Categorie: Devoțional Femei

 Îndeamnă-i să facă bine, să fie bogaţi în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alţii, aşa ca să-şi strângă pentru vremea viitoare drept comoară o bună temelie pentru ca să apuce adevărata viaţă.

(1 Timotei 6:18,19)

„Ia uite cine a sosit”, am anunţat eu, aruncând o privire pe fereastra unui Taco Bell dintr-o benzinărie. Ne aflam în Utah şi un autobuz colorat strident mi-a atras atenţia. Pasagerii păreau să fie hippy şi porniseră îm­ preună în această călătorie din Oregon, locul meu natal. Era vară, iar eu, o fetiţă de şapte anişori foarte entuziasmată care plecase într-o vacanţă de o lună împreună cu familia.

Pe drum n-am mâncat altceva decât hot-dog vegetarian sau, uneori, mai opream la Taco Bell. Mă săturasem de atâţia burrito încă din prima săptă­ mână, dar chiar şi aşa, înainte de a găsi un Taco Bell, în seara aceea cu toţii eram înfometaţi şi nu mai aveam loc în microbuzul aglomerat din cauza câi­ nelui nostru de dimensiuni considerabile.

Tata m-a întrebat câti burrito vo­iam. Am cerut doi sau trei, dar nu am reuşit să-i termin. Înfăşrând ce mai rămăsese în ambalaj, am aruncat o privire pe fereastră. Microbuzul vechi era tot acolo şi de unde eram am putut număra şapte tineri şi trei câini.

Familia mea a revenit la maşină şi eram gata de plecare, când am văzut un tânăr hippy îndreptându-se spre tomberoanele de gunoi. S-a căţărat şi a sărit înăuntru, dar n-a găsit nimic bun de mâncat.

– Cred că i-am putea da acei burrito care ne-au mai rămas, a sugerat mama, întinzându-se după sacoşă.
– Şi aşa nu avem unde pune atâta mâncare la rece, a adăugat tata.
Aşa că, în timp ce omul trecea pe lângă noi, mama i-a întins punga cu burrito calzi.
– Scuze pentru cei deja începuţi, spuse ea.
S-a luminat la faţă şi, luând plasa din mâna mamei, a ţopăit puţin.
– Nu-i nimic. Mulţumesc!

Eu luasem două îmbucături dintr-un burrito, dar el l-a desfăcut şi a muş­ cat. Bucuria s-a răspândit pe toate feţele, în timp ce acest tânăr împărţea mâncarea cu cei din grup şi chiar cu câinii. Nu ştiam ce însemna să stai flămând mult timp.
Deşi acum sunt la facultate, am încă în minte imaginea acelui autobuz şi simt încă influenţa gestului de bunătate al mamei. Mă determină să fiu altruistă.

Acesta a fost un exemplu practic a ceea ce înseamnă să ajuţi pe ci­ neva. Poate fi jenant pentru un străin să ştiu că nu are mâncare suficientă, dar situaţia poate aduce beneficii pentru amândoi. Textul de azi mi-a arătat ce înseamnă să trăieşti o viaţă din belşug.

JOYELLE WORLEY

 Nimeni nu va putea să stea împotriva ta cât vei trăi. Eu voi fi cu tine cum am fost cu Moise; nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi.

(Iosua 1:5)

Viaţa îmi surâdea. Tocmai ne mutasem într-un cartier de lux, îmi cumpărasem o maşină nouă, iar la muncă totul mergea foarte bine. De asemenea, fiul meu creştea sănătos şi radia de fericire. În plus, mă bucuram de dragoste necondiţionată din partea unei persoane foarte speciale. Ce să-mi mai doresc altceva? Şi totuşi relaţia mea cu Dumnezeu era superficială.

Îl cunoşteam din tinereţe. Părinţii mei erau creştini şi am avut privile­ giul de a merge la şcoli creştine, unde am dobândit mai mult decât cunoştin­ ţe academice. De asemenea, mi s-a oferit ocazia să locuiesc cu trei familii de­ osebite, care m-au ajutat nu doar pe plan financiar, ci mi-au arătat şi multă dragoste. Dumnezeu Îşi revărsase din abundenţă binecuvântările asupra mea, dar eu nu eram pe deplin conştientă de acestea şi, în cele din urmă, am realizat că mă aflam foarte departe de principiile pe care Dumnezeu doreşte să le aibă copiii Săi.

Dar într-o zi, totul s-a schimbat. La doar două ore de când plecasem de acasă într-o călătorie, am avut un accident cu impact frontal. Într-o fracţi­ une de secundă, maşina mea frumoasă s-a transformat într-un morman de metal contorsionat. Se făcuse praf1 În marea Sa dragoste, Dumnezeu mi-a protejat fiul. Paramedicii m-au eliberat dintre fiarele contorsionate şi m-au transportat la spital, într-un oraş din apropiere, unde Dumnezeu avea pe cineva acolo care mă aştepta -un doctor care a lucrat neobosit ca să-mi sal­ veze viaţa, chiar dacă totul arăta că voi muri.

Am avut parte de operaţie după operaţie, dureri groaznice, luni de spi­ talizare şi multe tratamente chinuitoare. Dar pe acest drum m-am întâlnit din nou cu Tatăl meu ceresc. El a folosit această nenorocire spre binele meu. Astăzi, am o familie creştină şi, pe scara valorilor mele, Dumnezeu ocupă primul loc. M-am ales cu numeroase cicatrici. Mai am încă dureri şi mă deplasez cu dificultate. Dar sunt în viaţă! Pot să-mi văd fiul crescând şi mă bucur de dragostea unei persoane care a căutat cei mai buni doctori şi cele mai prestigioase centre medicale unde eu să mă pot recupera.

Dragostea Tatălui este atât de mare încât atunci când vede că ne înde­ părtăm de El, permite uneori situaţii dificile în viaţa noastră, pentru a ne ajuta să reflectăm şi să experimentăm ce înseamnă fericirea adevărată – o fericire dinăuntrul nostru – şi astfel să ne putem bucura de lucrurile care contează cu adevărat în viaţă. Dragostea Sa este inegalabilă.

DINORAH MENDEZ-BERNASCONI

 Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.

(Matei 5:16)

Soţul meu, Blake, este pastor în regiunea de nord-vest a statului New Mexico şi locuim aproape de rezervaţia Navajo, cea mai mare rezervaţie de amerindieni din Statele Unite. Una dintre bisericile pe care le păstoreşte se află la sud de unde locuim noi şi, într-o seară, ne deplasam într-acolo pentru a participa la o întâlnire.

La întoarcere, drumul era învăluit în întuneric dens, pentru că erau foar­ te puţine case sau sate şi uneori nicio sursă de lumină. Eu mă aflam la volan şi ascultam ceva muzică, vorbindu-i lui Lucas, fiul nostru de un an şi jumătate, care dormea în scaunul lui special. Până la urmă, a adormit şi Blake, iar eu am rămas să mă bucur de muzică, absorbită în gândurile mele. În sfârşit, ne-am apropiat de oraş, trecând peste un deal. În timp ce-l coboram, privirea mea încerca să capteze laolaltă toate luminiţele care străluceau jos, în faţa noastră. Căutam diverse semne care-mi erau cunoscute. Bineînţeles, într-un oraş poţi identifica firmele luminoase ale magazinelor mari, mallurilor şi altele de genul acesta, dar în timp ce priveam de-a lungul drumului ce cobora dealul, nu vedeam decât luminiţe. Diferite ca intensitate şi culoare, dar totul era numai lumină.

Aceasta mi-a adus aminte de cuvintele lui Isus, că noi trebuie să fim lumina lumii şi să lăsăm ca această lumină să strălucească. Uneori credem că nu purtăm nicio lumină, că nu avem niciun dar. Îi auzim pe oameni spu­ nând deseori: „Nu am niciun talent. Nu am nimic de oferit”, sau: „Nu am nicio iniţiativă la muncă sau în biserică. Doar fac ce trebuie să fac şi nimeni nu-mi remarcă prezenţa” sau: „Nimeni nu are nevoie de mine.”

Totuşi Dum­nezeu ne-a înzestrat pe fiecare cu daruri şi talente. Asemenea acelor lumini­ ţe şi semne, noi toţi avem abilităţi şi daruri diferite. Isus spunea: „Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.” El nu a spus: „Dacă lumina ta este puternică, să lumineze” sau: „Dacă ai o lumină strălucitoare, las-o să lumineze.”

El doar a spus: „Tot aşa să lumineze şi lumina voastră.” În timp ce priveam de pe culmea dealului acele luminiţe, mi-am dat sea­ma că nu puteam identifica niciun semn şi cred că aşa este şi în ce-L priveş­ te pe Dumnezeu. Când ne priveşte, El vede imaginea de ansamblu, El ob­ servă ceea ce va rezulta dacă fiecare dintre noi vom lăsa ca lumina noastră să lumineze în lume. Şi acea lumină Îi va aduce slavă Tatălui nostru ceresc.

 Domnul este bun, El este un loc de scăpareîn ziua necazului şi cunoaşte pe cei ce se încred în El.

(Naum 1:7)

Copiii lui Dumnezeu au de înfruntat multe situaţii dificile în viaţă care le pot zdruncina fortăreaţa spirituală, făcându-i să-şi piardă credinţa în Isus. În strâmtorare, Domnul este locul nostru de scăpare, pentru că El cunoaşte drumul pe care ne poartă paşii.

În căutarea unui viitor mai bun, Sefra şi-a luat fetiţa de şapte ani şi a pornit pe drumurile aspre ale Guatemalei către graniţa Statelor Unite. Nu-şi închipuia la momentul respectiv că trecerea frontierei urma să-i pună credinţa la încercare, trecând ca prin urechea acului. Iar fetiţa ei de doar şapte anişori puţin îşi dădea seama de ce se petrecea în jurul ei. Tot ce-şi putea aduce aminte este că o femeie caucaziană curajoasă l-a îmbrăţişat pe un bărbat înalt, părând că vrea să spună: „Fă-ţi milă de fetiţa asta.” Li s-a permis apoi să intre în America.

America. Pentru ea, aceasta era ţara unde curge lapte şi miere, şi aşa şi-a început călătoria. Nu aveau nici măcar un acoperiş deasupra capului! Sefra n-a pierdut din vedere făgăduinţa lui Dumnezeu că-i va da un loc de scăpare. Împreună cu fiica ei, a stat sub un copac aflat în faţa unei case din Los Angeles. Spre sfârşitul zilei, proprietarul a venit şi le-a întrebat ce făceau acolo. Aflând problema lor, acesta le-a pus la dispoziţie o căsuţă din spatele proprietăţii lui. Sefra nu a putut decât să cadă în genunchi şi să-I mulţumească Domnului.

Încercarea credinţei începuse cu lupta pentru supravieţuire. Sefra a mers la un magazin, gândind în sinea ei: Dacă aş putea să fac rost măcar de două mere, eu şi fiica mea vom putea supravieţui astăzi. Dar proprietarul magazinului a prins-o chiar când lua merele. Când i-a explicat despre fetiţa ei, el a mers să o vadă, apoi i-a oferit Sefrei sacoşe întregi cu alimente. Era o nouă confirmare a harului şi dărniciei lui Dumnezeu, care a întărit şi mai mult încrederea Sefrei în Isus.

Căutările Sefrei după un viitor mai strălucit au dat roade. Şi-a găsit de lucru şi a putut să-şi susţină fiica în şcoală. Ea a dat mărturie despre încer­cările credinţei ei în comunitatea de limbă spaniolă. Fiica ei a învăţat bine, a absolvit facultatea, iar acum ocupă un post de capelan la un spital.

Dumnezeu se foloseşte de oameni ca să vină în întâmpinarea nevoilor noastre. Poate că astăzi El vrea să te folosească pe tine ca să ofere cuiva hrană, adăpost, un sfat sau un cuvânt de mângâiere.

 Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.

(Psalmii 23:4)

Psalmul 23 este unul dintre pasajele biblice care m-au influenţat cel mai mult în viaţă, pentru că bunica mea m-a ajutat să-l învăţ pe de rost când eram mică. Ori de câte ori mă aflu în pericol şi mi-e teamă, recit acest psalm, chemându-L pe Dumnezeu în ajutor.

Mi-aduc aminte de o experienţă prin care am trecut eu şi soţul meu când ne aflam ca misionari în Coasta de Fildeş. (Am slujit 20 de ani acolo.) Totul a fost bine în ceea ce priveşte sănătatea noastră până în al 19-lea an, când m-am îmbolnăvit.

Doctorul mi-a spus că aveam neapărat şi urgent nevoie de operaţie. Ima­ginează-ţi! După 18 ani în care nu avusesem nimic, acum, dintr-odată eram atât de bolnavă, încât a trebuit să fiu internată în spital. Pe lângă aceasta, mi s-a spus că urma să fiu supusă unei intervenţii chirurgicale de cinci ore. Soţul mi-a fost alături, dar, desigur, nu avea voie să intre în sala de operaţie. Tare mi-aş fi dorit să am pe cineva lângă mine care să-mi citească cuvintele mângâietoare ale Scripturii. Sau măcar dacă aş fi putut să-mi iau Biblia cu mine în sala de operaţie. Dar, din fericire, Duhul Sfânt a fost cu mine şi mi-a adus aminte pasaje din Scriptură pe care le memorasem încă de când eram copil.

A fost o experienţă dificilă, fiind conştientă că mă aflam într-o situa­ţie foarte critică. Şi, în timp ce anestezistul şi cei doi medici se pregăteau pentru operaţie, am început să mă rog. Mi-am mărturisit păcatele înaintea Domnului, predându-mi viaţa în mâinile Sale. Apoi mi-au venit în minte cuvintele Psalmului 23: „Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic.” Când am ajuns la versetul 4: „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine”, deja mă sim­ţeam încrezătoare şi plină de pace.

Dumnezeu a ţinut totul în mâna Sa şi operaţia a decurs bine. Mai târ­ziu, doctorul a venit la mine şi m-a întrebat: „Doamnă Nlo, sunteţi cumva pastor?”

Apoi, după ce a primit răspunsurile de care avea nevoie, ne-a invitat pe mine şi pe soţul meu să ne rugăm pentru un coleg de-al său care trebuia să sufere o intervenţie chirurgicală, în urma unui accident. Şi din nou Dumne­zeu a răspuns rugăciunilor noastre. Acel om s-a însănătoşit, iar acest lucru ne-a produs mare bucurie.

ANGELE RACHEL NLO NLO

 Spală-mă şi voi fi mai alb decât zăpada.

(Psalmii 51:7)

Mă aflam în piaţa de vechituri, hoinărind printre plăci cu muzică veche, cărţi cu coperţi din piele, tacâmuri din argint, care-şi pierduseră străluci­rea, vetre antice, ceşti de ceai aurite şi mobilă ieşită din uz. Lucram la un proiect despre materiale vintage, aşa că mă aflam în căutare de milieuri vechi pentru tăvi, şervete brodate, feţe de masă cu monogramă şi dantelării făcute de mână. Cutreieram magazinele cu articole folosite sau acţiunile cu vânzare de bunuri personale, strângând „comori” şi admirând iscusinţa, răbdarea şi timpul pe care femeile respective le-au investit în confecţiona­rea acelor bucăţi de material.

Aceasta era cea mai apropiată piaţă de vechituri, iar eu, clienta fidelă. În sectorul cu cărţi, pixuri şi jocuri vintage uzate atârnau două cămăşuţe de noapte pentru bebeluşi, care nu prea îşi aveau locul acolo. De fapt, erau aici de luni de zile şi nici nu erau scumpe. Dar nu-mi atrăseseră niciodată aten­ţia şi nu ştiu de ce. Poate pentru că eu căutam materiale albe, iar acestea erau îngălbenite, nespălate, vechi şi prea simple. În plus, materialul părea un pic lipicios de la ani întregi de umezeală, praf şi murdărie.

Dar atunci m-am simţit atrasă de ele. M-am gândit la mămicile care le-au cusut de mână, rugându-mă ca bebeluşii să fie sănătoşi. Gândul m-a dus la micuţii care purtaseră aceste cămăşuţe în nopţi liniştite sau mai grele, prin­tre gânguri fericite sau febră chinuitoare. Şi, dintr-odată, pentru mine n-au mai fost nişte bucăţi de material ponosit, pentru că fiecare avea în spate o poveste nespusă, care le-a făcut preţioase în ochii mei.
Aşa că am plătit şi, din acel moment, au fost ale mele. Arătau atât de „nespeciale”, încât vânză­torul nu s-a mai deranjat să le ambaleze sau să le pună într-o pungă.

Acasă, le-am luat de pe umeraşe, le-am pus într-o sacoşă de plasă şi le-am băgat în maşina de spălat la temperatură ridicată. Două ore mai târziu erau gata. Şi, spre bucuria mea, am descoperit că erau de fapt patru cămăşuţe, nu două. Fiecare cred că mai avea una agăţată pe dedesubt. Şi acum erau albe şi curate, asemenea zăpezii proaspăt aşezate. În locul unor zdren­ţe murdare, aveam acum în mână cele mai drăguţe cămăşuţe de noapte pentru bebeluşi pe care le-am văzut vreodată! Le-am călcat uşor cu fierul de călcat, aranjând cutele şi volănaşele şi observând pentru prima dată dante­la fină de la guler şi manşete.

Dumnezeu este Tatăl care ne iubeşte, ne preţuieşte şi vede în noi ceva frumos, de o valoare inestimabilă, chiar aşa cum suntem, soioşi şi lipicioşi de la toată murdăria cu care viaţa a aruncat în noi. Mai mult, Isus a plătit preţul şi ne va lua acasă la El, ne va curăţi şi ne va reda aspectul impecabil.

KAREN HOLFORD

 Depărtează-te de rău şi fă binele… Ochii Domnului sunt peste cei fără prihană şi urechile Lui iau aminte la strigătele lor.

(Psalmii 34:14,15)

De curând, am participat la o conferinţă de leadership şi, ajungând acolo de dimineaţă, mult mai devreme, m-am dus să-mi aranjez părul şi să-mi pudrez faţa. Intenţionat plecasem de acasă mai devreme ca să scap de trafi­cul infernal din Atlanta şi, având mai mult timp la dispoziţie, m-am gândit să-mi pieptăn părul şi să-mi „restaurez” faţa. O tânără, şi ea participantă la conferinţă, se aplecă deasupra chiuvetei de lângă mine, spălându-şi mâi­nile. La un moment dat, se uită la mine, îmi zâmbi şi-mi spuse: „Ultimele retuşuri?” I-am întors zâmbetul şi i-am spus: „Aşa se pare.”

Atunci parcă m-a lovit un gând: Ultimele retuşuri! Ce ultime retuşuri mai e nevoie să aplic vieţii mele, pentru a fi gata când Hristos va reveni? Uau! De unde să-mi fi venit gândul ăsta? m-am întrebat. M-a luat pe nepregătite. Nu aveam niciun răspuns, dar gândurile continuau să mă asalteze. Ce am lăsat nefăcut? Ce lucru din viaţa mea am amânat să I-l predau lui Dumnezeu, pentru că eram prea grăbită, lăsând ultimele retuşuri pentru mai târziu? Ce lucru am amânat să fac şi care mă împiedică să aplic aceste retuşuri rela­ţiei mele cu Isus? Gândurile acestea m-au urmărit pe tot parcursul zilei şi mi-am dat seama că Duhul Sfânt era Acela care-mi vorbea.

Strigam cu toată inima la Dumnezeu, în timp ce versurile unui bine cunoscut imn mi se derulau în minte: „Nimic între mine şi Mântuitorul meu, ca să-I pot vedea faţa binecuvântată; nimic care să mă oprească a primi cel mai mic favor; păstrează drumul liber! Nu lăsa nimic să intervină.”

Versetul de astăzi este în acelaşi timp un sfat şi o asigurare: „Depărtează-te de rău şi fă binele„. Ochii Domnului sunt peste cei fără prihană şi urechile Lui iau aminte la strigătele lor.” Şi, într-adevăr, Dumnezeu mi-a auzit plânsul tăcut şi rugăminţile stăruitoare ale inimii.

Mi-am luat angajamentul de a-mi examina viaţa cât mai des, în rugăciu­ne, căutând acele ultime retuşuri pe care le pot aplica relaţiei mele cu Isus, astfel încât nimic să nu stea între mine şi Mântuitorul meu.

Aş vrea să-ţi pun aceeaşi întrebare care mi-a fost adresată şi mie într-o dimineaţă devreme, o întrebare care mă aduce continuu pe genunchi: „Ultimele retuşuri?”

TERRY ROSELMOND-MOORE

 O! de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un râu şi fericirea ta, ca valurile mării.

(Isaia 48:18)

Cu câteva săptămâni în urmă, am scos covoarele din sufragerie, din ca­mera de zi şi de pe hol. Am spălat parchetul din lemn şi l-am lustruit. În unele locuri a fost nevoie şi de şmirghel. Voiam de mult să fac toate astea, deoarece covoarele se cereau înlocuite. Următorul plan este să fac acelaşi lucru în dormitor şi în cele două camere mai mici. Şi aşa, poate scap de problemele cu sinusurile. Parchetul din lemn este mult mai uşor de curăţat. În hol, parchetul scârţâie îngrozitor. Cu ani în urmă, am auzit că, dacă presari pudră pentru bebeluşi în spaţiile mici dintre plăcile de parchet, scapi de zgomotele enervante. Am căutat şi pe internet şi, într-adevăr, se pare că este o metodă bună. Într-un sertar am găsit o cutie cu pudră de talc şi am presărat în toate spaţiile acelea mărunte. Trebuie să mai cumpăr pudră de talc. De fiecare dată când am folosit-o, parchetul nu mai scârţâia aşa de tare când treceam prin hol. Chiar funcţionează!

Mi-am amintit de zgomotele agasante pe care le auzim în fiecare zi. Vrei să scapi de ele, să nu le mai bagi în seamă, dar sunt foarte persistente. Poa­te că, dacă am fi pe aceeaşi frecvenţă cu Dumnezeu în fiecare zi, aceste mici lucruri iritante nu ne-ar mai deranja. Îţi ia ceva efort să prinzi frecvenţa şi să asculţi atent, dar merită din plin. Vom descoperi cât de multe vrea Dumnezeu să ne împărtăşească. Ne va transmite un mesaj potrivit pentru fiecare zi şi ne va învăţa cum să trăim viaţa din plin.

Apoi, când suntem abătuţi, Dumnezeu vine aproape de noi. Trimite pes­te noi din abundenţă Duhul Său cel Sfânt ca să reducă la tăcere scârţâielile şi să ne liniştească sufletul. Chiar în mijlocul necazurilor, pacea Lui îţi face viaţa senină. Pe măsură ce suntem umpluţi cu dragostea Sa, aceasta se va revărsa prin noi către cei din jur, aducându-le pace şi speranţă. Iar circuitul continuă la nesfârşit, schimbând vieţile tuturor celor implicaţi. Acesta este lucrul pe care fiecare creştin speră să îl realizeze în lumea aceasta suferin­dă. Ce privilegiu ni se oferă ca să putem lua parte la lucrarea Sa, dacă-I ascultăm vocea!

Podeaua mea n-a avut de ales, dar noi avem, dacă alegem să Îl lăsăm pe El să ne schimbe. Şi această transformare va da roade nu numai în vieţile noastre, ci şi în vieţile persoanelor cu care venim în contact. Da! Aleg astăzi să ascult de vocea Sa, cu speranţa că această transformare va deveni reali­tate în mine.

PEGGY CURTICE HARRIS

 A venit în Nazaret, unde fusese crescut şi, după obiceiul Său, în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă.

(Luca 4:16)

„Miau, miau”, îmi şopteşte Kitty la ureche. O ignor şi mă prefac că dorm. Câteva minute mai târziu, mieunatul ei nu mai sună a sugestie, ci a devenit mai tare şi mai poruncitor. Mă uit la ceas. Este 4:30 dimineaţa.

„Bine, am înţeles. Vrei să ieşi”, îi spun eu dragei mele Kitty. O sfătuiesc să fie înapoi la timp şi dispare pentru vreo două ore. Cum nu mai pot adormi, mă bucur la gândul că astăzi este Sabat. Pacea Sabatului inundă fiecare colţişor al fiin­ţei mele. Kitty se întoarce acasă şi dispare din nou. Dacă stă aşa mult afară dis-de-dimineaţă, cu siguranţă va fi înapoi la timp. Şi chiar este punctuală. Servim micul dejun fără grabă. Pâinea e fărâmicioasă, iar coşul de pâine este plin cu firimituri. Mă îndrept spre uşă ca să le arunc în grădină. Kitty profită de scurtul moment cât uşa e deschisă şi o zbugheşte afară. O, nu! A luat-o în direcţia în care locuieşte duşmanul ei de moarte. Pacea Sabatului s-a dus, pentru că sunt sigură că n-o să ajung la timp la biserică . Mă aş­teaptă o plimbare lungă. Kitty urăşte pisica vecinului şi e în stare să stea ascunsă ore întregi într-un tufiş ca să se bată cu ea. Ba chiar o urmăreşte până în sufrageria vecinului, pentru că ştie pe unde să intre, şi apoi începe lupta, din care Tina, pisica vecinului, nu iese niciodată învingătoare.

Dar dintr-odată, ca prin minune, Tina năvăleşte în josul străzii, fugărind-o pe Kitty! Stau în uşă şi de-abia îmi pot crede ochilor. Cum de e Tina aşa curajoasă, afişând parcă o putere supranaturală? Poate chiar are o pu­tere supranaturală! Kitty aleargă cât o ţin lăbuţele şi zboară pe uşa deschi­să în casă. Carpeta din hol se transformă în covoraşul zburător.

La ora 8:50, Kitty este în bucătărie în faţa castronului cu mâncare, bucurându-se de un al doilea mic dejun după înfrângere.
La 8:52 ieşim pe uşă. Ajungem la timp la biserică, ca de obicei.

Oare întoarcerea promptă a lui Kitty a fost doar noroc sau, prin asta, Dumnezeu mi-a oferit o binecuvântare specială? Sunt convinsă că aici a fost mâna lui Dumnezeu.

URSULA ZIEGLER

 Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, … a fost aruncat pe pământ … Ei [copiii lui Dumnezeu] l-au biruit prin sângele Mielului.

(Apocalipsa 12:9,11)

„Ai omorât vreodată un şarpe?” am izbucnit eu la telefon, cu răsuflarea întretăiată.
Nu plănuisem ca aniversarea mea de 67 de ani să înceapă în felul acesta. Ieşisem să fac o plimbare şi să mă rog în grădina cu flori din spatele casei, când l-am văzut la rădăcina unui eucalipt – un şarpe maroniu alungit. L-am sunat în grabă pe soţul meu care, de la 30 de kilometri depărtare, îmi dădea instrucţiuni care păreau evidente. „Ia o sapă sau o greblă şi înfige-o în el! Să nu îl laşi să te muşte! Pa!”

Simţindu-mă singură şi nepricepută la aşa ceva, am sunat-o pe Gloria, noua mea prietenă şi vecină, care a sosit imediat. „Probabil că a fugit deja”, mi-a spus ea, în timp ce-i înmânam arma. Dar nu. Nu doar că nu plecase, dar acum şarpele era încolăcit pe partea cealaltă a trunchiului de copac, aşteptând.

– Hmm, şopti Gloria, acest cap arămiu e cam mare chiar şi pentru zona aceasta.

Mă-ntrebam cum putea fi aşa calmă în timp ce-şi făcea planul. Dar atitudinea ei sigură şi mişcările precise m-au făcut şi pe mine să intru în acţiune. Dacă ar fi trebuit să produc un film de acţiune, prezentând cele 15 minute care au urmat, l-aş fi intitulat „Doamna în vârstă care învârte lopata!”

În acele câteva secunde, mi-a străfulgerat prin minte făgăduinţa din Geneza 3:15 şi am înălţat în disperare o rugăciune tăcută: „Ajută-ne să facem acelaşi lucru şi acum şi, Te rog, păzeşte-ne călcâiele!”

Apoi Gloria a rostit plăcutele cuvinte:
– Gata! i-am zdrobit capul. Nu te îngrijora pentru restul.

În seara aceea, reflectând la modul în care începuse ziua mea de naştere, am înţeles dintr-o perspectivă vizuală făgăduinţa pe care le-a făcut-o Dumnezeu lui Adam şi Evei în Grădina Eden, promisiunea că, într-o zi, Dumnezeu va învârti decisiv lopata mântuirii. El va răpune „şarpele cel vechi…, Diavolul”, nimicindu-l pentru toate secolele de durere presărate în urma sa.

În seara aceea, L-am lăudat pe Dumnezeu pentru harul Său. Acel har care, prin sângele Fiului Său, în locul sângelui meu, îmi dă victoria asupra puterii şarpelui în viaţa mea. Acest har va restaura chipul Său în mine şi-mi va purta paşii către o altă grădină minunată.

CAROLYN SUTI’ON