Categorie: Devoțional Femei

 Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află.

(Matei 7:13,14)

Mă aflam în concediu pe Coasta Amalfi, Italia, şi în ziua aceea planificasem să vizitez Pompei. Mai întâi am avut parte de o cursă palpitantă cu au­tobuzul local prin serpentinele înguste ale coastei, până la Sorrento. Apoi, după încă o oră de mers cu metroul, am ajuns la porţile Pompeiului, doar ca să aflăm că muncitorii erau în grevă până la 11:30. Aşa că ne-am hotărât să folosim cele două ore şi jumătate pe care le aveam la dispoziţie să urcăm muntele Vezuviu şi să aruncăm o privire în craterul rămas după erupţia din anul 79 d.Hr. După ce am schimbat două autobuze, am ajuns la intrarea în Parcul Naţional şi am început urcuşul. Cărarea îngustă avea multe serpen­tine, pentru ca panta abruptă până la crater să fie mai accesibilă. Pietre mici, murdărie şi praf mi-au invadat sandalele, făcându-mi urcarea şi mai grea, dar eram hotărâtă să ajung în vârf. Scoţându-mi întruna pietricelele din sandale, mă gândeam că, dacă rezist până la următoarea cotitură, am reuşit. De obicei, nu renunţ uşor. Voi cuceri acest munte acum ori niciodată!

Versetul de astăzi ne vorbeşte despre uşurinţa cu care se poate intra pe poarta cea largă, cu drumul ei larg, neted. Şi totuşi, oricât de largă ar fi poarta şi netedă cărarea, nu vreau ca, în cele din urmă, să fiu pierdută. În acea zi, am ales calea îngustă şi dificilă, urcuşul abrupt şi o posibilă cădere urâtă, în caz că m-aş fi împiedicat. Am perseverat chiar dacă am mers mai încet. Totuşi, cu tot efortul meu, nu am ajuns la marginea craterului Vezu­viu. Gândul care mă bântuie mereu este că nu am avut pregătirea necesară pentru a finaliza călătoria începută. Deşi obişnuiesc să merg zilnic cu bici­cleta, am obosit repede şi am renunţat.

Îmi aduc aminte de o ilustraţie spusă de Ellen White. Pe când se afla în rugăciune, a văzut un grup de credincioşi adventişti călătorind spre oraşul lui Dumnezeu. Atâta timp cât îşi ţineau privirile aţintite către Isus, erau în siguranţă. Dacă îşi luau ochii de la El, se împiedicau şi cădeau în întunericul de sub ei (vezi Ellen G. White, Experienţe şi viziuni, p. 14, 15, în orig.).

Din fericire, nu m-am împiedicat şi nici n-am căzut. Dar experienţa aceasta mi-a reamintit în mod clar faptul că trebuie să rămân pe calea în­ gustă, chiar dacă unele zile nu sunt prea plăcute. Isus este întotdeauna acolo ca să mă susţină când viaţa devine prea grea. Textul de astăzi spune că doar puţini o găsesc şi sunt dispuşi să meargă pe calea dificilă. Promit să mă aflu printre ei data viitoare.

NANCY VAN PELT

 Veţi ieşi cu bucurie şi veţi fi călăuziţi în pace. Munţii şi dealurile vor răsuna de veselie înaintea voastră, şi toţi copacii din câmpie vor bate din palme. În locul spinului se va înălţa chiparosul, în locul mărăcinilor va creşte mirtul. Şi lucrul acesta va fi o slavă pentru Domnul, un semn veşnic, nepieritor.

(Isaia 55:12,13)

Tot ce facem în viaţă trebuie să fie spre slava lui Dumnezeu, doar că uneori uităm acest lucru. Când recunoştinţa, simplitatea, frumuseţea şi or­dinea sunt aduse împreună, rezultatul se va vedea în armonie. Poate că a venit timpul să facem inventarul şi să vedem ce motive de recunoştinţă avem. Să observăm ce funcţionează şi ce nu. Avem nevoie de timp ca să visăm şi să cugetăm în taină, timp în care să aflăm cum putem îmbunătăţi lucrurile. Dorinţa după lucruri pe care nu ni le putem permite ne supune unei presiuni la nivel emoţional şi fizic. Cu cât ne concentrăm mai mult asu­pra lucrurilor pe care nu le avem, cu atât devenim mai deprimaţi. Şi totuşi avem încă atât de multe motive pentru care să fim recunoscători.

Când ne dăm seama cât de multe avem, vom simţi nevoia să aruncăm ce este de prisos şi să ne rezumăm la ceea ce este cu adevărat necesar. Isus a preschimbat cele cinci pâini simple şi cei doi peşti într-un festin. El poate să aducă belşug acolo unde există lipsuri. Atâta vreme cât avem la îndemână câteva felii de pâine şi câţiva peştişori, avem tot ce ne trebuie.

Ordinea aduce rezolvarea multor probleme. Ordinea stă la baza frumu­seţii înnoite pe care ne-o dorim. Dar, ca să ajungem la ordine, mai întâi este nevoie să învăţăm simplitatea. Trebuie să alungăm dezordinea şi confuzia, punând lucrurile la locul lor, şi trebuie să facem planuri. Pearl Buck spu­nea: „Ordinea este forma pe care o ia frumuseţea.”

Înainte de a trece la treabă, este nevoie să facem planuri. Vom pune totul în ordine, câte o cameră pe rând. Aruncăm tot ce nu este frumos sau folositor. Căutăm modalităţi prin care să facem din „casa vieţii” noastre un loc aparte. Dragostea ştie cum trebuie schimbată şi redecorată viaţa noastră. Dar, înainte de a începe, avem nevoie să visăm – să ne imaginăm cum ar putea să arate. Să ne învăţăm ochiul să distingă lucrurile frumoase. Ade­sea trecem pe lângă ce este frumos doar pentru că nu-i observăm prezenţa. Când acceptăm principiul simplităţii, ne vom da seama că mai puţin în­ seamnă mai mult. Această libertate ne încurajează să facem ordine în viaţă şi să căutăm armonia. Şi dintr-odată vom tânji după mai multă frumuseţe. Vom redescoperi culorile şi strălucirea de pe feţele familiei şi ale prietenilor noştri. Vom putea vedea, auzi, mirosi, simţi şi gusta această nouă perspecti­ vă. Fie ca slava Domnului să strălucească prin tine!

INGRID NAUMANN

 După cum este scris: „Te-am rând uit să fii tatăl multor neamuri.” El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care învie morţii şi care cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi.

(Romani 4:17)

În perioada adolescenţei, evitam contactul cu oamenii. Simţeam că nu am nicio identitate şi depindeam doar de ce cred ceilalţi despre mine ca să
„ştiu” cine sunt cu adevărat. Când am devenit o persoană adultă, această problemă s-a agravat. Eram nesigură pe mine. Simţeam un gol în suflet şi aveam mereu nevoie de cineva care să mă protejeze şi să aibă grijă de mine. Lucrul acesta mi-a afectat fiecare aspect al vieţii. Nu ştiam ce să fac. Fiindcă mă temeam că voi fi respinsă, voiam să îi fac pe toţi fericiţi. Nu pot să descriu intensitatea chinului sufletesc pe care-l trăiam în fiecare zi. Du­rerea era imensă. Părea că un adevărat abis se deschidea sub mine. Niciun loc să-mi pun piciorul, niciun viitor, nicio speranţă, fără viaţă.

Într-o zi, mi s-au deschis ochii şi L-am întâlnit pe Dumnezeu. M-a condus să studiez psihologia, iar acest lucru a dus la salvarea mea. Dumnezeu are grijă de fiecare aspect al vieţii noastre şi în mod special de micile detalii pe care nu le putem vedea sau înţelege. El pur şi simplu alege să ne iubească.

Cu aceasta a început procesul meu de vindecare şi refacere. Dumnezeu a umplut golul care se instalase în sufletul meu încă din copilărie. Aleluia! Astăzi sunt o femeie cu identitate, cu visuri, un viitor şi fericire. În loc să mai depind de alţii, am început să depind de Dumnezeu. El m-a făcut să mă simt din nou întreagă. De fapt, cu El a început vindecarea mea.

Pot afirma cu certitudine că Dumnezeu transformă vieţi. El ne ajută să reuşim în viaţă. Nu caută oameni perfecţi, ci oameni care doresc să facă voia Sa, oameni cu inimi frânte care vor o inimă nouă. O povestire din Biblie ilustrează foarte frumos lucrul acesta. Este scrisă în Evanghelia după Matei. Isus predica şi „un lepros s-a apropiat de El, I s-a închinat şi I-a zis:
«Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti.» Isus a întins mâna, S-a atins de el şi a zis: «Da, vreau, fii curăţit!» Îndată a fost curăţită lepra lui” (Matei 8:2,3).

Dă-I voie lui Dumnezeu să-ţi schimbe viaţa. Când El îţi dă o inimă nouă, vei vedea că nimic nu este imposibil.

GLEICE SILVA

 Ochiul Domnului priveşte peste cei ce se tem de El, peste cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui, ca să le scape sufletul de la moarte.

(Psalmii 33:18,19)

În cadrul universităţii noastre există un slogan: „Publică sau mori”, altfel lectorul nu este promovat într-un alt grad. Prin urmare, lectorii par­ticipă la seminare şi ateliere pentru a-şi prezenta lucrările, fiecare pe do­meniul lui, pentru a fi publicate. Într-o astfel de ocazie, am făcut o călătorie împreună cu alţi şapte lectori, plecând de la Colegiul Federal de Educaţie şi îndreptându-ne către o altă universitate din Nigeria, pentru a participa la un atelier. Ajungând aici, am mers să ne înscriem la secretariat. Acolo am aflat că atelierul fusese amânat peste două săptămâni şi, chiar dacă era sea­ra târziu, ne-am hotărât să ne întoarcem acasă. Şoferul microbuzului ne-a asigurat că n-avea nicio problemă să conducă atât de târziu. Ne-am rugat, predându-ne în mâna Domnului.

Pe drum, fiecare lucra la proiectul său. După un timp, eu am adormit, iar colegii nu au observat că şi şoferului îi era somn. Dintr-odată, microbuzul a virat în tufişuri şi s-a rostogolit. Şoferul şi ceilalţi pasageri au fost aruncaţi pe geamuri. Doar eu am rămas înăuntru şi, fiindcă eram adormită, nu şti­am ce se întâmplă. Brusc, microbuzul, care se îndrepta spre un şanţ, a făcut o întoarcere de 180 de grade şi s-a oprit! Cei care au văzut scena au crezut că cineva preluase controlul microbuzului, reuşind să îl oprească.

Eu mă aflam încă în maşină şi deodată am simţit cum o mână mă atinge. Am încercat să deschid ochii, dar n-am văzut pe nimeni. Am simţit sângele curgându-mi pe faţă şi mi-am dat seama că puteam fi grav rănită. Colegii au alergat repede să mă salveze şi m-au întrebat dacă eram singură. „Da, bineînţeles!” am răspuns. M-au întrebat dacă a mai fost vreun şofer. „Nu, niciun şofer.” Atunci cine a oprit microbuzul în siguranţă? Se pare că Dum­nezeu l-a trimis pe îngerul Său să preia controlul volanului.

Aşa cum spune şi textul de astăzi: „Ochiul Domnului priveşte peste cei ce se tem de El, peste cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui, ca să le scape sufle­tul de la moarte.” Îl laud pe Dumnezeu pentru că este statornic în dragoste. El a promis să ne sprijine cu dreapta Sa biruitoare.

SAL OKWUBUNKA

 Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui.

(2 Corinteni 2:14)

Ai un parfum preferat? Eu da. Şi îl păstrez pentru ocazii speciale. Aud deseori: „Miroase frumos. Ce parfum este?” Într-un anume fel, respectivul parfum îmi dă o stare de bine, probabil fiindcă îl asociez cu ceva frumos şi special.

În Biblie, noi, creştinii, suntem provocaţi să fim o mireasmă printre cei care ne înconjoară. Astfel că se pune întrebarea: „Ce fel de mireasmă răspândeşte un creştin?” Şi, în acelaşi timp, pot creştinii să răspândească o miasmă? Pavel spune că un creştin e ca o mireasmă atunci când e iubitor, plin de bucurie, răbdător, înţelegător, împăciuitor şi inimos, iar lista poate continua. Ne dorim cu toţii aceste calităţi, dar, în alergarea zilei, ne pierdem răbdarea, trecem pe lângă o inimă rănită, iar bucuria şi bunătatea ies la iveală doar în scurte formule de salut. Trăim într-o continuă tensiune între ideal şi realitate şi adesea ne simţim făţarnici. Iar dacă mai avem şi adolescenţi în familie, cuvintele lor adeveresc uneori acest sentiment.

Atunci, ce să fac? Să renunţ? Să mă retrag şi să renunţ la creştinism? Nu, eu sunt copilul lui Dumnezeu în plină creştere şi dezvoltare, poate un
„adolescent” al lui Dumnezeu. Duhul Sfânt încă mai lucrează la inima mea ca să mă transforme şi să mă aducă mai aproape de ideal. Este nevoie doar să-L las să-Şi facă lucrarea. Isus mi-a spălat hainele, iar soarele neprihăni­rii Lui le-a făcut albe ca zăpada. Acum pot să îmbrac aceste haine, ştiind că au fost înmiresmate cu o aromă specială -„parfumul vieţii”. Eu nu mi-l pot permite, dar l-am primit în dar.

Astăzi, soneria a sunat de două ori – primisem un colet. Trebuia doar să semnez şi să-l preiau. Isus sună la uşa inimii mele în fiecare zi şi cere să fie primit înăuntru, ca astfel să poată curăţa mizeria şi să parfumeze interiorul cu această mireasmă încântătoare a vieţii. Dacă inima îmi este curată pe dinăuntru, parfumul se va simţi şi în exterior. Probabil că eu nu îmi dau seama de asta, dar cei din jur se vor întreba: „Ce are această femeie şi eu nu? Ce anume o face diferită?”

Doamne, ajută-mă să dau mai departe dragostea Ta şi să fiu o mireasmă pentru cei din jurul meu.

GERD-LAILA WALTER

 Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc… Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare.

(Isaia 41:10)

Mă simţeam deprimată şi descurajată. Poverile pe care le aveam de dus mă trăgeau din ce în ce mai mult în jos. Îmi perturbau treburile zilnice şi, mai rău, îmi afectau viaţa spirituală. Se părea că mintea mea nu mai putea să primească cuvintele Scripturii care, de obicei, îmi aduceau pace. Rugăciunile mele păreau că nu urcă mai departe de tavan.

Se apropia noaptea, dar eu simteam nevoia să mă plimb. Ploua mărunt. În mod normal, aş fi luat asta drept scuză ca să rămân în casă, dar acum ceva mă îndemna să merg la plimbare. M-am îmbrăcat corespunzător şi am ieşit.
După ce am trecut dincolo de pădure, am ajuns la un loc deschis şi m-am întors să privesc câmpurile cu afine. Acolo, în faţa ochilor mei, se ridica maiestuos cel mai mare şi mai strălucitor curcubeu pe care l-am văzut vre­odată. Uimită, m-am oprit să privesc scena de o splendoare neînchipuită. Stăteam nemişcată, privind ţintă la curcubeul care părea că se face din ce în ce mai mare şi mai strălucitor, apoi a mai apărut încă unul.

Întorcându-mă încet spre casă, mi-am păstrat privirea aţintită asupra curcubeului şi doar când am ajuns acasă a început să se şteargă.
Dublul arc din înaltul cerului a fost tot ce am avut nevoie ca să îmi amin­tesc de primul curcubeu şi de promisiunea pe care Dumnezeu a făcut-o po­ porului Său cu mult timp în urmă: „Şi Dumnezeu a zis: «Iată semnul legă­mântului pe care-l fac între Mine şi voi şi între toate vieţuitoarele care sunt cu voi, pentru toate neamurile de oameni în veci»” (Geneza 9:12). Găsim atât de multe făgăduinţe în Scriptură! „Domnul este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului şi cunoaşte pe cei ce se încred în El” (Naum 1:7) este una dintre ele.

Dumnezeu ne cunoaşte pe fiecare în parte şi are grijă de noi ca şi când am fi singura persoană de pe pământ. El ne dă această asigurare în 1 Petru 5:7: „Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngri­jeşte de voi.” Dacă şi tu te lupţi cu poverile şi provocările zilnice, iată o altă făgăduinţă bine cunoscută rostită de Isus în Matei 11:29: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.” Atât de multe promisiuni care ne oferă speranţă şi ajutor! I-am mulţumit Domnului pentru semnul care mi-a reamintit de dragostea şi grija Sa şi pentru pacea din inimă pe care numai El o poate da.

MIRIAM L.THOMPSON

 Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău!

(Matei 6:9)

Te-ai gândit vreodată ce înseamnă cuvântul „nostru” din această rugăciune? La cine se referă? Pare o întrebare uşoară, dar nu este.

Ascultam ştirile, iar una dintre ele relata povestea terifiantă a morţii a două fetiţe. Ştirea mi-a atras atenţia. Reportajul dezvăluia cum o femeie îşi invitase iubitul să locuiască împreună cu ea şi cu fiica ei de zece ani. Fetiţa avea o vecină cam de aceeaşi vârstă cu care îşi petrecea majoritatea timpului, jucându-se sau uitându-se la televizor.

Într-o zi, pe când mama ei era la serviciu, bărbatul a intrat în camera unde se jucau cele două fetiţe, le-a violat şi le-a ucis. Stăteam şocată în faţa televizorului. Cine era acest bărbat? Cum a putut să facă un lucru atât de oribil? Imediat m-am gândit la mama fetiţei şi am început să mă rog pentru ea şi pentru familia celuilalt copil. Cunoşteam durerea şi agonia acestor mame. Şi eu am pierdut un copil. Dar mai mult decât atât, m-am rugat ca Dumnezeu să trimită femei creştine care să le susţină pe cele două mame îndurerate şi familiile acestora.

În timp ce mă rugam, Duhul Sfânt a vorbit inimii mele. „Dar bărbatul?” m-a întrebat El. Răspunsul meu a venit imediat. „Ce e cu el, Doamne? Cui îi pasă de el? Este un om rău şi merită să-l bage la închisoare şi să arunce apoi cheia.” Dar Dumnezeu încă nu terminase cu mine. Întrebarea mi-a venit din nou în minte, dar de data aceasta mai puternic. „Cum rămâne cu bărbatul? Roagă-te pentru el.” Acum Îi vorbeam lui Dumnezeu cu glas tare: „Doamne, nu-mi cere să mă rog pentru omul acesta. Este rău, poate chiar posedat de demoni. Nu, Doamne, nu pot să mă rog pentru el.” Apoi mi-au venit în minte cuvintele din textul de astăzi: „Tatăl nostru care eşti în ceruri…” La cine se referă „nostru”? Dacă Dumnezeu este Tatăl tuturor, atunci acest om este fratele meu spiritual. M-am cutremurat la gândul că acest lucru poate fi adevărat, dar chiar aşa era. Dumnezeu este Tatăl nostru ceresc, şi aici este vorba şi despre traficanţii de droguri, beţivii din şanţ sau cei condamnaţi la închisoare pe viaţă pentru crime oribile.

Am simţit de parcă Dumnezeu mă arăta cu degetul ca să îmi aducă aminte că în ochii Lui toţi suntem la fel, păcătoşi cărora le este oferită şansa de a fi salvaţi prin harul Său. Vinovăţia m-a copleşit când am realizat că mă gândeam la păcat în termeni de mic sau mare, dar în ochii lui Dumnezeu, orice păcat este păcat. Am plecat capul şi mi-am mărturisit păcatul, apoi m-am rugat pentru fratele meu care păcătuise împotriva surorii mele, dar care merita să fie salvat. La fel de mult ca mine.

HEATHER-DAWN SMALL

 Drept răspuns, Isus le-a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: «Eu sunt Hristosul!» Şi vor înşela pe mulţi. Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii şi, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciume. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor.

(Matei 24:4-8)

Cu toţii am întâlnit semnale de avertizare în viaţa noastră. La unele am luat aminte, pe altele nici nu le-am băgat în seamă. Sau nici nu le-am perceput ca fiind semnale de avertizare. Unii nu le vor da atenţie decât atunci când este prea târziu din punct de vedere fizic sau spiritual. Iar alţii nu recunosc aceste semnale fizice sau spirituale, lucru care ar putea fi în detrimentul lor.

Am lucrat mulţi ani într-o bibliotecă medicală, aşa că am avut posibilitatea să învăţ multe despre problemele medicale. Am un prieten care odată avea doi rinichi, iar acum nu mai are decât unul şi face dializă pentru tot restul vieţii. Cunosc o altă persoană care s-a străduit opt ani să găsească cauza simptomelor ei. Acum ştie că are insuficienţă renală (IR). Rinichii ei nu funcţionează la capacitatea normală de 80%, ci doar la 47%.

Este şocant să realizezi că 26 de milioane de americani suferă de insuficienţă renală şi nici nu-şi dau seama. Aceasta înseamnă un caz la fiecare nouă persoane! Insuficienţa renală este boala cel mai greu de diagnosticat în America, fiindcă unii doctori nu recunosc simptomele. Poate ar fi bine să înveţi să recunoşti aceste simptome, iar dacă tu, o persoană dragă sau un prieten le aveţi, să ştii să-i îndrumi în direcţia corectă. Astfel, îi poţi ajuta să trăiască ceva mai mult.

Isus ne-a lăsat, de asemenea, semnale de avertizare legate de vremea sfârşitului şi de revenirea Sa. Versetul de astăzi cuprinde unele dintre aces­tea şi nu ne putem permite să le ignorăm. Viaţa noastră veşnică depinde de modul în care ne raportăm la aceste avertizări. Mulţi au încercat să prezică momentul sfârşitului, dar Biblia spune că nimeni nu ştie ziua, nici ceasul revenirii lui Isus. Problemele medicale ne pot doborî înainte ca Hristos să revină, dar viaţa pe acest pământ este trecătoare. Mă rog pentru tine, draga mea prietenă, să rămâi aproape de Domnul şi să fii gata pentru revenirea Sa. Nu ignora semnalele de avertizare!

LORAJNE F SWEETLAND

 Pentru copilul acesta mă rugam, şi Domnul a ascultat rugăciunea pe care I-o făceam.

(1 Samuel 1:27)

M-am căsătorit la 17 ani şi am plecat să locuiesc departe de familie. Curând după aceea, Domnul mi-a dăruit o fetiţă, după care am adoptat încă una. Din cauza sănătăţii mele precare, L-am rugat pe Dumnezeu să nu-mi mai dea alţi copii, şi El m-a ascultat. Totuşi, odată cu trecerea timpului, simţeam o dorinţă arzătoare de a avea un băiat. Eram aşa curioasă să văd cum ar arăta băieţelul meu, aşa că am început să mă rog Domnului pentru el. Am cerut şi grupului de femei din biserica mea din Araujo Costa să se roage împreună cu mine. Şi ne-am rugat timp de 15 ani.

Într-o zi, am făcut o ieşire cu corturile, dar eu nu mă simţeam bine, aşa că, întorcându-ne în oraş, am făcut un test de sarcină. Şi a ieşit pozitiv! M-am bucurat mult, fiindcă aveam deja 35 de ani. Acum ne întrebam dacă era băiat sau fată. Trei luni mai târziu, folosind tehnologia modernă cu ultrasunete, am aflat. Era băiat! Am îngenuncheat şi I-am mulţumit lui Dumnezeu. Toată biserica s-a bucurat pentru noi şi au organizat o festivitate de bun venit.

Astăzi, băieţelul meu are 11 ani şi este diacon în biserica adventistă pe care o frecventează. Se teme de Dumnezeu şi ascultă de cei mai în vârstă. Este un băiat cu principii. Cei necredincioşi susţin că nu mai există minuni în vremea noastră, ele fiind de domeniul trecutului. Dar eu cred cu tărie că Dumnezeu nu S-a schimbat. El este încă marele EU SUNT, Cel Atotputer­nic, capabil să formeze în pântecele unei femei sterpe fiul cel mult aşteptat, pentru că El împlineşte dorinţele copiilor Săi (vezi Psalmii 37:4). La fel s-a întâmplat, în trecut, cu Ana, care l-a primit pe Samuel de la Dumnezeu. Aşa a fost în cazul Sarei, căreia Domnul i l-a dăruit pe Isaac. Şi la fel mi s-a întâmplat şi mie când l-am primit pe Jose Adriel de la Dumnezeu.

E ceva ce îţi doreşti foarte mult? L-ai rugat pe Domnul să îţi îndeplineas­că dorinţa, dacă este după voia Sa? Dacă aceasta este şi dorinţa Sa, el care are credinţă cât o boabă de muştar îşi va vedea împlinită dorinţa. Indurarea Domnului nu are sfârşit şi bunătatea lui dăinuie pe vecie. Iacov 4:2 ne spune: „Voi poftiţi şi nu aveţi; ucideţi, pizmuiţi şi nu izbutiţi să căpătaţi; vă certaţi şi vă luptaţi şi nu aveţi pentru că nu cereţi.”
Deci care este dorinţa ta?

ESTER FIGUEIREDO ARAUJO

 Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape.

(Isaia 55:1)

Tundeam gazonul din grădină şi, fiindcă plouase foarte mult în ultimele zile, iarba crescuse foarte înaltă, ceea ce o făcea greu de tuns. Pe deasupra, afară era cald şi uscat. M-am chinuit cu maşina de tuns iarba mai mult de o oră la temperatura de 36°C. Udă de transpiraţie şi teribil de însetată, tânjeam după un pahar cu apă. Atunci draga mea mamă mi-a adus o cană mare cu apă rece. Vă pot spune că a fost excelentă!

Ce senzaţie revigorantă am simţit când apa rece pătrundea în corp! În câteva momente, am uitat de oboseală şi căldură. Cu adevărat, apa simplă face minuni! Întotdeauna rămân uimită de cât de repede îşi revin florile şi plantele uscate de prea multă căldură dacă le uzi sau de cum înfloreşte deşertul după ce a plouat. Probabil că seminţele au aşteptat ani la rând în solul arid al deşertului, iar după ploaie, un adevărat covor de flori se întinde în faţa ta.

Versetul de astăzi mă duce cu gândul la ceea ce ne-a făgăduit Dumne­zeu. Într-o zi – cât de curând – ne vom potoli setea pe vecie. Este o făgăduin­ţă extraordinară, o promisiune a mântuirii. Atunci vom fi vindecaţi complet şi pentru totdeauna. Nu voi mai fi niciodată obosită sau epuizată, ci plină de o energie debordantă. „Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreş­te sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” nu sunt doar versurile unei melodii bazate pe Psalmul 42. Aceasta este dorinţa mea zilnică după mai multă apă şi are de-a face cu credinţa şi speranţa mea că, într-o bună zi, totul va fi perfect. Foarte curând mă voi afla în prezenţa Domnului meu. Îl voi vedea şi voi putea vorbi cu El.

Chiar şi acum beau din fântâna binecuvântărilor şi pot spune la cât mai mulţi ce frumos este să trăiesc cu Tatăl şi Domnul meu şi să-mi construiesc viaţa pe temelia pusă de El, ştiind că El va avea grijă ca totul să meargă bine. Îmi doresc ca mai mulţi oameni să bea din apa vieţii şi să ajungă să Îl cunoască pe Acela care este ,,Apa vieţii” (vezi Apocalipsa 21:6, Ioan 4:14).

Chiar şi acum, trăind viaţa aceasta, pot experimenta ce înseamnă să fii în Isus. Setea mea este mare şi am multe întrebări la care aş vrea să pri­mesc răspuns chiar acum. Dar Domnul îmi va descoperi lucrurile pe care încă nu le înţeleg. Această convingere îmi dă putere şi mă ajută să privesc viitorul cu încredere, pentru că ştiu că Domnul îmi va potoli setea pe deplin.

ULRIKE LUKE