Categorie: Devoțional Femei

 Iată, Eu trimit un înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum şi să te ducă în locul pe care l-am pregătit.

(Exodul 23:20)

Venise vacanţa de vară şi o nouă călătorie în Florida mi-a adus aminte de o altă ocazie când aceasta nu ar mai fi fost posibilă dacă Dumnezeu nu ne-ar fi purtat de grijă.

Călătoream cu două microbuze dinspre Orlando către Bainbridge, Geor­gia. Eram atât de fericită că urma să-i văd pe unchiul şi mătuşa care tocmai se mutaseră în acel loc. Noi mergeam în spatele microbuzului în care se aflau părinţii, fratele şi nepoata mea. Pe drum, ne-am oprit la un popas ca să luăm masa şi să ne odihnim, apoi ne-am continuat călătoria. Eu stăteam pe bancheta din spate împreună cu copiii noştri şi citeam mereu, iar din când în când îl hrăneam pe cel mic.

L-am alăptat şi începusem din nou să citesc, când am aruncat o privire pe geam. M-am îngrozit când am văzut un stâlp care parcă gonea spre noi.
„Vince!”, am strigat. Vince a virat repede. De abia atunci ne-am dat seama unde eram, deşi nu înţelegeam de ce. Ne aflam pe scuarul de iarbă care despărţea cele două sensuri de mers. Când am virat, m-am gândit că totul va fi bine, dar lui Vince i-a fost foarte greu să păstreze maşina pe şosea din cauza vitezei. L-am strâns pe bebeluşul Guyen la piept, iar în următoarele clipe microbuzul s-a răsturnat pe o parte şi s-a oprit.

Autoturismul nostru se afla tot pe mijlocul drumului, iar fratele meu nu putea vedea decât fumul care ieşea din el. Aşteptându-se la ce era mai rău, le-a spus părinţilor să oprească pentru că aveam probleme. Când au ajuns la noi, eram încă în maşină, încercând să ne dăm seama cum să ieşim. Sin­gura posibilitate era pe uşa din spate, care încă putea fi deschisă.

Doi oameni au oprit ca să ne ajute. Apoi încă o doamnă. Aceasta ne-a oferit sticle cu apă. Eram atât de recunoscători pentru sprijinul şi grija lor, dar şi mai recunoscători pentru că nimeni nu fusese rănit grav. Ca prin minune, Guyen a rămas în braţele mele, deşi putea foarte uşor să fie aruncat din maşină. Guielle, fiica noastră, a dormit în tot acest timp şi s-a trezit doar când am scos-o afară. Eu eram singura cu câteva zgârieturi, aşa că m-am dus la spital pentru investigaţii.

Aparent, soţul meu adormise la volan. Am petrecut noaptea în acel orăşel, apoi ne-am continuat călătoria, recunoscă­tori pentru îngerii care ne veghează.

Fiecare avem câte ceva de povestit despre grija îngerilor şi a Tatălui ceresc. Dacă şi tu ai o experienţă asemănătoare, sunt sigură că El ar fi în­cântat să o spui şi altora.

DANA M BEAN

 Când strigă cei fără prihană, Domnul aude şi-i scapă din toate necazurile lor.

(Psalmii 34:17)

„Lacătul de la uşa garajului s-a blocat şi nu pot să iau maşina”, m-am plâns soţului meu la telefon. „Mă chinui cu el de la ora şase şi e aproape 6:20. Trebuie să fiu la lucru la ora opt şi ştii cât de aglomerat este traficul.” Îmi doream cu disperare ca Vondell să rezolve problema, dar el era deja la servicu.

Analizând lacătul, am încercat să găsesc o altă strategie. „Tocmai acum…”, mi-a şuierat vocea prin telefon. Aveam un atelier de susţinut la opt şi jumătate şi mai erau de pus la punct câteva detalii. Aveam nevoie disperată de maşină. Ce situaţie dificilă!

Vondell a încercat să mă calmeze, dându-mi câteva sugestii. În final, mi-a venit o idee. Îl voi suna pe tata. Din fericire, tatăl meu a răspuns re­pede la telefon şi m-a asigurat că va veni imediat să mă ducă la serviciu. În timp ce îl aşteptam, m-am rugat: „Tată, Tu ştii că trebuie să ajung în centru înainte de ora opt. Practic, este imposibil la ora asta din cauza traficului. Te rog, rezolvă Tu cumva situaţia.”

Am încuiat uşa din faţă şi am stat la colţ, aşteptând ca tatăl meu să-şi facă apariţia. A ajuns la 6:55 şi am pornit la drum spre centrul oraşului Wa­shington D.C., plecând din Maryland, un drum de 48 de kilometri. La 7:20 am dat de un ambuteiaj.
– Ai de a face cu asta în fiecare dimineaţă? m-a întrebat tata.
– Nu. De obicei plec la şase şi drumul e liber.

M-am uitat prin parbriz, rugându-mă, convinsă fiind că Dumnezeu are totul sub control. Dar un alt blocaj ne stătea în faţă. Totul părea sumbru. Apoi, deodată, maşinile au început să se urnească din loc, ghidate de un po­liţist plasat într-un punct strategic. Şi cu zece minute mai devreme, la 7:50, ajungeam la serviciu.

Târziu în acea seară, după ce soţul meu a reparat lacătul, mi-a spus:
„Unul din farurile maşinii s-a stricat. Poate că Domnul a blocat lacătul ca tu să nu pleci pe întuneric în această dimineaţă şi să nu vezi.”

Dumnezeu chiar ne ascultă rugăciunile şi cred că El procedează aşa cum este cel mai bine pentru noi ca să ne scoată din necaz.

YVONNE CURRY SMALLWOOD

 Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul!

(Psalmii 34:8)

Cu câţiva ani în urmă, sora mea şi soţul ei şi-au lăsat cei doi copii, de pa­tru şi, respectiv, doi ani, în grija noastră pentru un an, timp în care ei aveau să-şi facă studiile în Statele Unite. La vremea respectivă , familia noastră şi-a petrecut toată vara în Goa, fiindcă soţul meu susţinea o campanie de evanghelizare în Panjim. Un grup de studenţi la Teologie de la Spicer Me­morial College mergea împreună cu noi, aşa că am închiriat o vilă aproape de mare ca să ne găzduiască pe toţi. Şi mai tot timpul liber eram în apă.

Plaja încântătoare se întindea pe o lungime vastă, iar valurile erau liniştite. Tot ce şi-ar putea dori o familie cu copii mici. Cei doi copii ai noştri mai mari se aflau la internat, dar cei trei mezini erau cu noi. În fiecare dimi­neaţă, după ce îmi terminam treaba, îi luam pe toţi cei cinci copii pe plajă. Cu toţii ne bucuram de bălăceala în apă, plutind şi înotând, cu excepţia lui Don, nepoţelul meu de patru ani. El se mulţumea să stea departe de apă, jucându-se în nisip. Am încercat de nenumărate ori să-l conving să-şi bage măcar picioruşele în apă, dar nimic. Nu voia cu niciun chip să se apropie de apă. Mi-a părut rău pentru el fiindcă nu ştia ce pierde şi nu am avut încotro decât să îl lăsăm să se joace singur.

Apoi, într-o zi, m-am decis. L-am luat pe Don pe sus ca să îl duc în apă. Cât a mai ţipat, cât s-a mai zbătut să scape din mâinile mele! La marginea apei, l-am ţinut de mâini pentru ca picioarele să îi intre în apă. S-a întors către mine plin de mirare şi a exclamat: „Nu frige! Am crezut că apa este fierbinte.” Din acea zi, Don s-a bucurat de apă la fel ca noi ceilalţi.

O, cum pierdem noi, asemenea lui Don, multe lucruri frumoase doar pentru că refuzăm să „gustăm” ceea ce face Dumnezeu. Ne mulţumim să ne trăim viaţa departe de Domnul nostru, aşa cum credem noi, şi ratăm binecuvântările, bucuriile , pacea, siguranţa şi toate celelalte lucruri bune pe care Dumnezeu le doreşte pentru noi. La fel ca Don, care credea că apa e fierbinte, multora dintre noi ne este frică de Dumnezeu, gândindu-ne că e rău şi nemilos. Aceia care au „gustat” pe Dumnezeu le vor spune şi altora cât de mult îi iubeşte El, atât de mult încât a trimis pe singurul Său Fiu în lume ca să-i mântuiască prin moartea Lui pe cruce (vezi Ioan 3:16).

Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ieremia 29:11 ne spune: „Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.”

BIROL CHARLOTTE CHRISTO

 Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.

(Ieremia 29: 11)

Treceam printr-o perioadă foarte dificilă. Contul în bancă era gol, cardul de credit ajunsese la limită şi rămăsesem fără niciun ban pentru plata chi­riei şi pentru alimente. Nu aveam loc de muncă şi nici vreo ofertă pentru viitorul apropiat. Nu ştiam ce să fac. Şi, în plus, la acel moment, nu aveam nici cea mai mică idee ce voia Dumnezeu de la mine.

Tocmai mă întorsesem dintr-o vacanţă mai lungă, ştiind că nu aveam un loc de muncă la care să mă întorc. De curând terminasem facultatea, iar proiectul la care am lucrat pe perioada studiilor se încheiase după numai o lună de la absolvire. Dar mă simţeam încrezătoare, căutându-L pe Dumnezeu. Voiam să ştiu ce dorea de la mine şi din mine. Nu aveam idee ce loc de muncă îmi doream, în ce oraş să fie, dacă să mă mut într-o altă ţară sau să rămân acolo unde eram. Totuşi nu mă simţeam confuză. Tot ce-mi doream era ca Dumnezeu să mă conducă, pentru că trecuseră cinci ani de când lu­asem hotărârea să nu-mi mai planific singură viaţa. Simţeam că mă aflu într-un loc numit „nicăieri”.

În timpul primelor trei săptămâni petrecute acasă, după venirea din vacanţă, am rămas zile întregi în apartament, uneori uitând cum mai arăta lumea de afară. Căutam să aflu voia lui Dumnezeu. Doream să ştiu ce voia să fac şi încotro să mă îndrept. La un moment dat, mi-a trecut prin minte şi gândul de a posti până când El avea să-mi răspundă, dar n-am mers aşa de departe. De obicei, postesc în fiecare luni, aducând cererile mele arzătoare la tronul harului. Miercuri, în acea săptămână, am decis că aveam nevoie de un regiment întreg să se roage pentru mine, aşa că am scris unui grup de ostaşi ai rugăciunii.

Până la sfârşitul zilei devenisem sigură că, pentru anul următor, Dumnezeu dorea să-mi continui studiile şi aveam deja în minte ce universitate să aleg. În acea dimineaţă de vineri, L-am rugat să-mi dea un loc de muncă, dar nu unul cu program obişnuit de la ora opt dimineaţa până la ora cinci după-amiaza. Mai târziu, în acea dimineaţă, primeam o invitaţie să predau limba engleză în Brazilia sau Columbia timp de un an, până intram la uni­versitate. Până seara, aveam alimente şi bani şi două persoane se oferiseră să mă ducă la magazin, după Sabat.

Uneori, cel mai bun loc în care poţi fi este „nicăieri”, pentru ca Dumnezeu să te ducă acolo unde El poate să pună în aplicare viitorul pe care l-a pregătit pentru tine!

NADINE A. JOSEPH

 Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste.

(Galateni 5:13)

Stăteam în hol împreună cu alţi posibili juraţi, aşteptând să aflu dacă aveam să fiu aleasă pentru serviciul de jurat sau nu. Am observat două femei care vorbeau. M-am gândit: Este ciudat ca două prietene să fie alese ca juraţi în acelaşi timp. Apoi una dintre ele a fost respinsă. Şi-au spus la revedere şi pe hol s-a instalat din nou liniştea.

Am fost mutaţi din hol într-o sală de judecată. Orele treceau şi ni s-a dat o pauză de masă. Văzând-o pe femeia a cărei prietenă fusese respinsă, m-am simţit îndemnată să îi spun câteva cuvinte, dar am îndepărtat ime­diat gândul.

Totuşi, mai târziu, conştiinţa mă soma: „Nu sta aici. Du-te şi aşază-te acolo!” M-am ridicat şi m-am îndreptat spre ea, dar nu vedeam niciun loc liber. Apropiindu-mă, am observat un scaun liber chiar lângă femeia pe care simţeam că trebuie să o abordez.

Vorbea la telefon, angajată într-o conversaţie aprinsă pe care nu aveam cum să nu o aud. După ce a terminat de vorbit, a început să-mi spună pro­blema ei. Avea un chiriaş care nu îi plătise. Eu şi soţul meu, de asemenea, avem chiriaşi, aşa că m-am regăsit în situaţia ei. Am stat de vorbă pe tot parcursul acelei zile, iar a doua zi am continuat conversaţia. Mi-a spus că era pe punctul de a-şi pierde locul de muncă, fiindcă trebuia mereu să meargă dintr-un loc în altul, ca să aibă grijă de nişte rude care suferiseră un accident. Mai mult, soţul o părăsise pe ea şi pe cei doi copii pentru prietena ei cea mai bună, iar persoana în care avea cea mai mare încredere decedase. M-am rugat ca să ştiu ce cuvinte să-i adresez. Mi-a mulţumit pentru că am ajutat-o să îşi ia gândul de la probleme şi a luat hotărârea să se roage pentru cei implicaţi. A adăugat că nu fusese o coincidenţă faptul că ne-am întâlnit. Mi-a spus că mai devreme întâlnise o altă femeie care aştepta să vadă şi ea dacă va face de serviciu ca jurat şi că eu continuasem cuvintele ei de încurajare. Am simţit îndemnul să îi dau un CD cu muzică pentru suflet. Am făcut schimb de numere de telefon şi, la despărtire, i-am reamintit cuvintele afişate în fiecare sală de judecată din Statele, Unite: „Nu uita: În Dumnezeu ne punem încrederea.”

Vă invit să ne încredem în Dumnezeu în fiecare zi. Şi, în loc să ne considerăm victime ale circumstanţelor, să fim dispuse să-I servim lui Dumne­zeu, slujindu-i pe cei din jur.

WANDA VAN PUITEN-ALLEN

 Fiică, nu te teme, îţi voi face tot ce vei zice, căci toată cetatea ştie că eşti o femeie cinstită.

(Rut 3:11)

Prima reuniune a fiilor Ierihonului din întreaga lume era în plină desfăşurare. Al patrulea weekend din iulie 2009 a marcat acest eveniment extra­ordinar din Miami, Florida.

Totul a început cu mulţi ani în urmă în Ierihon, Jamaica, unde un pastor pensionar a fost rugat să îşi spună istoria. El a ales să se oprească asupra unei scurte perioade a slujirii sale chiar în acea comunitate de ţară. Organizase nişte întâlniri evanghelistice, dar exista o problemă. Nu aveau muzică. O familie renumită din districtul lui avea o orgă, aşa că pastorul şi prezbiterul bisericii le-au făcut o vizită. Ar putea să împrumute orga pe pe­rioada întâlnirilor evanghelistice? Cerere aprobată! Acum aveau orgă, dar nu aveau organist. A urmat o a doua rugăminte către respectiva familie: Am putea să o „împrumutăm” pe fiica dumneavoastră ca să cânte la orgă? Cerere aprobată!

Într-o seară însă, organista, care era o tânără frumoasă, nu a cântat la orgă. În acea seară spera să îşi împlinească unul din visuri, acela de a fi Miss Hanovra (locul ei de naştere), dorindu-şi să devină, apoi, Miss Jamaica. Trebuia să participe la concursul de frumuseţe, iar pastorul auzind acest lucru, s-a rugat astfel: „Doamne, fă Tu să nu câştige acest concurs.”
În seara aceea, biserica nu a avut muzică, dar în seara următoare, Verris a fost din nou prezentă. Rugăciunea pastorului fusese ascultată. Tânăra nu câştigase. Cu acea ocazie a fost făcut un apel la care Verris împreună cu întreaga familie şi alţii au ieşit în faţă, acceptându-L pe Isus ca Mântuitor. La reuniunea fiilor Ierihonului, după ce pastorul a povestit acea experi­enţă specială, a cerut ca persoanele care se botezaseră în urma acelor întâl­niri să se ridice. Toţi s-au bucurat de felul minunat în care a lucrat Dumne­zeu. A fost o adevărată reuniune. Ce binecuvântare să ceri şi să ai credinţă că vei primi! Ce binecuvântare să înveţi despre Sabat!

Astăzi, generaţii după generaţii au ajuns să Îl cunoască pe Hristos şi s-au alăturat bisericii. Şi totul a început cu o orgă fără organist. Dumnezeu continuă să folosească femeile, iar Verris, o femeie curajoasă şi cumnata mea conştiincioasă, continuă să slujească în biserică. Ce zi va fi aceea când va avea loc reuniunea cerească – cu muzică de orgă şi cântări mai frumoase decât ne putem imagina. Rugăciunea mea – şi sper că şi a ta – este ca toţi să fim gata.

PAULINE A. DWYER-KERR

 El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui.

(Isaia 53:4)

Întotdeauna i-am admirat pe inventatori. Aş acorda un Premiu Nobel pentru inventatorii maşinilor de spălat rufe sau vase. Cu puţin timp în urmă, la drogheria din apropiere am dat peste o altă invenţie impresio­nantă. Am găsit un produs nou pe raft: un material care absoarbe culorile şi murdăria în maşina de spălat. Gata cu rufele decolorate! Tot ce trebuie să fac este să pun o bucată din acest material-minune în maşina de spălat şi hainele albe vor rămâne la fel de albe şi nu vor mai căpăta o nuanţă de roz de la vreo şosetă rătăcită. Mereu îmi sortez rufele în funcţie de culoare, aşa că astfel de accidente se întâmplă rar. Dar acest material care atrage murdăria mi-a oferit o încredere mai mare că rufele îşi vor păstra aceeaşi culoare strălucitoare şi că tricoul alb cu dungi albastre al fiicei noastre nu va deveni gri spălăcit.

Pe când pregăteam maşina de spălat zilele trecute, adăugând noua in­venţie, am realizat că lumea este plină de pilde chiar şi în zilele noastre. Noi, copiii lui Dumnezeu, suntem ca rufele din maşina de spălat. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în această lume plină de păcat, murdărie, boală şi moarte, asemenea unui material care absoarbe murdăria. Prin Isus şi prezenţa Sa eu pot deveni curată, nepătată de răutatea lumii care mă înconjoară.

Hainele albe atrag murdăria şi culorile şi se pătează imediat. Şi nu tocmai acest lucru l-a făcut Isus pentru noi? El a luat asupra Lui neputinţele noas­tre. Isus a luat toată vina mea asupra Lui, pentru ca eu să pot fi îmbrăcată cu o haină albă. Oricât aş vrea eu să nu mă pătez într-o societate fără Dum­nezeu, vina stă lipită de mine. Poate nu ne-am dat seama de acest lucru, dar nu vom putea trece niciodată testul cu haina de nuntă fără materialul care absoarbe murdăria. De aceea este important să îl folosim la fiecare spălare. După cum acest material trebuie să fie în contact cu hainele din maşina de spălat, tot aşa Isus Se află întotdeauna aproape de mine. Doar aşa poate fi explicată noţiunea „în lume, dar nu din lume”. Da, vreau ca Mântuitorul să facă parte din fiecare aspect al vieţii mele de zi cu zi.

Uitându-mă la rufele care se învârt în maşina de spălat, simt nevoia să Îi mulţumesc lui Dumnezeu, pentru că doreşte să mă păstreze curată într-o lume stricată şi întinată de păcat. Vreau să Îi mulţumesc pentru că S-a făcut ca unul dintre noi şi nu S-a dat înapoi de la a înfrunta murdăria păcatului nostru. Şi vreau să Îi mulţumesc pentru haina pe care El ne-o oferă – mai albă decât orice ţesătură albită.

ELKE SCHLUDE

 Domnul priveşte din înălţimea cerurilor şi vede pe toţi fiii oamenilor. Din locaşul locuinţei Lui, El priveşte pe toţi locuitorii pământului. El le întocmeşte inima la toţi şi ia aminte la toate faptele lor.

(Psalmii 33:13-15)

 

Îmi ridic ochii spre munţi… De unde-mi va veni ajutorul? Ajutorul îmi vine de la Domnul… Domnul te va păzi la plecare şi la venire, de acum şi până în veac.

(Psalmii 121:1,2,8)

Împreună cu soţul meu am mers în vizită la nişte prieteni pe care nu îi mai văzusem de doi ani. Ne gândeam la ei, ne rugam pentru ei, dar nu am reuşit să ne facem timp să îi vizităm. Cu două săptămâni înainte de această vizită, soţul meu a suferit o intervenţie chirurgicală majoră, iar Domnul ne-a deschis o fereastră de timp neaşteptată. Trebuia să mergem, pentru că Domnul ne îndemna să o facem.

Fiindcă nu mai fusesem acasă la ei de câţiva ani şi niciodată nu mai plecasem spre ei din locul în care ne aflam acum, am pornit GPS-ul (Sistem Global de Poziţionare). Instrucţiunile GPS-ului sunt clare şi exacte, fiind direcţionate prin satelit – instrucţiuni venite de mai sus de planeta noastră. Cu toate acestea, aşa cum era de aşteptat, tot am luat o direcţie greşită.

Imediat am auzit vocea familiară a GPS-ului: Reconfigurarea traseului. Am hotărât să nu ne întoarcem la drumul nostru iniţial, ci să continuăm pe ruta alternativă propusă de GPS. Această decizie ne-a făcut să ajungem pe o pantă abruptă şi îngustă, pe marginea un lac imens. Mi s-a strâns stomacul, iar genunchii îmi tremurau. Totuşi m-am rugat tot timpul cât soţul meu a condus prin întunericul dens pe acel drum necunoscut. În final, după 18 kilometri înşelători, am coborât dealul într-o zonă cunoscută şi curând am ajuns la prietenii noştri, care ne-au primit cu braţele deschise.

Ne-am bucurat de o părtăşie minunată, iar gazdele ne-au spus în repe­tate rânduri cât de binecuvântaţi se simţeau datorită vizitei pe care le-o făcuserăm. Şi noi am fost binecuvântaţi de două ori.
În primul rând, pentru că am petrecut timp cu prietenii noştri dragi. În al doilea rând, a fost o binecuvântare să ne reamintim că, deşi uneori luăm direcţii greşite în viaţă, Tatăl nostru ceresc încă veghează asupra noastră.

Ne-am bucurat să ştim că atenta Sa privire şi simţul Lui de direcţie sunt mai bune decât ale oricărui GPS şi că El ne conduce în siguranţă pe lângă capcanele alegerilor noastre. Cred că cea mai mare lecţie pe care am învăţat-o a fost aceea că El poate şi ne va folosi încă în lucrarea Sa şi slujirea altora chiar dacă am luat o cotitură greşită pe drumul vieţii. Să-I predăm Lui totul şi El ne va scoate cu bine la drum drept.

ELLA LOUISE SMITH SIMMONS

 Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har suntem mântuiţi).

(Efeseni 2:4,5)

Cu mulţi ani în urmă, mă aflam în drum spre casă după cele opt ore obo­sitoare ale unei gărzi de noapte. Nu de mult începusem serviciul în Secţia de terapie intensivă a spitalului din localitate şi încă încercam să mă adap­tez la modul intens de lucru. Zgomotul permanent al alarmelor şi sunetul aparatelor de monitorizare a funcţiilor vitale, precum şi urgenţele medicale frecvente mă oboseau foarte tare. Deseori, conducând spre casă, mă gân­deam la ce se întâmplase în timpul turei şi, adâncită în gândurile mele, nu mai dădeam atenţie la ce se petrecea în jur.

Într-o seară, abia ce plecasem de la spital, când am observat lumini sem­nalizându-mă în oglinda retrovizoare. O, nu, m-am gândit, oare ce-am fă­cut? Am oprit pe dreapta şi, aşteptând ca poliţistul să se apropie de maşină, aveam noduri în stomac. Ceva îmi spunea că n-o să iasă bine.
– Vă daţi seama de ce v-am oprit? m-a întrebat poliţistul.
– Nu, am răspuns eu, aşteptând o explicaţie.
Mi-a spus că mersesem cu 73 km/h într-o zonă în care limita de viteză era 60 km/h. Mi s-a pus un nod în gât. O amendă pentru viteză îmi mai trebuie acum! m-am gândit eu, calculând repede că amenda ar putea fi vreo 170 de dolari australieni. Am oftat în tăcere. O, nu! Dar chiar atunci s-a întâmplat ceva ciudat. Poliţistul se uită la faţa mea, apoi la uniforma de asistentă şi mă întrebă dacă lucrez la spitalul din localitate.
– Da, am răspuns eu.
Mi-a mai aruncat o privire scurtă, probabil că oboseala mi se citea pe faţă, apoi spuse simplu:
– Bine, dă-i drumul! Condu cu grijă şi fii atentă la viteză!
Am reuşit cumva să-i mulţumesc şi am plecat în stare de şoc. Oare cum de nu mi-a dat amendă?

De câte ori fac ceva greşit, îmi dau seama că-L rănesc pe Dumnezeu. Asta mă desparte de El şi ştiu că nu merit iertarea sau să mi se acorde o a doua şansă. Dar exact asta face Dumnezeu. El îndepărtează de la mine fărădelegea şi-mi aruncă păcatele adânc în marea uitării. El ştia dinainte că eu L-aş putea răni, totuşi a venit pe acest pământ şi Şi-a dat viaţa pe cruce pentru păcatele mele. Iar la schimb pentru ele Isus mi oferă viaţa veşnică.

Îl rog să aibă milă de cei care mă rănesc, aşa cum mi-a arătat şi mie în­durare atunci când I-am produs durere.

JENNY RIVERA

 Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.

(Ioan 1:12,13)

În 1974 locuiam pe Coasta de Est, într-o căsuţă aproape de ocean, recu­perându-mă după despărţirea de primul meu soţ. O prietenă din colegiu, pe atunci însoţitoare de zbor şi creştină, m-a vizitat în timpul unei opriri în Boston. Vedea că nu eram fericită, că viaţa mea era făcută bucăţi, aşa că m-a întrebat dacă-L aveam pe Dumnezeu. I-am spus că da, de vreme ce fusesem crescută într-un mediu creştin. Fiind adolescentă, mergeam la biserică împreună cu familia şi mă considerasem întotdeauna o persoană credincioasă. Aveam convingerea puternică că exista undeva o Fiinţă supremă care conduce totul pe acest pământ şi mă simţeam aproape de El, dar se pare că Pat, prietena mea, nu considera că e suficient. M-a întrebat apoi dacă-L acceptasem pe Hristos ca Mântuitor personal.

– Păi, da, cred că da, am spus.
– Dacă era aşa, ai fi ştiut lucrul acesta, aşa că asta trebuie să faci dacă vrei o schimbare în viaţa ta, preciză ea.

Eram sigură că doream o schimbare, dar mi se părea că deja începuse să îmi meargă mai bine. Am stat două secunde să mă gândesc la ce a vrut Pat să spună, dar apoi am continuat cu stilul meu de viaţă – pentru un timp. Aproape trei ani mai târziu, când binele s-a transformat în mai rău, am fost gata pentru marea schimbare. Am căzut pe genunchi şi, după ce mi-am mărturisit păcatele, cerând iertarea Sa, L-am rugat să vină în inima mea.

M-au năpădit lacrimile, ştiind că viaţa mea era în sfârşit predată Dom­nului. Chiar înainte de această experienţă, întâlnisem o altă persoană care­-mi vorbise despre această idee de „predare a inimii”. Punându-le pe toate cap la cap, ajunsesem la o concluzie: Trebuie să faci ceva ca să-L aduci pe Dumnezeu în viaţa ta – să-L inviţi – înainte ca schimbarea să aibă loc cu adevărat. Nu este de ajuns să crezi şi nici doar să gândeşti şi să vorbeşti despre El. Este nevoie să-ţi mărturiseşti păcatele, să crezi că eşti iertată şi să-L inviţi în inima ta. El nu forţează intrarea, este foarte politicos. Stă prin preajmă, iar dacă tu nu-L respingi cu totul, va aştepta cu răbdare să-L inviţi înăuntru.

MARY MCINTOSH