Categorie: Devoțional Femei

 Ci sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn. Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi, dar cu blândeţe şi teamă.

(1 Petru 3: 15)

În 1988, soţul meu, Ted, şi cu mine am avut ocazia de a merge în Venezu­ela cu Maranatha Volunteers International. Am petrecut două săptămâni împreună cu grupul nostru, construind o şcoală şi câteva biserici în Barqui­simeto. Acest oraş se află într-o zonă extrem de aridă, fără vegetaţie. După încheierea proiectului, ni s-a oferit privilegiul de a merge într-o excursie la Merida, un frumos oraş aflat la poalele Anzilor. Am obiceiul să mă rog în­totdeauna ca Dumnezeu să mă conducă la oameni care n-au auzit niciodată de El, cărora să le împărtăşesc dragostea Sa, dar până atunci nu avusesem ocazia. În Merida, am mers cu telecabina împreună cu alţi voluntari ca să urcăm pe vârful unui munte din Anzi. Datorită înălţimii, trebuia să schim­băm telecabina de patru ori.

Niciunul dintre voluntarii Maranatha nu a fost cu noi pe drumul de întoarcere. Ted şi eu ne-am urcat în telecabină, dar n-am mai găsit două scaune libere alăturate. În faţă erau două cupluri, unul de o parte, altul de cealaltă, aşa că noi doi ne-am aşezat alături de ei, faţă în faţă.
– De unde sunteţi? am întrebat eu în spaniolă.
– Barquisimeto, a fost răspunsul.
Am adăugat apoi că tocmai ce petrecusem două săptămâni în locul re­spectiv.
– Nimeni nu vine ca turist în Berquisimeto, mi-au răspuns ei.
Le-am spus ce am făcut acolo şi au vrut să ştie mai multe. Aşa că am început să discut cu ei şi să le spun despre dragostea lui Isus. Chiar atunci a trebuit să coborâm şi să aşteptăm o altă telecabină. Eram dezamăgită că nu avusesem mai mult timp să discut cu ei. Dar când am urcat în următoarea telecabină, erau acolo şi ţinuseră ocupate două scaune pentru noi. Şi asta s-a întâmplat până am ajuns jos, la baza muntelui. Cât de bucuroasă am fost că am putut vorbi cu ei! Am aflat că nu aveau Biblie, aşa că le-am luat numele şi adresa, pentru ca un pastor din zonă să le ducă o Biblie.

Dumnezeu ne oferă ocazii de a împărtăşi dragostea Sa atunci când sun­tem deschişi la îndemnurile Sale. Când am ajuns jos, aveam simţământul că ne făcuserăm noi prieteni. Aceştia erau atât de sinceri în afla mai multe despre Dumnezeu, încât chiar cred că, într-o zi, mă voi întâlni cu ei în cer. Şi ce reîntâlnire va fi aceea!

SADIE TORRES

 Te voi învăţa şi- ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta.

(Psalmii 32:8)

Mă plimbam cu familia prin parc, când o scenă mi-a tras atenţia. Un tătic stătea pe iarbă, ţinând ascunsă pe degetul mijlociu sfoara înnodată a unui zmeu. În tot acest timp, fetiţa lui, de vreo trei anişori, se juca şi scutura sfoara, privind mişcările interesante ale zmeului multicolor. Puteai vedea pe faţa ei câtă bucurie şi satisfacţie avea când acel zmeu făcea tot felul de mişcări interesante, părând că zboară. Între timp, am observat şi cât de mult se bucura tatăl de acel moment, având grijă să controleze sfoara ca să nu scape zmeul.

Creştini fiind, ne este greu să găsim echilibrul cu privire la două lucruri în viaţă: controlul şi odihna. Ne dorim să deţinem controlul. Chiar dacă mâinile noastre sunt micuţe şi neexperimentate, vrem să controlăm fiecare mişcare pe care o facem în viaţă. Şi nu doar în viaţa noastră, ci ne aven­ turăm să controlăm şi să dirijăm şi viaţa celor dragi nouă. Ne agăţăm de proiecte, ne străduim să atingem ţintele stabilite, bizuindu-ne pe agenda noastră. În acelaşi timp, ne este teamă de viitor, gândindu-ne câţi bani ne-au mai rămas în contul de la bancă sau la deciziile pe care le iau alţii şi ne afectează şi pe noi.

De multe ori uităm că, de fapt, nu noi ţinem şi conducem firul vieţii noas­tre. Atâtea dorinţe, atâtea nopţi nedormite, când am putea să ne odihnim liniştiţi în braţele Tatălui, deplin încredinţaţi că El are grijă şi controlează „sfoara”. Are nişte planuri şi scopuri înţelepte pentru viaţa noastră şi sunt cele mai bune pentru noi. El cunoaşte vânturile şi se asigură că zmeul care se află în mâna Lui este fixat şi e sigur, în timp ce noi ne odihnim în braţele Sale.

În acea după-amiază, mi-am amintit că Tatălui meu Îi pasă de mine şi mă înţelege mai bine decât o fac eu însămi. M-am gândit de câte ori a trebu­ it să mă ferească de mine şi de egoismul meu, îngăduind ca planurile mele să eşueze, pentru ca planurile Lui -cu mult mai bune – să aibă succes.

Ni se oferă oportunitatea de a ne odihni în grija, înţelepciunea şi dragos­tea Sa, permiţându-I să conducă firul vieţii noastre. Isaia ne spune: „Ure­chile tale vor auzi după tine glasul care va zice: «Iată drumul, mergeţi pe el!» când veţi voi să vă mai abateţi la dreapta sau la stânga” (30:21). Este singura modalitate de a rămâne în siguranţă în braţele Tatălui.

SILVIA ERNST DE ROCHOLL

 De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi, în clipa aceea, cerurile s-au deschis şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se în chip de porumbel şi venind peste El.

(Matei 3:16)

Ce zi frumoasă de iunie! mă gândeam eu, în timp ce făceam ultimele pregătiri, înainte ca femeile să sosească pentru întâlnirea de studiu biblic care avea loc de trei ori pe săptămână. În ultimii patru ani fusesem gazda unui grup de studiu biblic la mine acasă, format din prietene apropiate şi vecine. Ne place să numim acest grup „Frumoasele doamne ale Domnului”, pentru că aceasta ne dorim să fim prin Isus, care lucrează în noi. Ne-am propus, ca grup, să ne încurajăm şi să ne ajutăm unele pe altele, respectând confidenţialitatea lucrurilor care sunt mărturisite. Istorisirile şi cererile de rugăciune rămân în interiorul grupului, aducându-le înaintea lui Dumne­zeu prin rugăciune. Scopul nostru principal este să construim o relaţie cu Liderul acestui grup, care este Isus Hristos, Domnul nostru. Ne dorim să reflectăm chipul Său în viaţa noastră, slujind şi ajutându-i pe cei din jur cu tot ce putem mai bine, punând la lucru toată creativitatea cu care am fost înzestrate.

Facem cu rândul în prezentarea studiilor şi în decorarea mesei, pentru a face timpul petrecut cu El cât mai special, interactiv şi, în acelaşi timp, sacru şi plin de bucurie. În acea zi de iunie era aşa de frumos afară, încât am hotărât să facem întâlnirea pe terasă. Urma să discutăm despre botez. Era rândul prietenei mele Barb să citească întrebarea: „Ce s-a întâmplat când Isus a ieşit din apă?” Chiar în timp ce vorbea, un porumbel a coborât exact deasupra mesei noastre şi s-a aşezat puţin mai încolo, stând şi privindu-ne. Barb spuse cu emoţie în glas: „Iată răspunsul! Duhul Sfânt a coborât asupra Lui sub forma unui porumbel.” Stăteam toate acolo, uimite de răs­punsul pe care ni-l trimisese Dumnezeu în mod vizibil. Porumbelul ne mai privi o clipă şi zbură mai departe.

Acel singur porumbel a avut un efect deosebit asupra studiului biblic din acea seară, ajutându-ne să înţelegem mai bine lucrarea Duhului Sfânt. Nu conteneam să vorbim despre aceasta şi nu ne-am oprit nici în zilele urmă­toare. A doua zi dimineaţa, în drum spre serviciu, am văzut un porumbel cocoţat în copac, apoi pe frânghia de uscat rufe. De câte ori văd un porum­bel, mi-aduc aminte că Duhul Sfânt mă însoţeşte permanent. Şi nu vreau să sting Duhul sau să-L întristez. De fiecare dată când văd un porumbel ştiu că Dumnezeu mă iubeşte şi-I laud sfântul Nume. Ce mod uimitor de a ne arăta că Îi pasă de noi!

RENEE TITZE

 În strâmtorarea mea, am chemat pe Domnul, am chemat pe Dumnezeul meu; din locaşul Lui, El mi-a auzit glasul şi strigătul meu a ajuns la urechile Lui.

(2 Samuel 22:7)

După ce am petrecut câteva zile fericite împreună cu cei dragi în oraşul Imbituba, din Santa Catarina, Brazilia, eram bucuroasă că mama şi sora mea urmau să se întoarcă cu noi ca să viziteze şi partea de nord a Braziliei, unde lucram noi.

Am făcut pregătirile, apoi am mers în Florianopolis ca să cumpărăm bi­letele de călătorie. N-am dat prea mare atenţie orei plecării şi nu-mi imagi­nam că totul avea să se complice foarte mult. Nu era cel mai bun moment pentru a călători, dar acestea erau singurele bilete pe care le puteam obţine, aşa că am fost mulţumiţi.

Ajungând la autogară în dimineaţa călătoriei, am aruncat o privire pe bi­lete şi mi-am dat seama că făcusem o greşeală teribilă. Fără să spun famili­ei, am mers la ghişeu şi, cu lacrimi în ochi (pentru că ştiam deja răspunsul), am spus: „Confirmaţi-mi, vă rog, ora de plecare pentru aceste bilete.” Am auzit apoi cuvintele pe care nimănui nu i-ar plăcea să le audă: ,,Autobuzul a plecat în zori. Se află deja în drum spre destinaţie.” Am îngheţat! Cum aveam să spun asta şi familiei? Cum aveam să cumpăr alte bilete?

Soţul meu se afla lângă mine şi a auzit întreaga conversaţie. L-am între­bat pe agentul de la ghişeu dacă ne putea da alte bilete pentru autobuzul care urma să plece la amiază, dar nu a vrut să ne ajute, pentru că greşeala era a noastră. Probabil că aştepta ceva bani, dar nu aveam de unde să-i dăm. Nici să cumpărăm alte bilete nu aveam bani. Mai mult, ni s-a spus că nu e sigur dacă mai existau şase locuri disponibile în autobuzul de după­ amiază. M-am rugat aşa cum n-o mai făcusem niciodată ca Dumnezeu să ne ajute, pentru că părea o situaţie fără ieşire. Am mers din nou la ghişeul de bilete şi l-am întrebat pe agent dacă găsise o cale să ne ajute, dar nu părea să-i pese de problema noastră.

În sfârşit, a sosit şi cel de-al doilea autobuz, cel de la amiază pe care-l aşteptam şi, spre surprinderea noastră, mai erau exact şase locuri disponi­bile. Îndemnat de Duhul lui Dumnezeu, agentul ne-a căutat şi ne-a spus că puteam merge cu acel autobuz, fără să mai cumpărăm alte bilete.

I-am mulţumit lui Dumnezeu din toată inima pentru acest răspuns la rugăciune. Şi-mi doresc ca viaţa mea să fie o mărturie permanentă şi să împart cu cei din jur binecuvântările primite.

JANE ROSE AL VESMEDEIROS

 Sufletul meu este lipit de Tine; dreapta Ta mă sprijină.

(Psalmii 63:8)

Aprilie 1912. Un vas transoceanic de nescufundat începe traversarea peste Atlantic, având la bord echipajul şi pasageri de renume, care şi-au permis să inaugureze cel mai luxos şi indestructibil vas din toate timpurile. Totul este splendid „la lumină”, dar „indestructibilul” nu poate învinge um­brele înşelătoare ale întunericului şi are loc o tragedie.

Lumini, muzică, eleganţă şi băuturi – toate acestea fac deliciul plăcerilor lumeşti. Lucrurile importante şi transcendentalul nu-şi au locul aici.
Dar, la un moment dat, totul începe să se clatine: un aisberg neaşteptat. Şi vasul splendid se află acum prins între gheţuri. Aisbergul este mai pu­ternic. În ciuda grandorii înfumurate, invincibilul Titanic a pierdut totul.

Se spune despre o doamnă elegantă că se afla la bordul vasului împreu­nă cu doi câini de vânătoare superbi pe care îi ridicase la rangul de membri ai „înaltei societăţi”. Fusese dat ordinul ca femeile şi copiii să fie conduşi la bărcile de salvare. Femeia îşi face drum până la una din ele şi vrea să urce în barcă cu cei doi câini, când aude cuvintele: „Doar dumneavoastră, doam­nă!” Insistă să ia cu ea şi animalele, dar fără succes. Nu mai este niciun moment de pierdut. Trebuie să ia o decizie. Va rămâne cu câinii; nu poate supravieţui fără ei. Ironia sorţii, nici cu ei nu poate supravieţui. Toţi trei coboară în adâncul Atlanticului împreună cu vasul. I s-a oferit şansa de a fi salvată, dar a ales să o irosească.

Ataşamentul faţă de lucrurile acestei lumi ne poate ţine departe de sal­varea veşnică. De multe ori, aceste lucruri nu sunt rele în ele însele. Poate este vorba de animalele noastre de companie pe care le îndrăgim, de munca noastră, un hobby sau chiar alţi oameni sau planuri, dar toate acestea ne pot împiedica să avem o relaţie cu Dumnezeu, să ne încredem în El şi să fim mântuiţi. Hristos ne-a dat un sfat foarte bun legat de priorităţi. El spune:
„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33).

Pe marea vieţii întâlnim zile strălucitoare, dar şi nopţi de un întuneric dens. Dumnezeu are mulţi salvamari la dispoziţie. Importantă este decizia pe care o vei lua tu. Isus vrea să te salveze din marea rece şi furtunoasă a vrăjmaşului. Să dăm drumul „câinilor” şi să alegem viaţa. Decizia îţi apar­ ţine în totalitate.

MARGARITA SHARP DE PRIORA

 Aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos.

(Tit 2:13)

Noi locuim în Germania, iar una dintre fiicele noastre şi cei doi nepoţei sunt în Statele Unite. Celorlalţi doi copii pe care-i avem le place să călăto­rească. Zburăm des cu avionul ca să ne vizităm nepoţeii, aşa că ajungem adesea la aeroport.

Este o mare diferenţă între a mă afla în zona de plecări, pentru că eu în­sămi urmează să plec, sau în zona de sosiri, pentru că aştept pe cineva. Dar fie că e vorba de sosiri sau de plecări, sunt întotdeauna emoţionată. Înainte de fiecare plecare, verificăm dacă avem tot ce ne trebuie: biletele de călă­torie şi documentele ESTA (un program de renunţare la vize), paşapoarte, bani, cadouri.

Dar sosirile sunt şi mai emoţionante, în special atunci când vin nepoţeii. Înainte de a pleca spre aeroport, verificăm ora sosirii. Iar mijloacele media moderne te ajută să fii bine informat. Nerăbdătoare, mă uit mereu la pa­noul de afişaj ca să văd dacă avionul e aproape sau a aterizat deja sau dacă bagajele au ajuns pe banda rulantă. Facem şi alte lucruri în timp ce aştep­tăm, poate mâncăm sau facem ceva cumpărături, dar ne întoarcem mereu şi mereu la poarta de sosire. Trebuie să fie pe-aproape! Ne vor recunoaşte, dragii de ei? Oare cât de mult au crescut? Şi apoi, dintr-odată, se-ntâmplă. I-am văzut! Sunt aici!

De câte ori mă aflu într-un aeroport, mă gândesc mereu la venirea lui Hristos. Aşteptăm un eveniment despre care ştim că va avea loc, dar nu cunoaştem momentul exact. De-a lungul timpului, creştinătatea, bărbaţi şi femei, au aşteptat ca Hristos să Se întoarcă. Mulţi au interpretat unele semne ca fiind sigure şi au fost dezamăgiţi pentru că Isus nu a venit. Pilda celor zece fecioare ne aminteşte să ne pregătim şi să aşteptăm veghind, cu ochii aţintiţi pe panoul de afişaj.

Aşteptarea venirii Domnului trebuie să fie o aşteptare activă. Este cel mai măreţ eveniment din istorie, de la moartea şi învierea lui Isus. Va fi ceva minunat şi va întrece orice imaginaţie. Toţi locuitorii pământului Îl vor vedea şi Îl vor auzi venind împreună cu îngerii Săi.

Toate naţiunile se vor pleca înaintea Lui. Merită să aşteptăm şi să nu renunţăm. Isus vine, aşa cum ne-a făgăduit. Această promisiune ne ajută să trecem cu bine de ziua de astăzi. Îţi doresc să fii convinsă de acest lucru în adâncul inimii tale şi să fii bucuroasă. Mă rog să ai curajul să le spui şi altora lucrul acesta, astfel încât grupul celor care Îl aşteaptă să fie cât mai mare.

MARLISE RUPP

 Eu… te voi învăţa şi- ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta.

(Psalmii 32:8)

Când nepotul meu Ricardo era foarte mic, mă aflam împreună cu el şi cu tatăl meu în drum spre oraşul din apropiere, Paulista, ca să o vizităm pe bunica. Tata era la volan şi, la un moment dat, când a văzut că drumul era liber, a decis să accelereze. Nu are obiceiul să facă acest lucru, deoarece con­duce foarte atent. Privind pe fereastra maşinii, eram fascinată să văd cum copacii şi stâlpii de electricitate treceau prin faţa mea atât de rapid.

– Uau! Totul se mişcă parcă atât de repede, am exclamat eu.
Imaginea aceasta a vitezei a durat mai puţin de un minut, până când tata a mai redus din viteză.
– Să nu spui nimic de mica noastră aventură, mă avertiză el. Bine?
– Niciun cuvânt, tati, l-am asigurat eu. Ştiu că nu ne-ai pune niciodată în pericol.

Această întâmplare m-a făcut să mă gândesc la Tatăl meu ceresc, care Se află la volanul vieţii mele şi conduce cu grijă în fiecare zi, dând aten­ţie fiecărui detaliu. Când observă pericolul, mă opreşte. Uneori, chiar îmi schimbă direcţia sau mă duce pe un alt drum.
Sunt momente în care îmi conduce gândurile ca să apreciez creaţia Sa în natură. Alteori mă face atentă la cineva în nevoie, ca să fiu recunoscătoare pentru multele Lui binecuvântări şi să nu fiu egoistă. Mă îndreaptă către Cuvântul Său sfânt şi mă învaţă cum să devin o persoană mai bună. Vreau să petrec zilnic mai mult timp în studiu şi în rugăciune. Aceasta mă ajută să meditez la suferinţa Domnului Isus de pe cruce – doar pentru mine. Îmi vin în minte şi momente când am „condus” fără să-I cer ajutorul, iar aceas­ta m-a costat multă durere şi mâhnire. Totuşi El mă iubeşte atât de mult, încât nu renunţă la mine. Preia din nou volanul şi mă conduce pe un drum sigur.

Când vom intra în oraşul etern şi vom sta de vorbă cu Isus, vom afla de câte ori ne-a salvat şi ne va aduce aminte de momentele frumoase în care am mers împreună. Voi vedea cicatricele în mâinile Sale şi-I voi aduce laude pentru veşnicie.

LUCIANA BABBOSA FREITAS DA SILVA

 Cine defaimă pe aproapele său este fără minte, dar omul cu pricepere primeşte şi tace. Cine umblă cu bârfeli dă pe faţă lucruri ascunse, dar sufletul credincios ţine ce i s-a încredinţat.

(Proverbele 11:12,13)

– Ai auzit ce-a spus Candy Buckman? i-a şoptit Kerry prietenei ei.
– Ce să aud? N-am auzit nimic şi nici să bârfesc nu-mi place. Nu-mi pasă ce spun alţi oameni. Pur şi simplu, nu-i ascult. Şi ştii, Kerry, că lui Dum­nezeu nu-i plac palavragiii. Nu cred că este bine, asta-i tot ce vreau să spun.
– Oh, scuze dacă te-am jignit. Nu a fost intenţionat.
– Nu-ţi face griji. E-n regulă, spuse Melissa. Te iert.

Abia atunci a realizat Kerry ce a vrut Melissa să spună. Ea ştia că nu fă­cea bine. Secretul pe care voia să-l transmită mai departe nu i se mai părea cine ştie ce, iar adânc în inima ei îşi dădea seama că era la fel de vinovată ca prima persoană care dezvăluise acel secret.

Când Kerry a realizat toate acestea, a devenit conştientă că trebuie să-şi ceară scuze de la prietena ei pentru modul în care s-a comportat. Aşa că s-a întors spre ea şi i-a spus:
– Melissa, îmi pare rău. Aşa este. Nu ar fi trebuit niciodată să dezvălui acel secret. În afară de asta, nu era treaba mea să-l transmit mai departe. Ar fi trebuit să ştiu asta. Te rog, iartă-mă.
Scuzele au fost acceptate, iar Melissa a fost gata să o ierte.

În momente ca acestea ne dăm seama că am greşit. Dumnezeu ne po­runceşte să nu răspândim mai departe lucruri care nu trebuie spuse. El ne avertizează că prietenii care bârfesc nu sunt vrednici de încredere. Cred că exact aşa s-a simţit Kerry după ce şi-a dat seama ce a făcut.

Prietenii sunt un dar de la Dumnezeu. Este datoria noastră să ne res­pectăm prietenii. Secretul unei prietenii de durată este să ştii ce poate şi ce nu poate fi spus mai departe. Îmi doresc ca prietenii să conteze pe mine în orice situaţie. Pot avea prietenii tăi încredere în tine? Şi ai tu siguranţa că ce le spui în secret nu va ajunge la alţii? Suntem fiecare dintre noi femei înţelepte care-şi înfrânează limba?

Mă rog ca Tatăl meu să mă ajute să fiu mereu o prietenă adevărată, să tac atunci când trebuie să tac şi să ascult atunci când este nevoie să ascult. Sunt sigură că fiecare dintre noi vrea să fie un prieten vrednic de încredere.

CHRISTINE M MILLER-RAMEY

 Vorbeşte, căci robul Tău ascultă!

(1 Samuel 3:10)

Lumina în casă se estompa, apoi revenea la aceeaşi intensitate, şi asta se întâmpla la fiecare două-trei minute. A continuat aşa câteva zile, apoi mi-am notat pe listă să sun la compania de electricitate să verifice dacă nu era vreo problemă în zonă.

A doua sau a treia zi dimineaţă ne grăbeam să ieşim pe uşă, era deja tre­cut de ora opt, având la dispoziţie exact timpul necesar pentru a parcurge distanţa de patru ore ca să prindem feribotul la 12:15. Nu mai era timp să sun la compania de electricitate. Totuşi de-abia mă urcasem în maşină, când am avut un îndemn puternic să mă întorc şi să mai verific încă o dată. Uitasem ceva? Ferestrele erau închise? Tocmai fuseserăm victimele a două spargeri.

Spălasem câteva haine, dar nu am mai avut timp să calc batistele albe ale soţului, aşa că le-am pus lângă fierul de călcat ca să-mi aduc aminte să le calc. Când m-am întors în casă, am văzut batistele pe comoda cu cinci sertare şi am dat să le iau şi să le pun la locul lor. Aşa am văzut că trei dintre cele patru batiste erau arse în unele locuri. Şi n-a durat mult până să-mi dau seama că fierul de călcat era în priză, şi asta de câteva zile, ceea ce explica scăderea intensităţii luminii.

La întoarcerea noastră din vacanţă, şase zile mai târziu, puteam foarte uşor să nu mai găsim nicio casă acolo. Nu doar că batistele erau arse în mai multe locuri, dar sub fierul de călcat era un milieu din bumbac, iar comoda era făcută din lemn de brad uscat, aproape tot ce ai nevoie ca să aprinzi un foc. Mai mult decât atât, foarte aproape erau şi o cutie de chibrituri şi o lumânare, pe care le păstram la îndemână în caz că se întrerupea curentul, iar aceasta se întâmpla cu regularitate. Chibriturile se aflau chiar lângă fierul de călcat, la fel şi batistele!
Îndreptându-mă din nou spre maşină, L-am lăudat pe Dumnezeu că mi-a dat acea senzaţie puternică – îndemnul Duhului Sfânt. Pentru că, da, Dumnezeu chiar ne vorbeşte prin îndemnurile Duhului Sfânt.

Nu-i aşa că îţi place acel sentiment al apropierii când Dumnezeu ţi se face cunoscut? Nu sunt sigură că ascult de fiecare dată, dar sunt recunoscă­ toare că nu am ignorat acel simţământ când Dumnezeu mi-a vorbit în ziua respectivă, în maniera lui calmă şi liniştită. Cât de recunoscătoare sunt pentru că, de data aceasta, am ascultat şi m-am supus îndemnului Duhului Sfânt! Şi sunt hotărâtă să-L ascult în continuare. Vreau să ascult atunci când Dumnezeu îmi vorbeşte.

IONE RICHARDSON

 Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine.

(Isaia 60:1)

Oriunde călătoresc în calitatea mea de director al Departamentului Mi­siunea Femeii din cadrul Diviziunii Pacificului de Sud a bisericii noastre, le reamintesc mereu surorilor cu care mă întâlnesc textul de astăzi din Isaia:
„Scoală-te şi luminează-te!”

„Scoală-te” şi „luminează-te” sunt două verbe de acţiune. Ridică-te! Lu­minează! Atunci când luăm poziţie pentru Dumnezeu, noi trebuie să lu­minăm, să facem tot ce putem mai bine, să fim cei mai buni. Pentru mine, fraza aceasta sună cam aşa: „Erna, trezeşte-te! Pune la lucru ceea ce ţi-a dăruit Dumnezeu. Nu fi timidă. Gândeşte-te că Dumnezeu te-a înzestrat cu talente şi daruri. Acum du-te şi foloseşte-le!”
Am descoperit că doar 1% dintre femeile din Australia cred că sunt fru­moase. Şi sunt aproape sigură că procentajul este acelaşi chiar şi în cazul femeilor din biserică. Ele au o stimă de sine foarte scăzută şi asta mă în­tristează. Experienţa îmi dă siguranţa să spun că la fel stau lucrurile în aproape fiecare ţară din lume şi poate chiar mai rău.

Textul de astăzi ne spune că „slava Domnului răsare” peste noi. Dacă credem cu adevărat acest lucru, de ce ezităm? De ce nu credem că suntem „vrednice”? De ce această lipsă a stimei de sine?

Oare ar putea fi din cauză că, timp de secole, noi, femeile, am fost învă­ţate, prin cuvânt şi experienţă, că nu suntem egale cu bărbaţii şi de aceea ne aflăm la un nivel mai jos decât ei? Nu suntem vrednice? Sunt sigură că Satana vrea să credem asta. El nu vrea să fim active, ci să facem puţin sau deloc, determinându-ne să credem că nu suntem bune de nimic. Mai mult decât atât, dacă noi credem această minciună, ne diminuăm influenţa noas­tră, dar şi pe a celorlalte femei. Gândind astfel, noi nu putem să „ne sculăm şi să luminăm” pentru slava lui Dumnezeu. Dacă citim mai departe capi­ tolul 60 din Isaia, vedem că, dacă ne ridicăm şi luminăm, vom atrage şi pe alţii – bărbaţi, femei, copii, naţiuni întregi – la lumină. Ce potenţial există în fiecare dintre noi!

În ochii lui Isus, noi avem mare valoare. El ne cunoştea înainte de a fi concepuţi. El ştie chiar şi numărul firelor de păr de pe cap. Dumnezeu a făcut planuri pentru viaţa noastră. El are un plan şi pentru viaţa ta. El vrea să „te scoli şi să luminezi” pentru El, oriunde te-ar conduce, căci „slava Domnului răsare peste tine”.

ERNA JOHNSON