Categorie: Devoțional Femei

 Evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig.

(1 Timotei 6:6)

Anul 1951. Aveam cinci ani şi mă săturasem de atâta ploaie. Toată primăvara şi vara aceea plouase aproape în fiecare zi – necontenit. Ploaia cădea, râul Kansas se umfla şi, din nefericire, familia mea locuia aproape de albia râului, în Topeka, Kansas.

De mai multe ori fuseserăm avertizaţi că digurile vor ceda, iar părinţii mutaseră toată mobila pe nişte blocuri de ciment. Tatăl şi bunicul meu aveau şi un magazin, aşa că au încercat să pună toate lucrurile la adăpost din calea apei. Într-un final, am fost nevoiţi să lăsăm totul şi să plecăm. Într-o noapte, stăteam întinsă pe pat în casa unei prietene şi ascultam sirenele continuând să dea avertizarea – digurile cedaseră. Ne aşteptam ca nivelul apei să urce cam la 7-10 cm în casă, dar a ajuns la mai mult de 1,5 metri, trecând peste acoperişul clădirii magazi­nului. Bineînţeles, acesta a fost distrus complet, iar casa se afla aproape în aceeaşi stare.

Părinţii au reuşit că obţină un împrumut de la guvern şi, cu multă mun­că, determinare şi cu ajutorul lui Dumnezeu, în următoarele şase luni au pus pe picioare afacerea şi casa. În anii care au urmat, îi auzeam deseori pe părinţi vorbind despre inundaţia aceea. Tata se referea întotdeauna la lu­crul acesta ca la un fapt în sine. Nu era nicio urmă de amărăciune în vorbele lui, ci doar ceva faptic: „S-a întâmplat”. Şi apoi adăuga: „Dumnezeu a fost aşa de bun cu noi!”

Tata nu mai trăieşte, dar mi-a rămas în minte expresia de mulţumire de pe faţa lui şi încă îmi răsună în minte vorbele lui despre cât de bun a fost Domnul cu noi când am pierdut aproape totul. Unul din textele mele preferate este Exodul 33:14, care spune: „Domnul a răspuns: «Voi merge Eu Însumi cu tine şi-ţi voi da odihnă.”

În orice situaţie te-ai afla, Dumnezeu este alături de tine. Pavel spune:
„M-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc” (Filipeni 4:11).

Rugăciunea mea este să descoperim secretul mulţumirii depline – prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră.

SHARON OSTER

 Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.

(Romani 5:10)

Ştirile de pe prima pagină erau la fel de fierbinţi precum temperaturile extreme din acea vară, provocând dezbinare în toată ţara. Tot ce înseamnă media îşi îndreptase atenţia asupra unui singur subiect – verdictul de „ne­vinovat” dat în cazul unei femei a cărei fetiţă de doi anişori dispăruse deja de o lună, înainte ca aceasta să anunţe poliţia. Aproape toţi, inclusiv eu, credeam că această mamă era vinovată, iar verdictul dat a fost ca o lovitură în piept pentru mine. Cum au putut juraţii să ia o astfel de decizie?

Ca să-mi iau mintea de la asta, am început să citesc ceva. Mi-a atras atenţia un număr recent al revistei Adventist World. În editorialul său, Bill Knott sugera ca, în loc să ne plângem de ce vedem la ştiri, să încercăm o tactică mult mai eficientă – rugăciunea. Şi cu aceasta în minte, m-am hotă­rât să mă rog pentru cazul fiecărei ştiri care-mi atrăgea atenţia. Vara aceea plină de evenimente a fost timpul perfect ca să-mi pun planul în aplicare şi eram sigură că aceasta avea să mă facă să cresc pe plan spiritual. M-am rugat pentru ajutor divin, bazându-mă pe făgăduinţa din textul de astăzi.

Asemenea multor alte persoane din întreaga ţără, am înălţat o rugăciu­ne şi pentru această tânără femeie dispreţuită în mod public. Apoi Dumne­zeu a reuşit să treacă dincolo de durerea mea şi mi-am dat seama că rugă­ciunea pe care tocmai o făcusem era mai mult pentru mine: „Sunt vinovată, dar Te rog, scapă-mă, Tatăl meu şi Dumnezeul meu. Nu merit dragostea şi îndurarea pe care mi le oferi din abundenţă. Te rog, ia-mă în braţele Tale iubitoare şi eliberează-mă.”

Femeia respectivă – fără îndoială cea mai dispreţuită persoană din Flori­da Centrală pentru o săptămână – a fost eliberată din închisoare într-o sea­ră de iulie, la câteva minute după miezul nopţii. O mulţime răutăcioasă, dincolo de gard şi de poliţişti, îi transmitea că, în ciuda verdictului dat, nu era binevenită în Orlando. Nu era liberă cu adevărat.

Disting acum foarte clar asemănarea dintre verdictul dat acestei femei şi verdictul meu. Sunt vinovată. Nu există nici cea mai mică umbră de îndo­ială, dar Avocatul meu este extraordinar. Voi fi achitată. După cum explica Ellen G. White cu mai mult de o sută de ani în urmă: „Hristos… a fost con­damnat pentru păcatele noastre, la care El n-a contribuit cu nimic, pentru ca noi să putem fi îndreptăţiţi prin neprihănirea Lui, la care noi n-am con­tribuit cu nimic.” (Hristos, Lumina lumii, p. 25)

Îţi mulţumesc, Doamne, că am fost eliberată! Sunt nevinovată!

GLENDA-MAE GREENE

 Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi.

(2 Corinteni 5:17)
Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne.

(Ezechiel 36:26)

Cu câţiva ani în urmă eram instructoare la grupa de Grădiniţă în cadrul unei Şcoli Biblice de Vacanţă pline de viaţă. Într-o ocazie, s-a întâmplat să aud una dintre fetiţe şoptindu-i prietenei ei:
– Mă întreb oare câţi ani are doamna Moyers.
– Nu ştiu, i-a răspuns cealaltă. Dar fata ei Julie (de asemenea colegă cu ele) are cinci ani, aşa că doamna Moyers cred că are cel puţin 12.

Am ieşit din cameră ca să chicotesc în altă parte, pentru că nu voiam să se ruşineze sau să se simtă prost. De fapt, aveam 33 de ani atunci. Făcusem multe activităţi distractive împreună şi probabil deveniseră atât de obişnu­iţi cu mine, încât chiar credeau că eram cam de vârsta lor. De fiecare dată când mă gândesc la acest dialog, zâmbesc. Şi-mi dau seama că vârsta nu contează dacă ai o inimă tânără.

Într-o altă ocazie, i-am făcut o vizită bunicii din partea tatălui. Verişorul meu Daryl, un băieţel pe atunci, a întrebat-o pe bunica:
– Câţi ani ai?
Când i-a spus că 63, acesta i-a răspuns:
– Mamăăă, eşti chiar bătrână.
– Câţi ani crezi că are mama ta? a vrut să ştie bunica.
– Treizeci şi şapte, a fost răspunsul.
– Nici ea nu e chiar aşa tânără, observă bunica .
– Ba este! insistă Daryl. E aproape nouă!

Poate că zâmbim la felul în care s-a exprimat Daryl. Şi totuşi facem me­reu referire la expresiile: „nou-născuţi, „studenţi noi”, „muncitori noi” sau „proaspăt căsătoriţi”. Nimeni dintre noi nu poate da timpul înapoi ca să de­vină mai tânăr din punct de vedere fizic, dar este posibil să „ne naştem din nou” sau să fim schimbaţi din punct de vedere spiritual. Iar textele de astăzi ne spun că putem beneficia de un transplant de inimă pe plan spiritual. Atunci când Îl invităm pe Hristos în inimă, semnăm un nou contract pentru viaţa noastră. Iar odată ce povara păcatelor şi a sentimentelor de vinovăţie cauzate de acestea dispar, ne simţim mult mai fericiţi şi chiar mai tineri. Mă rog pentru fiecare persoană care citeşte aceste rânduri, care cunoaşte deja această bucurie sau care va experimenta în viitorul apropiat o astfel de renaştere spirituală.

BONNIE MOYERS

 Cinsteşte pe tatăl tău.

(Exodul 20: 12)

Trăim într-un timp al supereroilor. Pentru mine, tata a fost unul dintre ei. El m-a ajutat să-mi creionez viaţa. Părinţii mei au lucrat ca misionari în Indochina Franceză, unde au învăţat limba franceză şi mai apoi pe cea viet­nameză. Au înfiinţat o şcoală, şi tot aici m-am născut eu. Aceşti ani poartă cu ei unele din cele mai frumoase amintiri ale tatei, aşa că am auzit multe istorisiri şi am văzut multe fotografii de atunci. Câţiva ani mai târziu, am fost binecuvântaţi să putem vizita din nou Vietnamul împreună cu tata, care încă vorbea limba vietnameză. Acolo am întâlnit oameni deosebiţi.

Tata a plecat apoi în Haiti, unde a predat ca profesor la un colegiu. Aici, a ajutat la relocarea campusului pe locul unde se află astăzi. Din aceşti ani am primele amintiri de când eram mică. După ce s-a pensionat, tata s-a în­tors în Haiti pentru doi ani, slujind oamenii pe care ajunsese să-i iubească. Noi, copiii, am crescut cântând „Spune lumii” şi alte imnuri misionare la altarele de dimineaţă şi de seară. Am citit povestiri misionare. Am învăţat că viaţa misionară este ceva de dorit, că orice am face trebuie să fie pentru Domnul şi cu toţii eram devotaţi ideii de a ne implica în lucrarea Lui.

Tata îşi petrecea Sabatele împreună cu noi. Uneori mergeam să susţi­nem o grupă a bisericii, alteori, pe plajă, la munte sau într-un parc. Dacă nu ajungeam acasă înainte de apusul soarelui, tata oprea maşina pe marginea drumului şi cântam „Când se lasă umbra serii”, apoi ne rugam şi porneam mai departe. Sâmbătă seara ne adunam cu prietenii şi ne jucam jocuri. Iar tata s-a jucat cu noi până în ultimele luni înainte să treacă la odihnă.

Dorinţa lui a fost să slujească toată viaţa într-un câmp misionar, dar nu s-a întâmplat aşa. Mama şi tata au divorţat, iar după ce a primit custodia noastră, tata s-a recăsătorit. Avea în plan să meargă să lucreze ca admi­nistrator într-un câmp misionar, dar a renunţat atunci când noi am venit să locuim cu el. Ce sacrificiu! Tata a predat la diferite colegii şi licee aflate în legătură cu biserica. A slujit ca director la două dintre aceste şcoli şi ca preşedinte al colegiului bisericii noastre în Puerto Rico. Cât am fost în liceu, în fiecare an tata mi-a predat ceva, inclusiv un curs de editare de text. Mi-a dat întotdeauna sfaturi înţelepte şi ştiam că pot conta pe faptul că îmi va fi mereu alături la nevoie. Tata a fost foarte mulţumit când m-am căsătorit cu un pastor şi am intrat în această lucrare de slujire pentru Domnul.

Credeam că tata avea să trăiască 100 de ani, dar Dumnezeu a avut alte planuri şi, în anul 2011, l-a chemat la odihnă. Dar curând vom fi din nou îm­preună şi nimic nu-l va mai despărţi de prieteni, de familie şi de Dumnezeul pe care L-a iubit atât de mult. Să facem în aşa fel încât şi noi să ajungem acolo!

LOUISE DRIVER

 Moise I-a zis: „Dacă nu mergi Tu Însuţi cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici.”

(Exodul 33:15)

În capitolul 33 din Exodul, Dumnezeu vesteşte o judecată cutremurătoa­re. El îi ameninţă pe israeliţi că nu-i va mai însoţi în călătoria lor, trimiţând în locul Lui un înger care să-i conducă. „Voi trimite înaintea ta un înger şi voi izgoni pe canaaniţi, amoriţi, hitiţi, fereziţi, heviţi şi iebusiţi. Suie-te în ţara aceasta unde curge lapte şi miere. Dar Eu nu Mă voi sui în mijlocul tău, ca să nu te prăpădesc pe drum, căci eşti un popor încăpăţânat” (Exodul 33:2,3).

Înţelepciunea omenească i-ar fi putut sugera lui Moise să urmeze calea care părea mai uşoară, acceptând ca un înger al Domnului să meargă îna­intea lor şi să ducă lupta împotriva vrăjmaşilor. Dar Moise alege să urmeze planul perfect al lui Dumnezeu. Astăzi, mulţi dintre noi nu am percepe o astfel de ofertă drept ameninţare. Din contră, am fi nespus de bucuroşi dacă ni s-ar face mai uşoară călătoria. Dar Moise cunoştea binecuvântarea prie­teniei cu Dumnezeu (vezi versetul 11), aşa că L-a implorat să rămână ală­turi de el şi de popor (vezi versetele 12-16). Moise a înţeles că poporul Israel nu ar fi fost cu nimic diferit de celelalte popoare dacă prezenţa lui Dumne­zeu nu era cu el. Dacă El nu Se afla în mijlocul lor, deveneau vulnerabili şi puteau fi învinşi cu uşurinţă. Moise ştia, de asemenea, că, dacă Dumnezeu nu era efectiv cu ei, nu aveau cum să primească binecuvântarea Lui.

Întrebarea care se pune este: Suntem noi suficient de aproape încât să auzim atenţionările lui Dumnezeu atunci când noi sau familiile şi prietenii noştri ne aflăm în pericolul de a ne îndepărta de voia Lui? Cât de des ne oprim şi nu-I cerem nimic altceva decât pur şi simplu să ne însoţească în călătoria vieţii? Este prezenţa lui Dumnezeu o realitate în viaţa noastră astăzi? Cât de adesea ne aflăm în situaţia celor care, judecând la rece, nu merită prezenţa lui Dumnezeu cu ei? Capitolul 32 din Exodul îl înfăţişează pe Moise mijlocind pentru popor înaintea Domnului.

Dacă invocăm cu sinceritate prezenţa Sa, El este bucuros să ne fie aproa­pe. Dumnezeu, în marea Sa îndurare, i-a dat lui Moise mai mult decât a cerut. El a mers cu ei şi le-a dat odihnă. „Voi merge Eu Însumi cu tine şi îţi voi da odihnă” (Exodul 33:14); o făgăduinţă care ne oferă linişte şi încredere în faţa unui viitor care doar Domnul ştie ce ne va aduce.

Ce vom face cu această făgăduinţă depinde doar de noi.

CONFORT ULOMA ONWUKWE

 Dar Isus le-a zis: „Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.”

(Matei 24:2)

Mă întorceam din Florida în Mandeville, în frumoasa Jamaica. Am ateri­zat în Montego Bay, unde am petrecut seara cu o bună prietenă şi soţul ei pe care nu îi mai văzusem de mulţi ani. Am vorbit mult până târziu în noapte, chiar dacă eram obosită şi mi se închideau ochii de somn.

Adormită, aproape că m-am împiedicat pe scări. Draperiile la dormitor nu erau trase şi am rămas la fereastră, uimită de panorama oraşului Bogue Heights. „Uau, ce frumuseţe!” am exclamat, continuând să contemplu pri­veliştea din faţa mea.

Într-un sfârşit, m-am culcat şi m-am trezit la ora patru dimineaţa, sim­ţindu-mă odihnită şi înviorată. Am înălţat o rugăciune de mulţumire, cum îmi este obiceiul, am sărit din pat şi-am fugit la fereastră. Acum panorama era şi mai spectaculoasă. Luna se înălţa maiestuoasă pe cer. Oraşul era cu­fundat într-o linişte perfectă. Niciun zgomot nu se făcea auzit, cu excepţia cântatului cocoşilor, lucru care mi-a amintit de trădarea lui Petru. Această relatare mă ajută să rămân concentrată şi dependentă de cel mai bun prie­ten al meu, Isus. Bogue Heights era un oraş calm şi senin.

O casă construită pe un deal mi-a atras în mod deosebit atenţia. Nu o văzusem în seara precedentă. Luminile fuseseră stinse, probabil că nu se aflase nimeni acasă. Era foarte frumoasă. Forma, dimensiunile, poziţia şi diversitatea luminilor îi confereau eleganţă. Stând acolo şi admirând aceas­tă casă, deodată un gând mi-a străbătut prin minte: Până la urmă şi aceas­ta va fi dărâmată.

În textul de astăzi, Isus i-a avertizat pe ucenicii Săi: „Nu va mai rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.” M-am întrebat dacă locuito­rii din Bogue Heights şi, mai ales, locatarii acelei case splendide ştiau de această profeţie cu privire la timpul sfârşitului.

Experienţa din acea dimineaţă m-a adus din nou pe genunchi, cerându-I Domnului putere şi călăuzire pentru ziua respectivă şi pentru o continuă dependenţă şi încredere în El. Mi-am amintit încă o dată că această lume nu este casa mea. Toate vor avea un sfârşit, iar eu trebuie să îmi aţintesc privirea către lucrurile de sus. Să fim ocupaţi aşteptând binecuvântata nă­dejde, dar să nu ne lăsăm distraşi, mulţumindu-ne cu starea în care ne găsim. Haideţi să ne împlinim cu credincioşie misiunea de a le vesti tuturor apropiata revenire a lui Hristos!

THERESA M McDONALD

 Şi vei fi o binecuvântare.

(Geneza 12:2)

Mă rugam în taină ca Sonny să nu îşi piardă cumpătul, pentru că avu­sese multe experienţe dureroase în cabinetele doctorilor şi în spitale. Putea să o ia la fugă în orice moment cu o forţă nemaipomenită, dacă se simţea disperat şi ameninţat. Dar slavă Domnului, agresivitatea pe care o arăta Sonny a fost mereu îndreptată către el însuşi, nu către alţii.

Intrând în Secţia de RMN a spitalului, Sonny a început să facă ce ştie el mai bine: prieteni. S-a adresat tuturor membrilor personalului cu „priete­ne”, apoi a sărutat mâna unor persoane pe care nu le mai văzuse niciodată. Modul lui de a se purta era o lecţie pentru mine. Este aşa de modest şi ama­bil. Acesta este felul lui Sonny de a spune din inimă: „Mulţumesc că aveţi grijă de mine” Când asistenta i-a introdus acul în venă, tatăl lui Sonny şi alţii au trebuit să-l ţină strâns. I-am întors capul către mine şi am început să îi cânt: „Cu Sonny în familie, casă fericită, fericită.” Apoi am întrebat-o pe asistentă dacă are timp să îmi asculte povestea.

Cred că în urmă cu 24 de ani, la acest spital, la doar 18 luni de viaţă, a început călătoria lui Sonny – călătoria noastră – cu autismul. Venisem în Edmonton să o susţinem pe sora lui Sonny, Andrea, de 15 ani, care urma să cânte cu Orchestra Alberta Honour. În acea noapte, Sonny a făcut o criză şi l-am transportat cu ambulanţa la Spitalul Misericordia. Am stat lângă patul lui mai mult de 72 de ore. Mi-era teamă că, dacă adorm, Sonny avea să moară.
Când au venit mama, sora mea Jan şi unchiul Jess, din Oregon, eram epuizată. M-am ghemuit pe podea, la picioarele mamei, şi am adormit. Febra lui Sonny a continuat să crească şi partea dreaptă a feţei i s-a umflat.

Cu o săptămână înainte de a fi dus la spital, Sonny făcuse vaccinul împotriva oreionului, pojarului şi rubeolei. Am întrebat doctorii: „Ar putea avea oreion?” Mi s-a spus „Nu!” şi că vaccinurile sunt sigure. Am pă­răsit spitalul după zece zile, fără un diagnostic pentru boala lui Sonny. Am avut inspiraţia să îi spun medicului pediatru că mi se părea că Sonny nu se dezvolta normal nici înainte de acest incident. S-au făcut aranjamentele pentru o nouă evaluare, dar prognosticul pentru Sonny a fost foarte evaziv. I-am spus asistentei: „Dumnezeu a îngăduit să i se întâmple lucrul acesta lui Sonny pentru slava Lui şi pentru creşterea împărăţiei Sale.”
Viaţa lui Sonny a fost şi este o binecuvântare pentru mulţi.
Dar ce se poate spune despre mine sau despre tine? Suntem noi o bine­cuvântare în fiecare zi, în ciuda provocărilor cărora trebuie să le facem faţă?

DEBORAH SANDERS

 Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te iau de mâna dreaptă şi-ţi zic: „Nu te teme de nimic, Eu îţi vin în ajutor.”

(Isaia 41:13)

Nu voi uita niciodată anul 2004. În această perioadă, am fost martoră la suferinţa surorii mele, în urma căreia a şi murit, cauzată de cancer la sân. Chiar în timp ce făceam aranjamentele pentru înmormântare, fiul ei a fost implicat într-un accident de maşină şi a murit, deşi celelalte patru persoane din vehicul au avut doar răni uşoare. Am luat-o de la capăt cu aranjamente­le pentru înmormântare, implicând acum nu una, ci două persoane, mamă şi fiu, înmormântaţi împreună. Toate acestea, după ce, cu exact o săptămâ­nă înainte, un verişor de-al meu şi fratele lui fuseseră omorâti chiar în fata bisericii noastre. Încă îmi răsună în minte ţipetele de groază ale mamei lor când a aflat că amândoi fiii ei erau morţi.

Începusem să cred că Diavolul îşi luase ca ţintă familia noastră şi toţi urma să murim. Eram stăpânită de o teamă de necontrolat, dar chiar în acel moment, Tatăl meu ceresc îndurător şi milostiv S-a apropiat de mine, m-a ridicat din starea în care eram şi m-a adus unde sunt astăzi.

Am învăţat că, atunci când viaţa devine mai mult decât poţi s-o suporţi, Domnul este întotdeauna acolo să te ajute. El a promis că nu va îngădui niciodată mai mult decât putem duce. Ce Mântuitor minunat avem!

Am amintiri şi dulci, şi amare legate de acel an. Primele, pe care le pre­ţuiesc, sunt legate de felul în care Mântuitorul meu m-a salvat şi mi-a pro­tejat familia. Amintirile mai amare se leagă şi de alegerile greşite pe care le-au făcut unii membri ai familiei mele. Cred că toţi suntem chemaţi să purtăm o cruce. Şi aceste cruci diferă în mărime şi greutate. Felul cum o porti este ceea ce contează.
În fiecare zi încerc să-mi duc crucea cu cât mai multă umilinţă şi răbda­re, încrezându-mă întotdeauna în Domnul meu. Şi cred că nu există nicio rană pe acest pământ pe care Cerul să nu o poată vindeca. Mă întrebam înainte dacă nu cumva Tatăl nostru ceresc Se simte uneori copleşit de toată durerea, chinul şi tristeţea din această lume, dar Duhul Sfânt îmi reamin­teşte că nimic nu este prea mult pentru Dumnezeu. El detine controlul.

Îmi doresc foarte mult să vină Isus. M-am săturat de tot chinul şi du­rerea pe care ni le provocăm nouă înşine şi celorlalţi. Tânjesc să-I privesc faţa minunată şi să-I mulţumesc pentru tot ce a făcut pentru mine ca să fiu mântuită.

Dacă treci prin momente grele astăzi, adu-ţi aminte că nu ai ajuns încă acasă. Nu renunţa! Prinde-te de braţul Lui, care nu se schimbă. Curând, totul se va termina, vei privi înapoi şi vei gândi: Uau! A meritat într-adevăr – sunt acasă, în sfârşit!

VINELA. JOSEPH

 Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările.

(Proverbele 3:5,6)

Fiica mea, Siobhan, este binecuvântată cu un ascuţit simţ al orientă­rii. Recunoaşte reperele şi îşi găseşte foarte uşor drumul într-un loc străin. Chiar şi când nu cunoaşte zona, merge pe jos sau cu mijloacele de transport în comun ca şi când ar fi trăit acolo toată viaţa. Am fost uimită când, în prima ei călătorie la Londra, m-a dus prin toate locurile cu metroul şi auto­buzul, şi asta în doar câteva ore. În mai multe ocazii cât am stat în Londra, m-am bazat pe simţul ei de orientare ca să ajungem la destinaţie fără să ne rătăcim.

Eu sunt exact opusul: trebuie să am mereu la îndemână instrucţiuni scrise, detaliate sau o hartă, ca să-mi găsesc drumul în locuri necunoscute. Înainte de fiecare călătorie, zăbovesc mult asupra instrucţiunilor, încercând să-mi desenez harta în minte, chiar dacă o am şi în mână. Şi chiar cu toate aceste pregătiri, nu garantez că nu mă rătăcesc. Lipseşte un indicator pe drum. Mă las distrasă de un eveniment neaşteptat. Dacă există şi o linie de ocolire, trebuie să o iau pe un drum diferit decât cel obişnuit.

Uneori de vină este neîncrederea în sine şi chiar în ultimul moment fac dreapta, când ar fi trebuit să merg în stânga la magazinul din colţ sau la a doua intersecţie. Astfel de greşeli dau naştere la frustrare, ca să nu mai menţionez pierderile de timp şi energie.

Punerea la îndoială a unor direcţii clare poate să ne coste atunci când vine vorba să luăm decizii importante în viaţă. Presiunea celor din jur duce la obiceiuri care creează dependenţă, precum consumul de droguri, abu­zul de alcool sau luptele de-o viaţă cu nicotina. Cumperi nesăbuit şi ajungi înglodat în datorii financiare. Viaţa este plină de ocolişuri şi evenimente neaşteptate.

Cel mai mult am nevoie de un bun simţ al orientării atunci când vreau să-L urmez pe Isus. Am încredere în El, pentru că deja ştie drumul bun pentru mine. Iată ce spune El: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). Dacă-I predau conducerea, nu mai depind de propriile instrucţiuni, de harta desenată cu grijă sau chiar de îndemânarea altora atunci când plec în călătorie într-un loc nefamiliar, pentru că El este Calea. Ne-a arătat deja drumul şi ne invită să ne alăturăm Lui. Tot ce trebuie să fac eu este să-L urmez.

SHERMA WEBBE CLARKE

 Enoh a umblat cu Dumnezeu.

(Geneza 5:22)

De fiecare dată când mă rog, Îi cer lui Dumnezeu să mă folosească în slu­jirea altora. Fie că muncesc, fie că mă relaxez, trebuie să-mi placă şi să fiu pasionată de acel lucru. Am învăţat că trebuie să participi efectiv la constru­irea vieţii tale, nu să aştepţi ca lucrurile să se întâmple de la sine. Pentru că acolo unde este îndreptată atenţia ta, acolo îţi vei canaliza toată energia ta. Trebuie să ştim ce viaţă ne dorim. Nu cred că viaţa a fost menită să fie o luptă. Noi trebuie să trăim viaţa de calitate pentru care ne-a creat Dumne­zeu. Şi totul începe din interiorul nostru, cu mintea noastră, atunci când Îl acceptăm pe Isus ca Domn şi Mântuitor. Conduşi de Duhul Sfânt, putem să definim clar care ne sunt intenţiile în viaţă. Este nevoie să ne stabilim prio­rităţile cu privire la viaţă şi avere.

„Avere” nu se referă doar la bani, ci şi la starea noastră existenţială, la relaţiile noastre, la spiritualitate, la minţile şi emoţiile noastre. Toate acestea însumează adevărata noastră avere.

Unii dintre noi nu ştim ce vrem. Avem nevoie să lăsăm în urmă experi­enţele nefericite ale trecutului. Aceasta poate că cere o gândire pozitivă, dar şi ajutor din afară. Trebuie să învăţăm să ne exprimăm simţămintele. Tre­buie să ştim ce vrem, să ne definim scopul, apoi să-l urmăm fără abatere. Şi nu vom avea pace până când nu-l vom îndeplini. Totuşi succesul şi fericirea fără credinţa în Dumnezeu nu înseamnă nimic. Să facem din Dumnezeu centrul vieţii noastre şi să umblăm cu El prin credinţă în fiecare zi.

Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani, apoi „l-a luat Dumnezeu” (Geneza 5:24). Întrebarea care se pune este: Umblu eu astăzi cu Dumnezeu? Pentru că, dacă nu o fac aici, pe pământ, cu siguranţă nu se va întâmpla nici în cer. Pentru aceasta, trebuie să petrec timp cu El, citind din Cuvântul Său, rugându-mă adesea şi îndeplinind voia Lui pe pământ.

Avem nevoie de credinţa lui Noe ca să fim în lume, dar nu din lume. Noe L-a crezut pe Dumnezeu când a spus că va ploua şi aşa s-a întâmplat. Avra­am era un om al lui Dumnezeu atunci când a fost chemat să-şi părăsească locul de baştină. A crezut atunci când i s-a spus că el şi Sara urmau să aibă un copil la vârsta aceea înaintată. Au avut credinţă şi Dumnezeu le-a răs­plătit-o. De aici ne dăm seama cât de preţioşi suntem în ochii Lui.

Dacă nu suntem fermi în credinţă, înseamnă că nu avem deloc. Drumul spre viaţa de credinţă poate că nu este drept: are pe alocuri curbe, confuzie şi duşmani. Avem nevoie de multă determinare, perseverenţă, asigurare – pe care o numim credinţă – şi un şofer, numit Isus. Iubeşte ca şi cum n-ai fi fost rănită niciodată şi trăieşte ca şi cum nimeni nu te-ar privi. Fii bine­cuvântată!

DEBORAH MATSHAYA