frecventam duminica şi biserica noastră. Îl puteam auzi pe Dumnezeu cum îmi vorbea prin acest băieţel şi-mi doream să dau curs chemării, dar m-am gândit: Dacă aceasta va produce dezbinare în familie? Am continuat să merg la Şcoala de Sabat la biserică, iar într-o zi am vorbit cu pastorul să facă aranjamentele pentru botezul meu. Undele de pe lac se propagau tot mai departe. Se pare că ceilalţi trei fii ai mei aşteptau decizia mea, aşa că toţi patru am fost botezaţi împreună.

Astăzi ne bucurăm ca o familie unită în speranţa celei de-a doua veniri. Fiii mei, soţiile lor şi copiii, fiica mea şi logodnicul ei sunt membri activi ai Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Am slujit în cadrul bisericii în mai multe departamente, inclusiv ca lider la Misiunea Femeii. Cât de departe s-au propagat undele! Şi totul a pornit de la o pietricică aruncată curajos în lac.

Ce pietricică ai în mână astăzi? Ce decizii va trebui să iei? Fii curajoasă! Roagă-te, apoi aruncă-ţi pietricica în apă şi priveşte undele care se răspân­desc în cercuri nesfârşite.

EILEEN M. JOSEPH

 Dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi şi dreapta Ta mă va apuca.

(Psalmii 139:9,10)

Era o zi de Sabat când, împreună cu părinţii mei, plecam de la înmor­mântarea mătuşii. Cei 129 de kilometri până acasă au fost mereu o distanţă dificilă de parcurs pentru mine, pentru că drumul şerpuieşte printre munţi şi văi, având multe curbe periculoase. Să conduci de la Serra do Rio do Rastro până în Santa Catarina, Brazilia, era o adevărată provocare. Înainte să începem coborârea de pe munte, L-am rugat pe Dumnezeu să ne păzeas­ că şi să ne ducă acasă în siguranţă.

Ultimele raze de soare dispăreau la orizont când am ajuns la baza lan­ţului muntos. Mai aveam câţiva kilometri până acasă şi trebuia să trecem prin mai multe orăşele ca să ajungem în localitatea noastră. Tocmai ce tre­cusem de un oraş aflat la 48 de kilometri de unde locuiam noi. Luminile oraşului se zăreau încă în urma noastră, când farurile de la maşină s-au stins, lăsându-ne într-o beznă totală. De vreme ce nu mai puteam înainta, ne-am întors în oraşul respectiv şi am căutat pe cineva să ne repare maşina. Ne-am oprit la o benzinărie şi ni s-a spus unde puteam găsi un mecanic.

Am ajuns la locul indicat şi cineva a venit să ne ajute. A dat să aprindă luminile, dar acestea nu au funcţionat şi ne-a spus că trebuie să înlocuim o anumită piesă – care costa aproape 185 de dolari – dar pentru că el nu avea această piesă, ne-a îndrumat către un alt mecanic. Nu aveam nici cea mai mică idee cum aveam să plătim suma respectivă, dar am condus cu grijă până l-am găsit pe acel mecanic. Când a întors cheia în contact, luminile s-au aprins. Totul mergea perfect!

„O minune!” am exclamat eu cu recunoştinţă în suflet. I-am spus meca­nicului încotro ne îndreptam şi l-am întrebat dacă ne aflam pe drumul bun. Din răspunsul lui, ne-am dat seama imediat cum ne condusese Dumnezeu. La un moment dat, o luasem într-o direcţie greşită şi am fi ajuns departe de casa noastră. Dumnezeu stinsese luminile maşinii în mod miraculos ca noi să ne dăm seama că nu suntem pe drumul bun.

Rugăciunea mea este ca Domnul să ne deschidă ochii să vedem mâna Lui care ne conduce şi să ne deschidă urechile ca să-L auzim spunându-ne: „Iată drumul, mergeţi pe el!” (Isaia 30:21).

LIA REJANE CORREA KUNTZE

 Îngerul Domnului tabără în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie.

(Psalmii 34:7)

Într-o vară, cu câţiva ani în urmă, am avut ocazia să lucrez ca voluntară la Spitalul Adventist din Heri, Tanzania. Ascuns adânc în jungla africană, Heri este cel mai izolat spital misionar adventist din lume. Am ajutat per­sonalul medical în tratarea pacienţilor şi chiar am asistat la câteva operaţii. Îmi plăcea să lucrez în saloane, dar îmi doream foarte mult să asist la naş­terea unui copil. Zilele treceau şi îmi dădeam seama că nu mai aveam prea multe şanse să văd o naştere, aşa că asistenta-şefă mi-a dat un radio cu staţie de emisie-recepţie, promiţând să-mi dea de veste în caz că una dintre paciente intra în travaliu.

La miezul nopţii, m-a trezit sunetul unei voci care vorbea prin radio. Am răspuns, întrebând dacă era cineva în travaliu, dar n-am primit niciun răspuns. Locuiam în casa unei familii de misionari, la o distanţă bunicică de spital, şi n-aş fi vrut să-i trezesc, aşa că m-am decis să fac singură drumul de zece minute până acolo. În nicio clădire din campus nu exista electricitate şi nici măcar o lanternă nu aveam. Acum, privind retrospectiv, îmi dau seama că n-ar fi trebuit niciodată să merg de una singură prin junglă, în întuneric beznă, dar îmi doream foarte mult să văd bebeluşul nou-născut, aşa că am plecat fără să mă mai gândesc.

Când am ajuns, în sfârşit, la spital, asistenta mi-a spus că cineva apăsa­se din greşeală butonul de telecomunicaţii al radioului şi că, de fapt, nicio femeie nu se afla în travaliu. M-a întrebat dacă venisem singură de la casa misionarilor şi i-am răspuns că da. Mi-a spus că este foarte periculos să umblu singură prin junglă noaptea şi a trimis pe cineva să mă conducă până acasă. A doua zi, am aflat că soldaţi de gherilă din Burundi patrulau deseori noaptea pe acea cărare. Spitalul Heri se află la doar câţiva kilometri distanţă de graniţa cu Burundi, o ţară care se confrunta cu un război civil de mai bine de un deceniu. Soldaţii treceau mereu graniţa în Tanzania pe timpul nopţii, astfel că doar harul lui Dumnezeu m-a ajutat să nu întâlnesc niciunul.

Domnul m-a salvat din multe pericole în viaţă. Şi sunt sigură că de mult mai multe ori m-a ferit de pericol când eu nici nu mi-am dat seama. Aştept cerul, unde ni se va descoperi cum a intervenit Dumnezeu în viaţa fiecăruia dintre noi. Cu adevărat, El nu ne va părăsi şi nu ne va lăsa.

AMANDA N. GASPARD

 Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer, de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou.

(Apocalipsa 3:12)

Sunt fascinată de numele unor locuri şi mă-ntreb de unde provin. Eu lo­cuiesc în Loveland (Ţinutul dragostei) – un nume frumos pentru o localitate. A fost numită astfel după unul dintre primii săi locuitorii, iar acum este cu­ noscută ca Sweetheart City (Oraşul Îndrăgostiţilor). Când locuiam în Wyo­ming, mergeam adesea la Ten Sleep (Zece Somnuri). Ştiu că numele i-a fost dat de indienii americani, pentru că aveai nevoie de zece perioade de somn bune ca să ajungi de la o tabără la alta, dar eu m-am întrebat întotdeauna de la ce vine Crazy Woman Gulch (Femeia Nebună şi Nesocotită). Oare ce s-a întâmplat acolo? Când am locuit în Alaska, am auzit de oraşul Chicken (Pui). Povestea spune că au vrut să-l numească Ptarmigan, dar n-au ştiut cum se pronuntă numele acelei păsări, aşa că au rămas la Chicken.

Călătorind in statul Nebraska, mă gândeam la diverse nume. În cazul unora, e uşor să-ţi dai seama de unde vin, cum ar fi Lincoln, Beaver Cros­ sing (Trecerea Castorului) sau Pleasant Dale (Vâlceaua Minunată). Dar ce spuneţi de Utica? Oare primii locuitori să fi trăit în Utica, New York? Cum de există o localitate cu acelaşi nume, Waco, în două state diferite, Nebraska şi Texas? Au ele vreun numitor comun? Îmi place să mă uit la numele loca­lităţilor pe hartă. Care sunt denumiri indiene, care spaniole şi ce înseamnă fiecare? Sunt multe localităţi care poartă numele unor persoane renumite, dar sunt şi unele cu nume obişnuite, însă toate sunt nume semnificative.

Şi atât de multe nume care te intrigă! Soţul meu şi cu mine întotdeauna ne amuzăm pe seama numelui Wahoo, Nebraska – sună atât de exuberant! De ce ar da cineva un astfel de nume oraşului? Şi de unde crezi tu că vine War Axe (Securea Războiului)? Călătorind înapoi în statul Colorado, am trecut pe lângă Red Lion Road (Drumul Leului Roşcat). Ce fel de leu roşcat s-o fi văzut pe acele înălţimi? Ce poveste se află în spatele acestui nume?

În Apocalipsa 2:17, apostolul Ioan scrie că „celui ce va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă şi-i voi da o piatră albă şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte”. Mă-ntreb pe ce criterii vor fi alese acele nume? În funcţie de caracter? O în­ cercare sau o provocare depăşită? Sau va avea de-a face cu lucrarea în care am slujit? Oricare ar fi criteriul, e un nume pe care mi-l doresc cu-adevărat!

Care crezi că va fi numele tău?

ARDIS DICK STENBAKKEN

 Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!

(2 Corinteni 1:3,4)

Într-o dimineaţă, la altar, soţul meu, Murray, şi cu mine am experimen­tat manifestarea uimitoare a puterii lui Dumnezeu. Murray era programat pentru operaţie şi bineînţeles că amândoi eram un pic neliniştiţi de cum vor decurge lucrurile. Apoi soţul meu a fost internat în spital timp de o săptă­mână.

Lui Murray îi place să poarte o jachetă veche, pentru că este foarte căl­duroasă. Are fermoar de sus până jos, dar undeva la vreo 10 centimetri de marginea de jos se stricase, aşa că nu-l mai putea deschide. Prin urmare, trebuia să o îmbrace pe cap, ca un pulover. Lui Murray i-a trecut prin minte un gând: Roagă-L pe Dumnezeu să facă o minune să repare fermoarul şi prin asta vei şti că Domnul va fi cu tine la operaţie.
Nu! s-a gândit el imediat. Asta înseamnă încumetare şi este de la Diavo­lul. Şi a îndepărtat gândul din minte.

În aceeaşi zi, luând jacheta pe cap pentru a merge la altar, fermoarul s-a deschis complet, chiar până jos! Ne-am uitat amândoi la jachetă şi, spre surprinderea noastră, fermoarul era ca nou.

Şi asta nu este tot. Dumnezeu Şi-a ţinut Cuvântul chiar şi atunci când Murray nu L-a rugat. După operaţie, în timp ce se recupera în salon, Mur­ray se gândea: Unde m-au dus oamenii ăştia? Chiar atunci a văzut ceva mişcându-se în spatele draperiei de lângă patul său. Draperia s-a dat la o parte şi un străin a venit la el, l-a apucat de mâna dreaptă, i-a ţinut-o strâns şi i-a vorbit. Dar, pentru că nu avea conectat implantul cohlear (este com­plet surd), Murray nu a înţeles ce a spus străinul.

Acesta avea un ten măsliniu-deschis, un păr creţ, negru şi barbă scurtă neagră. Murray nu i-a observat bine trăsăturile în semiîntuneric, dar i-a putut distinge silueta în lumina ce venea de pe hol. Se simţea atras de acest străin şi mi-a spus cum îi strângea mâna cu putere. Apoi, străinul i-a pus mâna pe pat, s-a întors şi a dispărut. După aceea, Murray a căzut într-un somn adânc până dimineaţă. De atunci, nu l-a mai văzut pe acest străin niciodată.

Când descurajarea ne copleşeşte, privim fermoarul de la jachetă şi au­zim cuvintele: „Da, Eu sunt întotdeauna cu voi şi nu doar cu voi, ci cu toţi oamenii, pentru că vă iubesc nespus.”

JOAN D. L. JAENSCH

 Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici nu strâng nimic în grânare, şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?

(Matei 6:26)

Într-o seară am primit un telefon interesant de la fiica noastră mai mare, Dulce, care locuieşte în oraşul Sâo Carlos, Brazilia. „Mamă”, îmi spuse ea, „mi-am cumpărat un canar galben. E foarte drăguţ şi-i place să cânte, dar nu-l pot păstra din cauza pisicilor, pot să-l aduc la tine?” Aşa că, într-o du­minică dimineaţa, a condus cei 250 de kilometri până în Sâo Paulo ca să-mi aducă canarul. Imediat ce am găsit un loc unde să-l punem, a început să cânte una din melodiile lui încântătoare. Parcă ar fi spus: „Mă simt bine aici.”

În fiecare dimineaţă, soţul meu îl hrănea cu fructe şi vegetale, iar după ce termina de mâncat se cuibărea în mâna lui şi cânta. Tatăl meu locuia cu noi pe-atunci şi-i plăcea să-i vorbească păsării. Cu toţii ne bucuram de culoarea lui strălucitoare şi de trilurile melodioase.

La vârsta de 102 ani, tata a murit. I-am depus trupul la locul de odihnă, dar ştiam că la venirea Domnului va învia din nou pentru eternitate. Când ne-am întors acasă de la înmormântare, canarul ne-a întâmpinat cântându­-şi frumosul cântec. Nu-şi dădea seama ce tristeţe aveam în suflet.

Într-o zi, pregătindu-ne să ieşim să-i cumpărăm hrană, mi-am dat sea­ma că nu se afla în colivie. Uitându-ne în jur, i-am văzut frumoasele pene împrăştiate pe jos. O pasăre de pradă îl înşfăcase din căsuţa lui pe micul nostru cântăreţ şi-am rămas fără el.

Biblia ne spune că există un vrăjmaş care urmăreşte mereu să ne atragă în păcat şi să ne facă rău. Textul din 1 Petru 5:8 ne îndeamnă: „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită.”

O pasăre de pradă ne-a luat canarul aşa cum moartea l-a luat pe ta­tăl meu. Diavolul vrea să ne smulgă din braţele lui Isus, dar nu are putere, pentru că Stăpânul nostru a câştigat bătălia la cruce, vărsându-Şi sângele nevinovat. Sunt recunoscătoare pentru făgăduinţele pe care le gă­sim în Cuvântul Său! „Domnul Însuşi va merge înaintea ta, El Însuşi va fi cu tine, nu te va părăsi şi nu te va lăsa; nu te teme şi nu te înspăimânta!” (Deuteronomul 31:8). Dacă avem încredere în El, vrăjmaşul va fi înfrânt.

MARIA BELLESI GUILHEM

 Înainte ca să mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta!

(Isaia 65:24)

Telefonul suna insistent în casa lui Myrtle. În ultimele luni, acesta păs­trase tăcerea, pentru că Myrtle, profesoară la o universitate creştină, folo­sea acum telefonul mobil şi renunţase la serviciul de telefonie fixă. Probabil că este cineva de la compania de telefonie care încearcă să mă convingă să reinstalez acest serviciu, se gândi Myrtle. Deşi se grăbea să ajungă la ore, a ridicat receptorul, hotărâtă să încheie cât mai repede conversaţia.

Dar acolo, la celălalt capăt al firului, a auzit vocea îndurerată a unei prietene care locuia în afara ţării.
„Myrtle, tu eşti? Nu-mi vine să cred! Toată ziua am sunat la universitate, sperând să dau de tine. Într-un final, am căutat numărul tău de telefon de acasă şi m-am rugat ca Dumnezeu să mă ajute să te găsesc. Sunt atât de bucuroasă că ai răspuns repede.”

Prietena ei avea nevoie ca Myrtle să stea de vorbă cu fiul ei, care era student la respectiva universitate. Acesta intrase în nişte probleme, iar dacă situaţia nu era rezolvată imediat, putea avea consecinţe dezastruoase. Mama lui era prea departe şi nu putea călători pentru a-l ajuta. Cu toate acestea, Myrtle a reuşit să intervină şi să-l ajute pe fiul prietenei ei să iasă din încurcătură.

Cum se face că un telefon scos din funcţiune a sunat în acea zi? Nu su­nase până atunci, şi nici de atunci încolo n-a mai scos un sunet. Se pare că Dumnezeu a auzit rugăciunile unei mame îndurerate. „Isus cunoaşte pova­ra fiecărei mame. El, care a avut o mamă care s-a luptat cu sărăcia şi lipsu­rile, Se arată simţitor faţă de fiecare mamă în necazurile ei. El, care a făcut o călătorie lungă pentru a uşura inima zbuciumată a unei femei canaanite, va face la fel de mult pentru mamele de astăzi. El, care i-a redat văduvei din Nain pe singurul ei fiu şi care, în agonia Sa de pe cruce, Şi-a amintit de propria Lui mamă, este atins astăzi de suferinţele mamei. În fiecare durere şi în fiecare nevoie, El va mângâia şi va da ajutor.” (Ellen G. White, Divina vindecare, p. 42)

Dumnezeu Se foloseşte de tot felul de minuni, ascultând şi dând curs cererilor copiilor Săi. Un telefon deconectat, o prietenă la mii de mile de­ părtare – este oare ceva imposibil la Dumnezeu? Adu-ţi aminte că, înainte ca să-L chemi, El îţi va răspunde şi înainte ca tu să termini vorba, El a şi auzit. „El Se va îndura de tine, când vei striga; cum va auzi, te va asculta” (Isaia 30:19).

SONIA IffiUMM-NIKOLAUS