Categorie: Devoțional Femei

 Dar Domnul S-a îndurat de ei şi a avut milă de ei, Şi-a întors Faţa spre ei.

(2 împăraţi 13:23)

Încă nu-mi vine să cred ce mi s-a întâmplat ieri. Dumnezeu mi-a făcut un cadou. Un alt cadou nemeritat. Dar să o iau de la început.

Sunt mama a doi copii: Ştefan, de 11 ani, şi Lena, de 6 anişori. Patru zile pe săptămână o duc pe Lena dimineaţa la şcoală şi o iau apoi după orele de curs (în zilele de marţi merge cu Ştefan). Este vorba de o distanţă de aproape 800 de metri. Puţin mai mult de jumătate din drum este drept; cealaltă parte — cobori un deal. La întoarcere, bineînţeles, trebuie să-l urci! Luând în considerare faptul că fac acest drum de patru ori pe zi, timp de patru zile în fiecare săptămână, mă păstrez în formă şi n-am probleme cu efortul – aproape tot timpul. Dar ieri a fost diferit.

A sunat alarma, dar eu am mai zăbovit zece minute în pat. Prima greşeală. Şi i-au urmat alte alegeri nefericite. în timp ce Lena servea micul dejun, m-am gândit să nu mănânc, ci să fac un duş. Şi, lăsând apa caldă să-mi maseze gâtul, am pierdut noţiunea timpului! în sfârşit, am ieşit din duş şi am aruncat o privire la ceas. O, nu! Trebuie să plecăm în cinci minute dacă vrem să ajungem la timp la şcoală.

Şi am reuşit în cele cinci minute. M-am îmbrăcat, mi-am scuturat un pic părul ca să se usuce (avantajul de a avea părul tuns scurt), mi-am luat jacheta, eşarfa şi bereta, apoi mi-am pus pantofii. Uau! Am reuşit să ajungem la timp la şcoală.
Dar la întoarcere a trebuit să urc dealul înapoi spre casă. Mă simţeam ca un motor de locomotivă cu aburi, vechi şi demodat. Pufăiam, gâfâiam, respirând din greu, în timp ce mersul devenea tot mai încet. Când, în sfârşit, am atins vârful dealului, mai aveam încă de mers 500 de metri pe drum drept.

Uau, chiar că am obosit! am gândit eu, luând o gură mare de aer şi expirând încet. Deodată aud sunetul unui claxon din spate.
– Te duc undeva? mă întreabă o prietenă.
– O, da, te rog! am răspuns eu cu un oftat de uşurare.
Această prietenă a mea nu are maşină de obicei în timpul săptămânii, dar de data asta a avut. Am fost atât de recunoscătoare lui Dumnezeu! Dacă eram în locul Lui, m-aş fi lăsat să merg pe jos până acasă. „E vina ei”, putea El să spună. „A făcut multe alegeri greşite în dimineaţa aceasta. Să suporte acum consecinţele.”
– Dumnezeu a fost bun cu mine astăzi, deşi nu am meritat.

KERSTIN DORN

 În timpul acesta, aveau grijă să se gătească, ungându-se şase luni cu untdelemn de mirt şi şase luni cu miresme de mirozne femeieşti.

(Estera 2:12)

Levănţică! Nu trebuie decât să-mi închid ochii, când îi simt mirosul, şi îmi imaginez deja câmpuri întregi de lavandă în regiunea Provence, din sudul Franţei. Iubesc lavanda sub orice formă. Săculeţ mirositor, esenţă, ceai, sirop, gel de duş, şampon sau lapte de corp. Chiar sub orice formă – şi da, chiar şi îngheţata pe care o găseşti doar în Provence. Gustul acesteia, atunci când ţi se topeşte în gură, nici nu-1 pot descrie. Mirosul de lavandă mă face să mă simt bine.

N-am stat să mă gândesc niciodată când s-a înfiripat această dragoste. Oare de unde atâta atracţie spre lavandă? Dar apoi, într-o dimineaţă, în timp ce mă aflam încă în pat şi nici măcar nu mă gândeam la lavandă, am descoperit dintr-odată secretul. Mama obişnuia să mă dea cu lapte de corp după baie când eram mică – pe faţă, corp, mâini. Iar crema pe care o folosea se numea Mouson Lavender. Atingerea mâinilor mamei şi mirosul plăcut îmi dădeau un sentiment de siguranţă. Cred că acest lucru se află încă adânc în subconştientul meu, pentru că, de fiecare dată când simt miros de levănţică, ceva din mine îşi aduce aminte de momentele când mama mă ţinea în braţe. Mama mea a trecut de mult la odihnă şi chiar dacă relaţia noastră din ultimii ei ani de viaţă nu a fost mereu pozitivă, sentimentul este încă prezent.

Atingerea mâinilor Tatălui nostru ne mângâie şi, chiar dacă nu simţim mireasma de levănţică, Tatăl nostru ceresc ne înconjoară cu dragostea Sa. E posibil ca un anumit parfum să trezească în subconştientul nostru amintirea unei experienţe frumoase. Când nu ne simţim prea bine, când credem că Tatăl ne-a uitat, o astfel de „mireasmă” ne poate ajuta. Poate să ne aducă aminte ce minunat a fost când ne-am apropiat cu adevărat de Dumnezeu şi El ne-a mângâiat cu atingerea Sa. Cred că la aceasta se gândea apostolul Pavel când a scris: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui” (2 Corinteni 2:14). Dar tot el ne avertizează că „pentru aceştia, o miasmă de moarte spre moarte; pentru aceia, o mireasmă de viaţă spre viaţă. Şi cine este de ajuns pentru aceste lucruri?” (vers. 16).

Mă rog ca mireasma lui Dumnezeu să-ţi trezească multe amintiri frumoase.

MARGARETE BAINDNER

 Increde-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările.

(Proverbele 3:5,6)

Un răsărit de soare minunat împodobea din nou cerul Oklahomei în nuanţe de albastru, roz, portocaliu, galben şi lila. Era o dimineaţă caldă de vară şi venise timpul pentru plimbarea cu micuţul meu câine pudel alb. Acesta aştepta lângă uşă şi-şi făcea dansul ca să mă facă atentă că era momentul să ieşim.

Cumva, acea dimineaţă avea să fie diferită faţă de celelalte dinainte. In timp ce ne plimbam unul lângă altul, câinele meu şi eu, acesta se purta în felul lui prietenos, ieşind în întâmpinarea oamenilor, a şerpilor şi chiar a sconcşilor. Pentru el nu conta. Era gata să fie prieten cu oricine. Avea încredere în toţi. In acea zi am observat doi măgăruşi pe câmpul unde obişnuiam să ne plimbăm, iar aceştia s-au apropiat de gard ca să-l întâmpine. Apoi am observat ceva uimitor – ei l-au mirosit pe el şi invers. Apoi căţeluşul meu i-a lins pe nas şi pe faţă. Era o deplină încredere şi desfătare în timp ce comunicau în acest fel unul cu altul, acei măgari bătrâni, cenuşii şi micul pudel alb. Şi această încredere există şi astăzi.

Privind la saluturile lor pline de bucurie, un gând mi-a trecut prin minte – îmi doresc să am aceeaşi încredere şi credinţă în Domnul meu. Scopul meu ar trebui să fie acela de a pune deoparte eul şi a-L lăsa pe Dumnezeu să mă conducă aşa cum vrea, în fiecare aspect al vieţii mele. Chiar dacă eul e puternic, vreau, aşa cum spune Biblia, să-L recunosc în toate căile mele, iar El îmi va netezi cărările. Am asigurarea că mă iubeşte necondiţionat, în ciuda păcatelor şi defectelor mele, şi da, cu toate darurile mele.

Isus Şi-a dat viaţa pe Calvar ca să-mi ofere oportunitatea de a trăi împreună cu El într-o zi, dacă aleg acest lucru. El a plătit preţul suprem. In dimineaţa respectivă, cu acest gând în minte, m-am plecat pe genunchi şi L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să am acea încredere fără rezerve în El. L-am rugat să-mi dea putere să accept preţiosul dar al dragostei Sale necondiţionate şi pe cel al mântuirii. Dumnezeu îşi doreşte să merg să locuiesc cu El în cer pentru veşnicie chiar mai mult decât îmi doresc eu să fiu acolo.

Toate lucrurile la care trebuie să renunţ pălesc în comparaţie cu ceea ce El a făcut deja pentru mine şi ceea ce-mi promite în viitor. Aşa că în fiecare zi vreau să mă predau Lui cu totul. Merită. Sper că şi tu vrei să ajungi acolo.

CAROLYN VOSS

 Fiţi treji şi vegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită!

(1 Petru 5:8)

Intr-o dimineaţă, făceam plimbarea de zece minute până în staţia de taxi, ca să merg apoi în oraş. In timp ce dădeam colţul la o intersecţie, am simţit ceva venind foarte aproape de capul meu şi m-am uitat în sus, doar ca să dau cu ochii de o pasăre ce cobora în picaj spre mine. Speriată, nu ştiam ce să fac şi am încercat să o îndepărtez cu mâna, dar ea se înălţa şi apoi se năpustea din nou spre mine. Părea foarte determinată să-mi vină de hac, dar până la urmă a zburat intr-un copac înalt. Mai târziu, când i-am povestit soţului ce se întâmplase, mi-a spus că probabil era vorba de o mămică şoim ce-şi avea puii prin apropiere.

În dimineaţa următoare a trebuit să parcurg acelaşi drum şi eram agitată. înainte de a ajunge la locul atacului din ziua precedentă, şoimul iar s-a năpustit asupra mea, venind parcă de nicăieri. De data acesta părea şi mai violent. De trei ori am încercat să fac semn la un taxi, dar niciunul n-a oprit. Mi-era teamă şi mă întrebam ce să fac. Până la urmă, Domnul a trimis pe cineva cu o maşină (poate un înger) şi m-a scăpat. Am aflat apoi că acel şoim atacase în acea perioadă fiecare persoană care trecuse prin acel loc.

Pe drumul spre casă, am oprit la o librărie creştină, iar vânzătoarea mi-a arătat o cărticică broşată, intitulată Furtul de binecuvântări ale rugăciunii. Pe copertă era imaginea unui vultur, cu aripile sale puternice întinse, în picaj asupra unor mâini în rugăciune. Nu ştiam dacă era coincidenţă, providenţă sau pură ironie şi am râs în timp ce-i povesteam vânzătoarei incidentul din ultimele două dimineţi. Tot atunci mi-am dat seama că ceva sau cineva încerca să-mi fure binecuvântarea.

Cu veacuri în urmă, Satana a început un război în cer. A fost aruncat jos, pe pământ, unde i-a înşelat pe mama Eva şi tata Adam cu născocirile lui iscusite. Şi aşa a continuat cel mai mare conflict din toate timpurile. De aceea a venit Fiul lui Dumnezeu în lume, ca să-Şi scape copiii din multele atacuri pe care Satana le aduce asupra lor în fiecare zi. Matei 7:13 vorbeşte despre un drum larg care duce la distrugere şi unul îngust care duce în cer. Dacă alegi să o iei pe drumul cel larg, te vei afla exact acolo unde Diavolul vrea să fii. Te încurajez să rămâi pe drumul îngust care duce la viaţa veşnică. Deşi poate vreun şoim te va ataca, nu înceta să te rogi. Adu-ţi aminte ce spune Dumnezeu: „Eu te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta” (Psalmii 32:8).

BULA ROSE HAUGHTON THOMPSON

 Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită.

(Matei 26:41)

Deşi mă aflam în concediu, lucrasem toată ziua în construcţii, ajutând pe cineva din zona sudică, şi de-abia aşteptam să mă bucur de un somn odihnitor în patul meu. Dar pe la ora unu sau două noaptea am fost trezită în mijlocul unui vis. Un câine lătra. Câteva momente mai târziu, un al doilea, al treilea, al patrulea şi chiar al cincilea câine i s-au alăturat într-un concert de lătrat gălăgios. A trebuit să uit cu totul de somn, pentru că aceşti câini chiar erau într-o formă excelentă!

Curând, m-am trezit de-a binelea, dar am observat că unul dintre câini se oprise din lătrat, iar apoi şi ceilalţi, unul după altul, aşa că liniştea s-a reinstalat. De-abia aşteptam să-mi continui somnul întrerupt şi m-am răsucit în pat ca să-mi găsesc o poziţie mai confortabilă. Dar nu! După doar câteva minute, primul câine a început să latre din nou. Şi apoi încă unul, şi… acelaşi concert de lătrat m-a ţinut trează pentru încă o oră. Intr-un final, am închis ochii şi am reuşit să am somnul pe care mi-l doream.

Dar nu era încă şase dimineaţa când zgomotul altor animale m-a trezit. De data aceasta, cocoşii făceau şi ei ce ştiau mai bine – să-i trezească pe oameni dis-de-dimineaţă cu al lor „cucurigu”.

Nu-mi venea să cred câte animale aveau oamenii de acolo. Totuşi încă nu realizam atunci că acele concerte urmau să ne însoţească pe mine şi familia mea în fiecare noapte din cele trei săptămâni care au urmat. Ei bine, am supravieţuit şi de atunci am apreciat şi mai mult somnul netulburat de care ne bucurăm la noi acasă.

Dar am învăţat ceva din aceste experienţe de noapte. Am învăţat o lecţie legată de umblarea mea în credinţă. Ca toţi ceilalţi, mă aflu şi eu în mijlocul unei lupte pentru a reuşi să-mi aduc la îndeplinire numeroasele treburi de fiecare zi. Asta, desigur, este ceva normal. Dar apelurile de trezire în mijlocul nopţii şi dimineaţa devreme mi-au arătat că trebuie să-mi reevaluez viaţa. Mai aştept eu cu bucurie venirea Domnului meu Isus? Ceasul lumii ticăie, marcând trecerea timpului. Este mai târziu decât credem. Miezul nopţii a trecut deja, se apropie dimineaţa. Doamne, unde se află persoane pe care vrei să le trezesc ca să fie pregătite când vei veni victorios? m-am gândit eu. O, câtă nevoie avem ca Domnul să ne trezească din „somnul” agitaţiei permanente, ca să realizăm ce fericite am putea fi când vom găsi adevăratul scop pentru vieţile noastre, lăsându-ne conduse de Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu şi făcând ceea ce Domnul şi Mântuitorul nostru vrea să facem.

INGRID BOMKE

 Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit şi ai izbăvit pe poporul acesta, iar prin puterea Ta îl îndrepţi spre locaşul sfinţeniei Tale.

(Exodul 15:13)

Călătorisem confortabil întreaga zi prin deşertul egiptean. La un moment dat, ne-am oprit la o oază ca să ne întindem puţin picioarele şi să ne răcorim cu apă proaspătă. Pe parcursul întregii călătorii – şi chiar în oază – am fost însoţiţi de o escortă militară.

Această călătorie m-a făcut să mă gândesc la copiii lui Israel, pribegind prin acest deşert 40 de ani. Patruzeci de ani în căldura teribilă a deşertului! Uneori nu au avut apă şi nici hrană. Şi trebuiau să-şi care cu ei toate posesiunile – inclusiv tabernaculul şi lucrurile lui. Pentru noi chiar şi această singură zi a fost o provocare, deşi am călătorit în vehicule de turişti cu aer condiţionat şi fără să ne cărăm noi bagajul.

Călătoria lungă prin deşert nu a fost o plimbare, pur şi simplu, pentru poporul lui Dumnezeu, pentru că au întâmpinat multe provocări şi dificultăţi. Dar au avut experienţa prezenţei lui Dumnezeu – ziua într-un nor care le ţinea umbră, iar noaptea într-un stâlp de foc care să lumineze drumul şi, cu siguranţă, să-i încălzească în răcoarea deşertului. In fiecare zi, mana le reamintea că Dumnezeu era cu ei şi le purta încă de grijă.

Hotelul nostru era situat chiar pe malul Mării Roşii, ceea ce m-a dus din nou cu gândul la poporul Israel. Înotam în apa limpede ca cristalul, care strălucea mai ceva decât sideful, şi m-am gândit cum Dumnezeu a făcut un drum prin această mare, pentru ca poporul Său să poată trece ca pe uscat şi să ajungă în siguranţă pe partea cealaltă, departe de urmăritori.

De multe ori, Dumnezeu desparte apele care blochează drumul din faţa noastră, ca să ajungem în siguranţă la destinaţie. Uneori ne conduce pe căi ocolitoare şi nu înţelegem de ce, la fel ca pe poporul lui Israel în vremurile de demult. Dar, indiferent cât de mult durează sau cât de lungă este ruta ocolitoare, ne aflăm în siguranţă în mâna lui Dumnezeu. Aşa cum ne spune relatarea biblică: „Moise a zis poporului: «Aduceţi-vă aminte de ziua aceasta, când aţi ieşit din Egipt, din casa robiei, căci cu mână puternică v-a scos Domnul de acolo»” (Exodul 13:3).

Avem un Dumnezeu minunat, un Dumnezeu care a făcut minuni mari ca să-Şi conducă poporul pe drumul potrivit, acum mulţi ani. El ne conduce şi pe noi astăzi, dacă-L căutăm cu credinţă şi ne încredem în făgăduinţele Lui!

TILLI GELKE

 Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug.

(Ioan 10:10)

Ai avut vreodată sentimentul că relaţia ta cu Dumnezeu începe să se usuce, ca şi când ar trece printr-o secetă cumplită? Dacă eşti ca mine, criză după criză se abate asupra noastră şi pare că Dumnezeu nu Se mai ocupă cu răspunsul la rugăciuni. De ce durează atât de mult? Oare El chiar ascultă? îndoiala ne umple inima şi întrerupem legătura dătătoare de viaţă cu Dumnezeu. Se pare că una dintre problemele reale în această societate a vitezei este aceea de a învăţa cum să percepem adversităţile înainte ca acestea să ne conducă la descurajare şi la o viaţă lipsită de vitalitate. Cum facem faţă problemelor? Ne mâniem pe Dumnezeu şi-I întoarcem spatele? Suntem copleşiţi de sentimentul că Dumnezeu ne-a părăsit sau fugim la El când ne aflăm în încurcătură, ca să primim viaţă?

De curând, am petrecut o noapte într-o casă de pe proprietatea unei ferme construite în 1852. în partea de jos a zidurilor, care aveau mai mult de 1,5 metri grosime, erau porţiuni unde tencuiala lipsă lăsa să se vadă pietrele temeliei. Ce încântată am fost să observ o frumoasă floare roz care crescuse într-una din crăpături. Mi-a adus aminte că, în ciuda porţiunilor aspre din viaţa noastră, florile îşi pot găsi încă loc să crească, dacă vom căuta Lumina precum o fac ele. Doar necazurile scot la iveală în ce direcţie ne îndreptăm cu adevărat – dacă fugim spre El sau îi întoarcem spatele.

Anul acesta ne-am confruntat cu o secetă accentuată în statul Texas. Majoritatea copacilor sunt încă verzi. Totuşi sunt câţiva ale căror frunze de un maroniu-deschis dau de înţeles că vegetaţia începe să moară din cauza lipsei de apă dătătoare de viaţă. La fel este şi în viaţa noastră. în timp de criză şi tensiune, este uşor să ne simţim abandonaţi de Dumnezeu. El pare concentrat cu totul asupra vreunei alte planete.

Putem învăţa o lecţie de viaţă extraordinară de la copaci, un adevăr minunat despre Dumnezeu. în timp de secetă, rădăcinile caută să pătrundă cât mai adânc în sol pentru a găsi apă. Doar aşa reuşesc să rămână în viaţă pe timp de secetă. Cu toţii suntem confruntaţi cu experienţe aspre — momente când Dumnezeu pare foarte departe. Dar acesta nu e un timp al abandonului, ci unul în care suntem făcuţi mai puternici. Dumnezeu este Dătătorul vieţii şi El ne ajută să creştem, să pătrundem tot mai adânc în căutarea puterii şi dragostei Lui. Aşa că, în fiecare încercare cu care ne confruntăm pe cale, să ne aducem aminte că El nu ne va părăsi. Mai degrabă, acestea sunt momentele care ne fac mai puternice, dacă rădăcinile noastre spirituale vor continua să caute, pătrunzând tot mai adânc după apa dătătoare de viaţă care izvorăşte din Cuvântul lui Dumnezeu.

JUNE AYERS

 Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă.

(Matei 5:14)

O datorie financiară considerabilă înseamnă o povară apăsătoare, iar oamenii înţelepţi evită să facă datorii. Există însă o îndatorire pe care este bine să o împlinim, şi anume să aprindem flacăra cuiva. Cine a aprins vreo scânteie pe drumul vieţii tale? Pentru mine, primii au fost profesorii, care au venit în întâmpinarea nevoilor unui copil dintr-o familie destrămată. Apoi, când am devenit jurnalistă, au fost cititorii, care mi-au devenit admi­ ratori loiali şi prieteni, deşi pe cei mai mulţi dintre ei nu i-am văzut în viaţa mea. Ei m-au încurajat să rămân în acest domeniu atunci când îmi venea să renunţ. De asemenea, o prietenă din liceu a fost suporterul meu entuziast timp de mai bine de 60 de ani. Tuturor acestor persoane mă simt îndatora­ tă. Tu faţă de cine te simţi îndatorată?

Gândindu-ne la oamenii mari ai lumii, credem că sunt puternici. Totuşi unii eroi recunosc că, uneori, au experimentat o „lumină” mai slabă. De fapt, a fost vorba de întuneric în toată regula. Unii chiar au căzut în depresie. Albert Schweitzer, teolog, filosof, organist renumit, doctor şi misionar me­ dical, a aprins lumini în viaţa multora. El se referă la noi ca datornici: „Din când în când, lumina noastră se stinge şi este aprinsă din nou de scânteia unei alte persoane. Fiecare dintre noi avem motive să ne gândim cu deosebi­ tă recunoştinţă la cei care au aprins flacăra dinăuntrul nostru.” Aceia care prind înţelepciunea cuvintelor lui Schweitzer sunt asemenea unor atleţi care aleargă cu torţa maratonului, păstrând-o mereu aprinsă.

Datoria noastră este să fim asemenea unei flăcări veşnice, acel fel de lu­ mină pe care Isus doreşte să o vadă strălucind în noi, şi o putem avea doar dintr-o singură sursă – Dumnezeu. Prima făgăduinţă în ce priveşte lumina Sa se găseşte în cartea Geneza 1:3, care se referă la Dumnezeu ca fiind Cre­ atorul: „Să fie lumină! Şi a fost lumină.” Acest fir roşu al luminii străbate în­ treaga Scriptură, până la Apocalipsa 21:23: „Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul.” Dintre toţi purtătorii luminii, Isus este cel mai grozav. Matei 5:15,16 accentuează această idee, spunându-ne că noi suntem ase­ menea unor lumânări în sfeşnic. (Astfel, nu vom ascunde lumina sub obroc.) Apoi, aflăm care este responsabilitatea noastră ca purtători ai luminii: „Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.”

Da, Îi suntem datori până peste cap lui Hristos, pentru că El este Lumi­ na. Şi, în schimb, noi putem fi purtători ai luminii împărtăşindu-L pe Isus, iar acolo unde avem ocazia, reînsufleţind luminile slabe.

BEITY KOSSICK

 Binecuvântează, suflete, pe Domnul şi nu uita niciuna din binefacerile Lui. El îţi iartă toate fărădelegile tale, El îţi vindecă toate bolile tale.

(Psalmii 103:2,3)

Am experimentat adesea în viaţa mea făgăduinţa vindecării, dar am avut ocazia să constat că uneori Cerul tace.

Era pe la sfârşitul verii. Un consult obişnuit la ochi pentru operaţia de cataractă l-a determinat pe soţul meu să meargă la medicul specialist. După un examen amănunţit, i s-a comunicat că nu ochiul era urgenţa, ci inima… Un şoc puternic i-a cutremurat fiinţa. Inima? A funcţionat perfect de-a lun­gul celor 73 de ani. Era nevoie acum de trei bypasuri şi aorta urma să fie reînnoită, iar acestea trebuiau rezolvate nu cândva, ci urgent.

În acelaşi an, aceeaşi lună, am fost transportată de câteva ori la spital cu ambulanţa din cauza unor probleme la nivelul vezicii biliare. Până atunci nu ştiam că le am. Durerile insuportabile mă determinaseră să cred că e vorba de ceva serios, care nu se rezolvă cu ceai de mentă sau de muşeţel… Grija pentru operaţia complicată a soţului mă neliniştea, agravându-mi starea. Şi iată-ne, într-o zi, pe amândoi în clinici diferite, la distanţă mare unul de altul, programaţi pentru operaţie. Pentru mine, era prima operaţie din viaţă. Operaţia pe inimă, cu trei bypassuri şi înnoirea aortei, a decurs foarte bine. Acum eram eu la rând. Între timp, soţul meu a fost dus la o cli­ nică de recuperare, deci nu mă putea vizita.

Am suferit mult, căci, probabil, rutina intervenţiei chirurgicale face să se strecoare şi greşeli. După 13 luni, aceste greşeli din neatenţie îmi produc încă zilnic suferinţă. Dar m-am resemnat; probabil că ea va rămâne astfel pentru restul vieţii. Sunt convinsă şi mă bucur de pe acum la gândul că, odată cu reînnoirea pământului, vom primi corpuri noi cu inimi tari, sănă­ toase, care nu vor mai avea nevoie să fie „cârpite”, iar fierea mea nu va mai fi dureroasă. Nu va mai fi nevoie nici de medicamente. „Nu se va face niciun rău şi nicio pagubă pe muntele Meu cel sfânt” (Isaia 11:9).

Eu şi soţul meu dorim să lăudăm binefacerile Domnului constatate cu ocazia operaţiilor noastre. Nu vrem să uităm ce s-a întâmplat cu noi în timp ce am dormit patru, respectiv cinci ore, pe masa de operaţie… Mulţi nu se mai trezesc, dar noi ne-am trezit şi trăim cu aceste „reparaţii”, ca să poves­tim minunile Lui de care ne bucurăm zilnic.

De ce a fost nevoie să fim operaţi în acelaşi timp? Nu am înţeles. Impor­tant este că, şi cu această ocazie, am simţit mâna vindecătoare a lui Dum­nezeu, care a promis în Cuvântul Său: „Dacă vei asculta cu luare aminte de glasul Domnului…, Eu sunt Domnul, care te vindecă!” (Exodul 15:26).

ELFRIEDE STARCK – CHIRIAC

 Te iubesc cu o iubire veşnică, de aceea îţi păstrez bunătatea Mea.

(Ieremia 31:3)

Când locuiam în Devon, Anglia, unde soţul meu era pastor, am avut un vecin tare ciudat. Dacă nu-i plăcea unde parcam maşina, se îndrepta spre ea, o scuipa şi pleca. Observându-l de la fereastra casei noastre, ne întrebam dacă nu-şi exploata glandele salivare în felul acesta, pentru că toate maşinile care erau parcate pe bucata „lui” de drum aveau parte de acelaşi tratament.

Să fiu sinceră, tot ce puteam era să-i dau bună ziua şi atât. Cu siguranţă, nu-l prea aveam la inimă. Nu îndeplinea condiţiile unei persoane pe care să fi vrut să o cunosc, darămite să o iubesc. Nu simţeam deloc dorinţa să-i ofer vreo broşură cu studii biblice sau să-l invit să-L cunoască pe Dumnezeu. Totuşi m-am rugat pentru el. M-am rugat să se mute! Şi Domnul a răspuns mutându-ne pe noi din locul acela. Vă spun, nu aveam deloc sentimente pozitive faţă de vecinul nostru, domnul Smith.

Dar ce credeţi? Isus l-ar fi iubit. Nu contează de câte ori domnul Smith ar fi scuipat pe maşina Sa, Isus L-ar fi primit cu braţele deschise. L-ar fi iubit exact în acelaşi fel cum mă iubeşte pe mine. Spre deosebire de noi, El nu Şi-a făcut o listă cu oameni care îndeplinesc condiţiile, cu un caracter acceptabil, pe care să-i iubească – El pur şi simplu îi iubeşte pe toţi la fel.

Gândeşte-te la aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Pentru că ai preţ în ochii mei„. te iubesc” (Isaia 43:4).
Când citesc aceste cuvinte, încep să înţeleg puţin din ce înseamnă să fii iubit de Dumnezeu. Pentru că atunci când acceptăm dragostea Sa, în ciuda slăbiciunilor şi greşelilor noastre, aceasta ne oferă nu numai libertate şi în­ credere să fim noi înşine, ci şi privilegiul de a le spune altora că, în ochii Săi, ei au valoare, că sunt doriţi asemenea unor persoane deosebite. Conştienţi că Isus ne iubeşte şi pe noi în acelaşi fel, le putem arăta bunăvoinţă celor care ne fac probleme.

Pune deoparte ceva timp astăzi şi cugetă la cât de mult te iubeşte Dum­nezeu. Apoi, exact în acelaşi fel, ia-ţi timp să te gândeşti cât de mult îi iubeş­ te Dumnezeu şi pe cei care-ţi fac viaţa grea. Poate că acest gând te va ajuta să-i iubeşti şi tu.