Categorie: Devoțional Femei

 Voi sunteţi lumina lumii.

(Matei 5:14)

Mă aflam în avion, aşteptând ca şi ceilalţi pasageri să se îmbarce, când am auzit o voce de copil la două rânduri în faţa mea: „Cred că cineva tot aşa de mic ca mine a stat aici.” Băieţelul era bucuros că nu trebuia să-şi ajusteze centura de siguranţă, pentru că cine ocupase locul respectiv înainte fusese de aceeaşi mărime.

Poţi cunoaşte foarte bine o persoană după felul în care arată camera, baia, casa, maşina sau locul de muncă, după ce le-a părăsit. Oricine intră într-o cameră ce tocmai a fost eliberată sau într-un mediu în care a fost mai înainte cineva îşi poate face o părere dacă acea persoană este curată sau nu, dacă este organizată sau nu. Dacă observi ce reviste lasă oamenii în urma lor, îţi poţi da seama dacă mintea le este ocupată cu lucruri spirituale, lite­ratură de ficţiune sau biografii şi dacă sunt interesaţi de ştiinţe, sport sau artă. Dacă deschizi frigiderul cuiva, ştii dacă foloseşte produse fast-food sau mâncare nesănătoasă, dacă îi plac fructele şi legumele şi chiar poţi trage concluzia dacă este vegetarian sau vegan. După modul în care unii aleg să se distreze, îţi poţi da seama pe ce dau banii: filme la cinema, teatru sau jocuri video. Sunt interesaţi de artă şi muzee? Uită-te pe rafturile şi pereţii casei lor. Cu siguranţă lăsăm o amprentă oriunde mergem.

Ca femeie creştină, care este amprenta ta? Spun colegii de muncă des­pre tine că eşti harnică şi conştiincioasă, încercând mereu să-ţi faci lucrul cât mai bine? Spun oamenii despre tine că trebuie să fii creştină, deşi n-ai deschis niciodată gura să le ţii vreo predică? Sau vor trage concluzia că eşti necredincioasă după cuvintele şi acţiunile pe care le ai faţă de ei?

Isus ne atrage atenţia: „Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Matei 5:16). Copiii noştri ştiu un cântecel pe care cred că majoritatea dintre noi îl cunoaştem. Vă invit să-l cântăm în fiecare zi şi să ne reamintească de faptul că în viaţa noastră de creştini trebuie să lumi­năm: „O lumină mică sunt, vreau să luminez… Nu vreau să stau sub obroc, vreau să luminez… Cel rău suflă să mă sting, vreau să lumine… Până când vei reveni, vreau să luminez.”

Textul din Ioan 1:7 rezumă într-un singur verset misiunea lui Ioan Bote­zătorul: „El a venit ca martor ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.” Aşa cum Ioan Botezătorul a venit să mărturisească despre Lumină, să facem şi noi la fel prin alegerile noastre zilnice.

SHARON MICHAEL PALMER

Căci eu ştiu gând urile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.
(Ieremia 29: 11)

Soţului meu îi place foarte mult să petreacă timp planificând plecările în concediu cu vehiculul nostru de vacanţă. Primăvara asta a cercetat cu atenţie hărţile şi ne-a prezentat planul. Urma ca în cele şase săptămâni de concediu să traversăm nouă state, să vizităm o mulţime de prieteni şi rude şi să ne oprim în două parcuri naţionale.

A sosit şi luna iunie, iar cu o săptămână înainte de data plecării, am par­ticipat la un cerc de rugăciune pentru copiii mai mari în cadrul Şcolii Biblice de Vacanţă. În ultima zi din săptămâna respectivă, mi-am luat rămas-bun de la toţi, deşi programul continua şi în zilele următoare. Duminica aceea plecam în vacanţă.

Ajungând acasă, am observat nişte urme de paşi ciudate în camera de lucru. Soţul lucrase în grădină toată dimineaţa, aşa că am presupus că adu­sese puţin din grădină şi înăuntru. Ceva mai târziu, când a intrat în casă, l-am auzit: „Donna, avem probleme!”

Când m-am uitat mai atentă, am descoperit în peretele camerei de oas­peţi o ţeavă care curgea. Covoarele şi pereţii din cele două debarale, din camera de oaspeţi şi o treime din camera de lucru erau îmbibate cu apă.
Un telefon de un minut dat la un instalator a rezolvat scurgerea, dar vă daţi seama că tot haosul acestei situaţii ne-a dat peste cap planurile de plecare în duminica respectivă. În loc să fi plecat, noi mutam mobila în su­fragerie şi dormitor, pregătind locul pentru echipa care urma să sosească a doua zi ca să repare stricăciunile.

Când lucrurile au revenit la normal, trei săptămâni din vacanţa noas­tră trecuseră. Vechile probleme de la sistemul de instalaţii al casei au fost rezolvate şi I-am mulţumit Domnului că nu a îngăduit să plecăm, aşa cum plănuisem. Nici nu ne puteam imagina ce s-ar fi întâmplat dacă am fi plecat şi în urma noastră s-ar fi petrecut toate acestea.

Am reuşit totuşi să petrecem două săptămâni liniştite cu Dumnezeu în mijlocul creaţiei Sale, lângă un lac de munte. Am fost atât de recunoscători pentru mesajul din Isaia 55:9, care spune: „Ci, cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.”

DONNA LEE SHARP

 Domnul a venit, S-a înfăţişat şi l-a chemat ca şi în celelalte dăţi: „Samuele, Samuele!”Şi Samuel a răspuns: „Vorbeşte, căci robul Tău ascultă.”

(1 Samuel 3:10)

Ai observat cât de meschini au devenit cei din lumea publicităţii? În cazul celor mai multe reclame pop-up de pe internet, iconiţa de ieşire deja nu se mai află în colţul obişnuit din dreapta-sus. Eşti obligat atunci să vizualizezi întreaga fereastră, căutând o iconiţă minusculă pe care să scrie „închide”. În ziua de astăzi, doar dacă închiriezi anumite tipuri de DVD-uri sau dacă achiziţionezi unele „la cerere” poţi viziona programe în care să nu trebuiască să fii expus reclamelor. Smartphone-urile şi iPhone-urile prezintă aplicaţii gratuite, pline de mesaje bine ţintite, căutând să atragă o anumită categorie a populaţiei. Încerci să-ţi înregistrezi programele preferate ca să poţi sări peste partea cu reclame, dar îţi dai seama curând că specialiştii în marketing îşi promovează „produsele” în mod strategic chiar în timpul programului.

Îţi verifici agenda şi bifezi toate lucrurile de pe listă, dar ai un simţă­mânt sâcâitor că ai uitat ceva şi nu ştii ce anume. Reprogramezi şi confirmi anumite întâlniri, verifici când trebuie să ajungi la întâlnirea comitetului bisericii şi reuşeşti să anulezi abonamentul la o revistă la care nici nu mai ştii când te-ai abonat. E-mail, mesaj-voce, e-mailuri spam, telefoane, fax, mesaje scrise şi mesaje curente, toate continuă să curgă printre apeluri şi semnale sonore din ce în ce mai stridente, vrând parcă să spună: „Ascultă­ mă! Ascultă-mă acum!”

Nici nu apuci să clipeşti şi s-a dus săptămâna. Ne simţim în mod con­stant bombardaţi de oameni şi lucruri care concurează pentru a ne câştiga atenţia, iar acest lucru a stins complet vocea suavă şi delicată a lui Isus, care te chemă să stai de vorbă cu El. Desigur, te-ai rugat dimineaţa şi seara şi l-ai cerut binecuvântarea la fiecare masă, dar ai trecut pe lângă mesajele subtile pe care ţi le-a trimis în cale – mesaje fără semnale luminoase publi­citare, menite să-ţi capteze atenţia, şi fără aparate care sună, trimit bipuri, vibrează sau clipesc. Nu e nevoie să foloseşti butonul de derulare, pentru că nu te forţează nimeni să-i asculţi mesajul important. Şi nu există niciun purtător de cuvânt al vreunei companii de tehnologie care încearcă să-ţi atragă atenţia cu: „Ai auzit despre”?

Preotul Eli l-a îndemnat pe tânărul Samuel ca atunci când Domnul îl va striga în liniştea noptii, să-L invite să-i vorbească, iar el să asculte. Vă invit să trăim aşteptând aceste momente liniştite, când Îi vom putea auzi vocea suavă chemându-ne pe nume, iar noi să-I răspundem: „Vorbeşte, Doamne, sunt gata să Te ascult!”

TWINKLE GUIMARAES

 Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug.

(Ioan 10:10)

Am plecat de acasă pe la 4:30 dimineaţa ca să participăm la nunta fiului nostru, dar mai întâi am oprit la cabana pe care tocmai o terminaserăm de construit ca să luăm micul dejun şi să o viziteze şi copiii pentru prima dată. La ora opt ne aflam din nou la drum şi, după nici 30 de minute, cinci dintre noi adormiserăm deja. Soţul meu, care era la volan, se simţea şi el somnoros, aşa că s-a uitat după cineva care putea conduce în locul lui, dar toţi ceilalţi dormeam.

Următorul lucru pe care ni-l amintim cu toţii era hârşâitul roţilor pe pie­triş. M-am trezit şi-am văzut iarbă, un şanţ, frunzişul unor arbuşti zburând prin faţa geamului şi un stâlp cu o căsuţă poştală chiar în faţa noastră. Mi-am ţinut respiraţia până când totul s-a oprit.

Doar mâna lui Dumnezeu ne-a condus microbuzul în acea dimineaţă. Intraserăm într-o curbă şi maşina se afla încă în turnantă când Hector a adormit. Am traversat perpendicular banda de sens opus. Microbuzul nos­tru supraîncărcat coborî graţios de pe acostamentul drumului într-o pantă înclinată de aproape 0,3 metri sub nivelul şoselei (nu chiar un şanţ propriu­ zis), dar nici apărătoarele de noroi, nici scările, nici roţile sau altceva de sub maşină n-au păţit nimic. Ne-a zdruncinat bine, dar după ce am verificat, ne-am dat seama că terenul era astfel datorită ierbii şi tufişurilor. Am mers aşa mai mult de 92 de metri, ca până la urmă să ne oprim parcaţi frumos înapoi pe acostamentul drumului, în direcţia de mers. La vreo alţi 12 sau 15 metri distanţă, un dig abrupt mărginea râul din apropiere. Cu adevărat, Dumnezeu a ales locul perfect pentru un accident. Da, Dumnezeu ar fi putut să-l ajute pe Hector să nu adoarmă şi ar fi putut împiedica accidentul, dar uneori El permite aceste lucruri ca să ne înveţe lecţii importante.

Ne-am continuat drumul şi, reflectând la experienţa dură prin care toc­ mai trecuserăm, ne-am dat seama că mâna lui Dumnezeu deţinuse tot tim­ pul controlul. Am fi putut lovi o altă maşină, un tir sau un autocar. Ne-am fi putut răsturna, am fi putut rămâne înţepeniţi în pământul moale sau puteam să cădem în râu.

Sunt sigură că Dumnezeu trimite îngeri ca să-Şi protejeze copiii

Psalmii 34:7
Domnul să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima.

În mintea mea, mi-L imaginez ocupând scaunul şoferului în acea dimineaţă. Fără El, ar fi putut fi un weekend de nuntă foarte diferit.

Slavă Lui! El încă are totul sub control. Vă invit ca în fiecare zi să-I adu­ cem laude, să-I recunoaştem grija pe care o are faţă de noi şi să le spunem celorlalţi cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi cât de doritor este să ne pro­ tejeze şi să ne mântuiască.

ELIZABETH VERSTEEGH ODIYAR

 În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăd uite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii.

(Evrei 11:13,14)t

Era o zi specială pentru biserica noastră – ne-am bucurat de vizita unui frate pastor care a susţinut serviciul divin de dimineaţă, după-amiază am avut program muzical, iar seara încă o întâlnire. Între programul de după­ amiază şi întâlnirea de seară am mers acasă pentru câteva ore de odihnă şi ca să servim cina. Fiul şi nora noastră, împreună cu cei trei copii ai lor, au venit şi ei la noi şi, în timp ce ne aflam toţi la masă, Brianna, nepoţica noastră de numai trei anişori, a observat pe masă o revistă care avea pe copertă o imagine a cerului. S-a uitat la ea, a înşfăcat-o repede, s-a dat jos de pe scăunelul ei şi a fugit spre mine, strigând foarte entuziasmată: „Buni­co, uite cerul! Vrei să mergi?” Apoi a alergat la soţul meu şi i-a spus: „Papi, uite, uite cerul! Mergi cu mine?” Şi-a făcut drum spre cealaltă parte a mesei, unde erau mama, tata şi frăţiorul ei şi, cu vocea drăgălaşă, foarte bucuroasă şi entuziasmată, cu ochii strălucitori şi faţa radiind de fericire, a exclamat că acolo era cerul -nu voiam să mergem cu ea în cer?

Brianna are acum opt ani, dar nu voi uita niciodată entuziasmul ei legat de frumoasa imagine a cerului. Ea deja îşi făcuse planurile să meargă şi ne invita şi pe noi.

Sunt eu la fel de entuziasmată că merg acasă, în cer? Da, sunt! De-abia aştept! Sunt nerăbdătoare să schimb această lume pentru un loc mai bun. Sunt entuziasmată la fel ca Brianna – vreau să merg în cer împreună cu toată familia mea.

Ce întâlnire va fi aceea când îi vom vedea pe toţi membrii familiilor noas­tre, care astăzi nu mai sunt cu noi, dar mai mult decât toate, ce bucurie să-L vedem pe Domnul şi Mântuitorul nostru, care a venit pe acest pământ, schimbând căminul Său ceresc splendid pe un pământ plin de păcat şi suferinţă, dându-Şi viaţa pentru ca noi să putem trăi veşnic într-un astfel de loc minunat – cerul!

Vă invit să trăim fiecare zi anticipând acest mare eveniment – sosirea acasă! „Vrei să mergi?”

GINGER BELL

 Oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul.

(Ioan 10:4)

Acum câţiva ani am fost la Sands Convention Center în Las Vegas, Ne­vada, participând la Vision West Expo, unde am făcut nişte cursuri de per­fecţionare pentru reînnoirea licenţei de optician. Terminasem orele în ziua respectivă şi mergeam pe hol, vorbind în acelaşi timp cu nepotul meu la telefon pentru a-l anunţa că eram gata să mă-ntorc la ei acasă.

După ce am închis, am simţit o uşoară bătaie pe umăr.
– Rhona? întrebă o voce de bărbat.
M-am întors şi în faţa mea era un fost coleg de muncă pe care nu-l mai văzusem de mai mult de 20 de ani. Era într-adevăr o surpriză plăcută. L-am întrebat:
– Cum ai ştiut că eram eu? Doar eram cu spatele la tine.
– Ţi-am recunoscut vocea.
Am mai stat puţin de vorbă, am făcut schimb de numere de telefon, apoi fiecare a plecat în drumul lui.

M-am simţit flatată că mi-a recunoscut vocea chiar şi după ani întregi în care nu ne-am mai văzut sau vorbit unul cu altul. Şi asta pentru că lucrasem foarte mult împreună în trecut. Biblia ne spune că oile cunosc glasul păstorului lor şi-l urmează oriunde le-ar condu­ce. Prin acest exemplu, Isus a vrut să spună că noi putem cunoaşte vocea Păstorului şi putem avea încredere că ne va duce la păşune în siguranţă şi înapoi la adăpost, intrând într-o relaţie personală cu El.

Recunoaştem noi vocea lui Dumnezeu atunci când vrea să ne spună ceva? El ne vorbeşte pe diverse căi şi încearcă să ne atragă atenţia atunci când ne-am îndepărtat-o de la El. De multe ori ignorăm îndemnul Duhului Sfânt, pentru că vrem să facem lucrurile în felul nostru. Aşteptăm până când lucrurile iau o întorsătură nefavorabilă şi de-abia atunci, în disperarea noastră, strigăm la El, cerându-I ajutorul. Putem oare să fim distraşi de atâtea lucruri care ne asaltează din toate părţile, încât să nu-I mai auzim vocea suavă? Nici măcar să nu I-o mai recunoaştem?

Asemenea unei oiţe, aş vrea şi eu să umblu mai aproape de Bunul meu Păstor, ca să-I pot distinge clar vocea. Vreau să am acea încredere deplină în El, pentru că ştie ce este cel mai bine pentru mine. Vreau să-mi trăiesc viaţa pentru El şi să-L urmez oriunde m-ar conduce, pentru că îmi doresc nespus de mult să-I aud glasul, urându-mi bun venit atunci când mă va în­tâmpina în căminul ceresc pe care-l pregăteşte pentru tine şi pentru mine.

RHONA GRACE MAGPAYO

 Pe când era pe drum cu ucenicii Săi, Isus a intrat într-un sat. Şi o femeie, numită Marta, L-a primit în casa ei.

(Luca 10:38)t

Ai avut vreodată nevoie de cineva cu care să vorbeşti? Cineva cu care să râzi, să te relaxezi împreună, cineva cu care să-ţi placă să petreci timp? Să ai pe cineva căruia îi poţi spune orice şi să ştii că vorbele tale nu sunt duse mai departe chiar este un dar preţios.

Prietena mea locuieşte chiar lângă mine. Petrecem multe ore conver­sând, râdem împreună şi plângem împreună. Avem încredere una în cea­laltă că secretele noastre sunt bine păstrate. Aceasta consider eu prietenie adevărată.

Dar ce putem spune despre Isus? A avut şi El prieteni? Da, a avut. Unii dintre cei mai buni prieteni ai Săi au fost două femei, Marta şi Maria, şi fra­tele lor, Lazăr. O prietenie care se baza pe afecţiune şi înţelegere reciprocă. Când Isus şi ucenicii Săi le-au făcut o vizită, i-au servit cu tot ce aveau mai bun. Isus Se simţea ca acasă în căminul lor. Pentru puţin timp, renunţa la praful de pe uliţe şi Se odihnea după lungile Sale călătorii, bucurându-Se de hrană bună şi părtăşie.

În timp ce Marta era ocupată să pregătească masa, Maria se aşeza la picioarele lui Isus ca să-L asculte. Ea dădea la o parte toate obiceiurile ace­lui timp, lăsând-o pe Marta singură cu toate treburile. Şi ce provocare era pentru Marta să fie gazda a 12 sau mai mulţi oameni flămânzi! Poate că a trebuit să cumpere legumele tocmai din satul vecin şi să le aducă acasă pe măgar. Este de înţeles atitudinea ei faţă de Maria. Dar sora ei, asemenea unui burete uscat, sorbea fiecare cuvânt pe care-l spunea Isus. Profita de fiecare minut! Isus era prietenul ambelor surori, aşa că ce i-a spus El Martei când aceasta a cerut ajutorul Mariei? „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua” (Luca 10:41).
Isus a vrut să dea de înţe­les că timpul petrecut cu El este cel mai important lucru, „partea cea bună”.

Deşi am prieteni foarte apropiaţi, ştiu că Isus este cel mai bun prieten al meu. Mă gândesc adesea la cuvintele imnului „What A Friend We Have In Jesus” (Ce prieten avem în Isus). El îmi ascultă rugăciunile şi mă acceptă aşa cum sunt. El îmi şterge vinovăţia şi-mi oferă iertare. Ce prieten am eu în Isus! Este El şi prietenul tău?

ANGELIKA PFALLER

 Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc!

(Psalmii 24:1)

Eram studentă la Bronx Community College şi trebuia să încep un curs de istorie. Nu eram prea entuziasmată, pentru că mi-era teamă că nu voi putea reţine toate acele date pe care trebuie să le înveţi de obicei la un curs de istorie. Îndeajuns să spun că mulţi studenţi renunţaseră la el încă de la începutul semestrului, iar la primul test pe care l-am dat nu am luat notă de trecere. Totuşi m-am hotărât să continui. Aveam o colegă în clasă care se descurca foarte bine şi am rugat-o să-mi dea câteva meditaţii. Ea mi-a spus că istoria este uşoară, trebuie doar să-mi aduc aminte ce, când, unde şi cum s-au întâmplat lucrurile.

Privind în urmă la acel curs, îmi dau seama că mi-a readus în atenţie cine conduce universul, trecutul, prezentul şi viitorul. La început, când totul pe pământ nu era decât confuzie, Dumnezeu Se afla deja acolo. Aşa că, cine şi ce a făcut? Dumnezeu a fost şi rămâne Creatorul a toate şi Lui I se cuvine toată închinarea noastră. La cuvântul Lui, a luat fiinţă tot ce există astăzi. El este veşnic; El nu are început sau sfârşit. Ce Dumnezeu uimitor! Psalmul 24:1 ne spune: ,Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc!” Marele EU SUNT conduce timpul şi succesiunea anotimpurilor. El priveşte din înaltul cerului la noi, aici jos, pe pământ. Tronul Lui se află în cer, şi totuşi este foarte aproape de fiecare dintre noi. Dumnezeu este un ajutor mereu prezent în timp de nevoie. Cum reuşeşte să facă ceea ce face este mai presus de înţelegerea minţii mele mărginite.

Am dus până la capăt acel curs, încheind cu o medie finală foarte bună. Dar dincolo de asta, am învăţat una dintre cele mai mari lecţii de viaţă din acest curs. într-un Sabat, după serviciul divin, o soră mi-a înmânat o bucăţică de hârtie, pe care scria: „Nu-ţi face griji pentru ziua de mâine, Dumnezeu este deja acolo.”

Exact acest lucru l-am învăţat eu. Nu trebuie să-mi fie teamă de trecut, prezent sau viitor pentru că Dumnezeul meu deţine controlul, iar mântuirea mea este asigurată datorită a ceea ce a avut loc la Calvar cu mulţi ani în urmă. Aceasta este tot ce am nevoie să ştiu.

Draga mea, dacă astăzi viaţa te copleşeşte într-atât încât te gândeşti să „renunţi la şcoală”, nu face asta! Există Cineva care te poate ajuta: „Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi” (Psalmii 46:1). Poate că până acum ai numai note rele, dar vei zâmbi la sfârşit. Adu-ţi aminte că nu cei iuţi aleargă, că nu cei viteji câştigă războiul, ci victoria este a celor care îndură până la sfârşit (vezi Eclesiastul 9:11). Aici se găsesc lecţiile importante ale vieţii!

 Copiii copiilor sunt cununa bătrânilor şi părinţii sunt slava copiilor lor.

(Proverbele 17:6)

Când era mică, îl respectam şi-l admiram foarte mult pe bunicul meu, nu doar pentru că era mult mai înalt decât mine, ci pentru că era un om extraordinar.
Mergeam la grădiniţă o jumătate de zi şi eram foarte dezamăgită că nu mă învăţa nimeni să citesc. Mintea mea tânără îmi spunea că dacă aş fi stat acolo întreaga zi, cu siguranţă aş fi învăţat şi asta! Dar bunicul umplea acest gol. El m-a învăţat să citesc. Mă punea în poala lui, îşi aducea carnetul de notiţe, înşfăca markerul Sharpie cu mâinile sale zbârcite şi scria un sin­gur cuvânt cu litere mari de tipar. Într-o dimineaţă, când ajunsesem la cu­ vântul „porc”, bunicul a făcut şi un desen ca să reprezinte cuvântul pe care tocmai îl scrisese. Am izbucnit în hohote de râs, într-o veselie nestăpânită. Am înşfăcat carneţelul, am sărit de pe genunchii lui şi-am fugit în bucătărie să o caut pe bunica. Am râs amândouă când am privit porcul acela oribil, disproporţionat. Pe jumătate părea un cal cu nasul ieşind din spinare. Nu eram sigure ce putea fi, pentru că bunicul era aproape orb.

Privind în urmă acum, nu-mi dau seama dacă l-am rănit vreodată cu glumele mele, pentru că bunicul întotdeauna zâmbea şi râdea pe înfunda­te când îi spuneam cu vocea cântată a unui copilaş de doar patru anişori:
„Bunicule, ăsta nu arată a porc!” Dar bunicul a rămas fără doar şi poate învăţătorul meu care mi-a descifrat tainele cititului. În fiecare zi alergam în camera lui şi-l surprindeam aruncându-mă în poala lui, gata pentru o nouă lecţie de citire. Dar bunicul suporta răbdător episoadele mele de râs, împreună cu bunica, pe seama lucrărilor lui de „artă”.

Încă îmi aduc aminte cât de uimită am rămas când am reuşit să descifrez semnele care se aflau peste tot în jurul meu. Pe oriunde şi pe orice găseai ceva scris! Am realizat că, dacă privirea mi se opreşte pur şi simplu asupra unui semn, ca prin minune creierul meu recunoştea cuvintele respective.

Bunicul a murit la câţiva ani după ce tot ritualul nostru s-a încheiat, dar el mi-a făcut, din dragoste, cel mai mare dar pe care l-am primit vreodată ­ cititul – de care mă voi folosi tot restul vieţii.

Gândindu-mă la această experienţă şi la relaţia mea cu bunicul, îmi dau seama cât de mult oglindeşte ea relaţia cu Tatăl meu ceresc. Dumnezeu a umplut golul pe care îl simt în această lume şi a devenit învăţătorul meu, ajutându-mă să descifrez sensul vieţii. Şi tot El mi-a făcut cel mai preţios dar: viaţa veşnică.

BRIANA GREENE

 Rugaţi-vă neîncetat!

(l Tesaloniceni 5:17)

M-am bucurat întotdeauna de o comunicare deschisă cu iubitul meu din liceu, în prezent soţul meu de 22 de ani. Nu obosim niciodată să vorbim unul cu altul, fie că suntem aproape, fie că ne aflăm la kilometri distanţă. Uneori stăm ore întregi la telefon.

Într-o zi, a fost nevoit să plece pe neaşteptate şi eu am rămas acasă cu cei şase copii ai noştri. Ajungând la destinaţie, nu m-a sunat cum îi era obiceiul, ca să-mi dea de veste că a ajuns cu bine. Nici în următoarele două zile nu am primit niciun telefon. Mult aşteptatul apel a venit abia a doua zi seara, dar a fost foarte scurt. A promis că mă sună a doua zi, dar n-a făcut-o. Două zile mai târziu, l-am sunat eu, dar în cele două dăţi când a răspuns, cel mai mult am vorbit două minute.

„O fi ocupat să discute politică cu oamenii”, mi-a spus o prietenă. Foarte supărată şi nervoasă, i-am scris un mesaj în care mi-am exprimat dezamă­girea. Răspunsul lui scurt „mulţumesc” m-a făcut şi mai furioasă. Am închis telefonul şi aveam de gând să-l ţin aşa pentru următoarele două săptămâni în care urma să fie plecat, dar Dumnezeu dorea să mă înveţe ceva din toată această situaţie.

M-am trezit în dimineaţa următoare cu o descoperire clară a ceea ce Dumnezeu dorea să mă înveţe: comunicarea cu El este vitală. Este spre binele meu să fiu la timp la întâlnirea cu El. Soţul meu m-a sunat târziu în acea dimineaţă şi şi-a cerut scuze că m-a neglijat, apoi mi-a spus vesel:
„Le-am spus la toţi despre tine, despre ce frumoasă soţie am şi acum tu eşti supărată pe mine că n-am luat legătura cu tine, că nu ţi-am acordat din timpul meu.”
„Toate acele lucruri nu înseamnă prea mult pentru mine”, am răspuns eu. „Îmi doresc să am un timp de comunicare cu tine şi nu cer 24 de ore din timpul tău.”

Atunci m-am gândit: Sunt eu atât de ocupată să spun tuturor ce lucruri minunate a făcut Isus pentru mine, încât neglijez să mai petrec timp cu El? Dumnezeu nu-mi cere 24 de ore din timpul meu, nu-i aşa? De ce nu-I ofer eu înapoi ceva din darul timpului de care mă bucur în fiecare zi?

Sora mea, suntem îndemnate să rămânem în legătură permanentă cu Isus în fiecare zi. Biblia ne spune astfel: „Rugaţi-vă neîncetat!” Isus nu ne cere tot timpul nostru. El doar ne spune: „Hai să stăm de vorbă oricând. Tânjesc să-ţi aud vocea.”

SERAH TINAKELIWIN