Categorie: Devoțional Femei

 În Iope, era o ucenică numită Tabita, nume care, în tălmăcire, se zice Dorca. Ea făcea o mulţime de fapte bune şi milostenii.

(Faptele apostolilor 9:36)

Imaginează-ţi pentru un moment cum ar fi fost dacă, după înviere, Dorca ar fi spus: „Sunt epuizată. Oamenii aceştia aşteaptă prea mult de la mine. Voi lua o pauză.” Ce s-ar fi întâmplat atunci?

Biblia spune că mulţi au crezut în Isus după ce au auzit de învierea ei. Dar mulţi au crezut în El şi pentru că ea folosea acul şi aţa drept instrumente misionare. Oamenii au fost martorii unui creştinism pus în practică prin degetele ei iscusite, mâini care nu-şi găseau odihnă, deoarece Dumnezeu era forţa motivatoare din spatele actelor ei de binefacere.

Fiica mea este responsabilă cu programul „Cutiile dragostei”, în biserica ei. Fiecare cutie conţine o păturică cusută de mână, articole de igienă personală, jucării, cărţi, animale de pluş, jocuri şi altele. Cutiile sunt pregătite cu grijă pentru copiii de până la vârsta de 17 ani care sunt luaţi în plasament prin Serviciul de Protecţie a Copilului. Un asistent social le găseşte acestor copii familii doritoare să-i crească, apoi o sună pe fiica mea pentru o „Cutie a dragostei” care îi va fi oferită fiecărui copil atunci când este primit în noul cămin. Asistentul social îi încurajează pe copii să scrie un mesaj de mulţumire către biserica din partea căreia primesc darul.

M-am implicat şi eu în această activitate atunci când fiica mea, care locuieşte intr-un alt stat, m-a rugat să cos pături ca să le ajut pe femeile din grupul lor. O prietenă de la biserică, a cărei mamă se pricepe foarte bine la cusut pături, m-a aprovizionat cu material din belşug. Nu ne-am aşteptat niciodată la vreun cuvânt de mulţumire pentru ceea ce făceam, dar fiica mea a dat mai departe mesajul unui băieţel care mi-a stârnit curiozitatea: „Dragă biserică din…, salut, mulţumesc pentru cutie. Preferatele mele sunt căţeluşul de pluş, păturica şi jocul Ice Age. Folosesc deja periuţa de dinţi şi-mi place şi jurnalul. Căţeluşului i-am pus numele Tazz, pentru că pe păturică este cusut un pătrat cu o imagine a lui Tazz. Am grijă de el; doarme cu mine şi mă învelesc cu păturica. Mulţumesc pentru toate lucrurile. De la…”

I-am spus fiicei mele că-mi aduc aminte când am cusut împreună o păturică cu un pătrat Tazz. Materialul fusese donat de prietena mea Nancy. Mi-am dat seama că pot fi un canal prin care Dumnezeu îşi manifestă creativitatea. Iar partea mea este să cooperez cu El şi să-I slujesc. Nu sunt nici prima, nici ultima Dorca, pentru că întotdeauna vor exista femei asemenea Dorcăi în caracter, urmând exemplul lui Isus. Uneori mă gândesc că maşina mea de cusut va începe să protesteze înainte să termin mormanul de material de pe masa de cusut. Dar mă simt foarte bine să pot transmite mai departe dragostea lui Dumnezeu.

RETHA MCCARTY

 Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi.

(1 Petru 5:7)

Am ajuns la Aeroportul Internaţional Dulles devreme în acea dimineaţă pentru un zbor spre Gaborone, Botswana, Africa, via New York şi Johannesburg, Africa de Sud. După check-in, mi s-a cerut să duc bagajele la Administraţia Securităţii Transporturilor (TSA) pentru un control de securitate. Le-am rugat pe cele două persoane care urmau să facă controlul să-mi închidă bine valizele după ce termină. Au dat din cap şi am presupus că auziseră ce am spus. Dar trei minute mai târziu, am observat valizele mele pe banda mobilă şi nu erau închise bine. Făcusem multe cumpărături şi eram îngrijorată că noile mele lucruri nu aveau să fie în siguranţă, de vreme ce urmau două escale în două aeroporturi.

Eram atât de supărată, încât un reprezentant TSA a venit să mă întrebe ce se întâmplase. După ce i-am spus, şi-a cerut scuze, adăugând că acele persoane nu vorbeau limba engleză. Mi-a cerut tichetele pentru bagaje şi m-a asigurat că-mi va căuta valizele înainte de a fi îmbarcate în avion şi le va închide. Aşteptându-1 să se întoarcă, o voce îmi spunea că bagajul meu era în siguranţă şi n-aveam de ce să-mi fac griji.

După vreo zece minute, funcţionarul TSA s-a întors şi mi-a returnat tichetele. M-am bucurat când mi-a spus că cele două bagaje erau închise bine. Totuşi mă simţeam încă neliniştită, deşi auzisem acea voce care mă asigurase că totul era în siguranţă. Mă gândeam la toate cadourile pe care le cumpărasem pentru soţul şi fiica mea şi n-aş fi vrut să pierd vreunul.

Când am ajuns în Gaborone, îmi lipsea o valiză. Şi, ca situaţia să fie şi mai nefericită, era chiar valiza cu cele mai multe lucruri noi. Am înălţat în tăcere o rugăciune scurtă ca să-mi fie găsită valiza şi am auzit din nou o voce spunându-mi: „Nu-ţi face griji; valiza ta e în siguranţă.”

Bagajul meu a sosit în Gaborone două zile mai târziu. Când am mers să-l preiau, m-am îngrozit când l-am văzut aşa deteriorat. Totuşi era închis bine. Persoana de la ghişeu m-a rugat să verific înainte de a pleca cu el dacă îmi lipsea ceva. Inima îmi bătea cu putere, dar din nou acea voce îmi şopti: „Nu-ţi face griji! Valiza ta e în siguranţă!” Am verificat şi m-am mai liniştit când am văzut că, într-adevăr, totul era intact. Nu-mi lipsea nici cel mai mic lucru.

Vă invit să ne prindem de Isus în fiecare zi, predându-I toate grijile noastre. Lui chiar îi pasă de noi.

PRISCILLA MATIMBA BEN

 Din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat şi altul va fi lăsat. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată şi alta va fi lăsată. Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru.

(Matei 24:40-42)

Simţeam un amestec de teamă şi entuziasm. Pentru prima dată în viaţa mea zburam cu avionul din ţara mea nativă, Filipine, în Germania. Călătoream singură, dar mi-am făcut repede prieteni în aeroport printre cei care erau programaţi pentru acelaşi zbor. Avionul meu a aterizat în Cairo, Egipt, la ora patru dimineaţa pentru o escală destul de lungă în drum spre Frankfurt, Germania. Operatorul de la ghişeu ne-a dat numărul porţii la care urma să ne îmbarcăm pentru următorul zbor, aşa că ştiam unde să aşteptăm avionul. Urma o aşteptare lungă, aşa că am hoinărit prin aeroport, unde am întâlnit o altă tânără filipineză care ne-a invitat să aşteptăm în camera ei de hotel. Am petrecut un timp frumos împreună, făcând poze, mâncând şi sporovăind. Apoi, am mers la poarta care ne fusese indicată pentru îmbarcare. Orele treceau. Am devenit neliniştite când ni s-a părut că vedem exact avionul nostru decolând de la o poartă mai îndepărtată.

Cele două prietene m-au rugat să întreb pe cineva ce se întâmplase. Tocmai ce îmi dădusem demisia ca reprezentant de vânzări pentru cărţi religioase şi de sănătate, aşa că eram obişnuită să vorbesc cu necunoscuţi. L-am rugat pe Dumnezeu să mă conducă şi am vorbit cu managerul aeroportului. A verificat în calculator şi aşa era, numele noastre se aflau pe lista pasagerilor pentru avionul pe care tocmai îl văzusem decolând.

Am aflat mai târziu că schimbarea porţii pentru zborul nostru fusese anunţată de nenumărate ori, dar noi n-am ştiut pentru că eram la hotel. Bagajele noastre urmau să ajungă în Frankfurt, dar noi eram încă în Egipt. Nu mai erau locuri disponibile pentru zborul următor, aşa că trebuia să mai stăm în Cairo încă două zile. Asta da problemă! Nu aveam decât puţini bani. Eu aveam la mine doar 20 de dolari în geantă şi o banană răscoaptă în bagajul de mână. Am continuat să strig la Dumnezeu pentru ajutor.

Am vorbit cu managerii aeroportului, explicându-le situaţia dificilă, şi am fost foarte fericite când ne-au întins trei tichete pentru masă şi cazare gratuite. Slavă Domnului pentru că ne-au rezolvat problema şi ne-au dat ceea ce am avut nevoie. Totuşi nu a fost o experienţă prea plăcută. Dar oare cum ar fi dacă, atunci când vine Isus, vom fi atât de ocupaţi, făcându-ne toate plăcerile, încât să uităm de viaţa noastră spirituală? Cum ar fi să nu ne dăm seama că suntem atât de prinşi în agitaţia lumii, încât ratăm avertizarea din Cuvântul Său, fiind găsiţi nepregătiţi? Eu n-aş vrea să fiu lăsată în urmă când vine Isus! Haideţi să veghem şi să fim gata!

LOIDA GULAJA LEHMANN

 Curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nor, el va sluji ca semn al legământului dintre Mine şi pământ.

(Geneza 9:13)

Era o după-amiază ploioasă (nimic surprinzător în orăşelul Centralia, din Washington) şi împreună cu prietena mea Barbara ne-am hotărât să ieşim la o plimbare în acea zi de Sabat. Până am ajuns la ea acasă, ploaia se oprise şi ieşise soarele.

Drumul nostru obişnuit trece pe lângă un sanatoriu particular şi prin- tr-un cartier cu copaci înalţi şi o mulţime de câini, aşa că avem mereu la îndemână un băţ pentru a-i ţine la distanţă. Cu multe subiecte de discuţie în minte, ne-am îndreptat spre sud, mergând mai departe decât intenţionaserăm, iar apoi am hotărât să ne întoarcem spre casă. Abia atunci am observat un curcubeu superb.

A fost o binecuvântare să vedem semnul făgăduinţei lui Dumnezeu chiar în faţa noastră, pentru că amândouă simţeam nevoia să fim mângâiate în încercările prin care treceam. Dar cel mai frumos şi ciudat lucru a fost să observăm că acest curcubeu se mişca puţin câte puţin. Cu cât ne apropiam de el, cu atât părea mai aproape de mijlocul drumului pe care treceam noi.

— Barbara, priveşte, am spus. Curcubeul este chiar pe mijlocul drumului. Curând vom trece direct prin el! Şi chiar aşa a fost!
Un sentiment de veneraţie ne-a cuprins. Chiar trecusem prin acel curcubeu. Ne-am oprit şi am privit înapoi. Nu-1 mai puteam vedea deloc, aşa că ne-am întors. Câţiva metri mai departe, ne-am întors din nou şi curcubeul s-a înfăţişat iar privirilor noastre. Ne-am îndreptat în direcţia lui ca înainte, dar deja se mutase mai la răsărit de noi şi nu l-am mai putut urmări cu privirea.

N-am putut simţi curcubeul din punct de vedere fizic, desigur, dar am ştiut că fusese o binecuvântare specială pentru noi exact atunci când am avut nevoie.

Dumnezeu a promis că nu va mai distruge pământul prin potop şi ne-a dat curcubeul Său ca semn al făgăduinţei că va fi întotdeauna cu noi. Printre multele încercări care se abat asupra noastră în lumea aceasta, vedem cum ne scufundăm în apele durerii, şi în viaţa noastră zilnică simţim că nu ne putem ţine capul la suprafaţă. Zilnic îl laud pe Dumnezeu pentru că de atâtea ori îşi manifestă dragostea şi grija în cele mai surprinzătoare modalităţi.

GEORGIA LEE ANDERSON

 Acum, eu, Nebucadneţar, laud, înalţ şi slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile Lui sunt drepte şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie!

(Daniel 4:37)

Cu ocazia unei reuniuni de familie, ne strânseserăm din toate colţurile lumii în oraşul natal din Penang, Malaysia. În drum spre aeroport, unde ne duceam ca să o luăm pe sora mea, am oprit ca să mâncăm într-un local, iar nasul nostru ne semnala că „regele fructelor” se afla prin apropiere. Îi simţeam aroma de la distanţă. Pentru iubitorii de durian, această aromă este incomparabilă. Cel mai bun fruct poate fi detectat de la un kilometru depărtare. Durianul malaysian autentic trebuie cules din copac şi mâncat într-o anumită perioadă de timp. Devine din ce în ce mai dulce, după care îşi pierde din dulceaţă puţin câte puţin, până când aroma aceea incomparabilă se transformă într-o duhoare asemănătoare miasmelor din canalizare.

Gândindu-mă la surorile de peste hotare care urmau să se întoarcă acasă cu o poftă uriaşă de durian proaspăt, le-am cumpărat pe cele mai bune. Dar mai apoi, în maşină, fiica mea a fost îngrozită când a simţit mirosul de durian. Împrumutasem maşina cumnatului meu, iar ea m-a informat că acestuia nu-i plăcea mirosul de durian în maşina lui. De fapt, ea tocmai întâlnise pe cineva care îşi vindea maşina Mercedes-Benz din cauza mirosului urât de durian stricat. Iar la disconfortul meu general s-a adăugat şi faptul că zborul surorii mele avea întârziere. Eram foarte neliniştită datorită fructelor aflate în maşină, prevestind distrugerea unui lucru împrumutat. Desigur, exista varianta să le aruncăm, dar fuseseră atât de scumpe, încât nici nu ne gândeam la aşa ceva – mă gândeam la cost, dar şi la dorinţa mea de a le savura. Cealaltă variantă era să mă rog, aşa că asta am făcut.

Mai târziu, în timp ce savuram fructul, m-am dus cu gândul la aroma dulce a succesului care poate foarte uşor să se transforme într-o miasmă a aroganţei, la fel ca în cazul lui Nebucadneţar. Influenţa lui Daniel l-a făcut pe împărat să-L laude pe Dumnezeu, recunoscând că El i-a binecuvântat împărăţia. Însă nu a trecut mult şi acesta îşi etalează din nou mândria şi aroganţa, declarând că el construise acel regat prin puterea lui. Raportul ne spune că, în aceeaşi clipă, împăratul a înnebunit şi a fost izgonit, trăind ca o fiară sălbatică timp de şapte ani, până când şi-a recăpătat judecata.

Fructele de durian stricate nu se pot transforma înapoi în fructele delicioase care i-au încântat pe cunoscători, dar fiinţelor umane le-a fost dată puterea de a alege şi ocazia de a se pocăi şi a renunţa la părerea foarte bună despre propria persoană. Privind şi cunoscându-L pe Dumnezeu, ne vom da seama de păcătoşenia noastră şi vom preamări bunătatea şi îndurarea Sa pentru neamul omenesc.

SALLY LAMPHOON

 Frica de Domnul duce la viaţă, şi cel ce o are petrece noaptea sătul, fără să fie cercetat de nenorocire.

(Proverbele 19:23)

Era semn bun să vezi pe unul dintre poliţişti purtând hanorac de iarnă şi căciulă, în timp ce eu ieşisem la plimbarea de dimineaţă în tricou şi pantaloni scurţi. Tocmai ce mă întorsesem din Statele Unite cu o zi înainte. Asta însemna că temperatura scăzuse probabil sub 24°C pe timpul nopţii, ceea ce era chiar bine.

Chiar dacă fusesem plecaţi în timpul celei mai călduroase perioade din an, eu tot nu făceam faţă căldurii. Şi, în plus, „luna de miere” se terminase, noutatea trecuse, iar eu mă aflam într-o ţară străină. Mă acomodam cu greu locului în care eram şi descoperisem înăuntrul meu unele lucruri nu prea plăcute.

Simţeam cum nişte mâini foarte mari modelau acest bulgăre de lut şi era o adevărată încurajare ceea ce auzisem şi citisem despre acest stadiu al experienţei „misionare”. Călătorisem în Statele Unite de două ori în ultimele luni. Mi-a făcut bine, pentru că am petrecut un timp special cu prietenii şi familia şi ne-am bucurat vizitând mai multe locuri frumoase din ţară. Dar a fost şi dificil pentru mine, deoarece în aceste ultime luni am fost cu mintea mai mult în Statele Unite decât în Filipine.

Cu câteva săptămâni în urmă, ieşisem să facem scufundări în weekend. Ne-am bucurat, dar amândoi ne simţeam uşor deprimaţi şi ne era dor de casă. Ne-am aşezat pe pat şi-am început să vorbim despre cum ne simţeam. Apoi m-am gândit la ceva ce făcusem cu mulţi ani înainte ca nişte lucruri tulburătoare să aibă loc pe neaşteptate. Am deschis calculatorul şi am parcurs traseul evenimentelor importante din viaţa noastră împreună, momente în care intr-adevăr Dumnezeu ne ieşise în întâmpinare ca să ne scoată dintr-o situaţie dificilă sau poate că tocmai El ne adusese în acea situaţie pentru ca noi să avem privilegiul de a-L vedea la lucru. Am sfârşit prin a umple trei sau patru pagini cu situaţii în care fusese evident modul în care Dumnezeu ne-a condus. Aceasta m-a făcut să mă simt mai bine şi mult încurajată când am văzut cum tot El ne adusese în acest loc. Am scris apoi două sau trei pagini cu lucruri specifice care au fost rezolvate exact la timp ca să putem merge în Filipine. Cred că Dumnezeu vrea să mă înveţe să am încredere în călăuzirea Sa chiar dacă sentimentele mele sunt nestatornice.

Pe tine cum te-a condus Dumnezeu? îi aduci laude pentru locul în care te afli astăzi?

JANELL BRAUER

 Elisei s-a rugat şi a zis: „Doamne, deschide-i ochii să vadă. ” Şi Domnul a deschis ochii slujitorului, care a văzut muntele plin de cai şi de cară de foc împrejurul lui Elisei.

(2 împăraţi 6:17)

O frumoasă potecă prin pădure înconjoară cele zece hectare ale proprietăţii noastre. Când ies la plimbare, de obicei îmi petrec timpul rugându-mă sau cântând imnuri de laudă lui Dumnezeu. În mijlocul acestui ţinut împădurit, Dumnezeu mi-a vorbit adesea ca un „susur blând şi subţire”.

Odată, mi s-a întâmplat asta după ce aflasem că aveam nevoie de o pereche nouă de ochelari. Ca să economisesc ceva bani, am decis să păstrez ramele de la cei vechi, aşa că am lăsat ochelarii la optometrist pentru câteva zile. Acest lucru I-a oferit lui Dumnezeu ocazia unică de a-Şi etala minunăţiile creaţiei. Există o largă varietate de animale sălbatice care trăiesc pe proprietatea noastră şi uneori am fost binecuvântată să întâlnesc unele dintre ele. Plecând la plimbare, I-am reamintit Domnului că, neavând ochelarii la mine, trebuia să-mi scoată în cale nişte animale mai mari, precum o căprioară sau un cal, dacă voiam să văd ceva în ziua respectivă. Desigur, aceasta m-am gândit eu că era singura soluţie.

Ştiai că Dumnezeu chiar are un simţ al umorului foarte dezvoltat? În loc să întâlnesc un animal de dimensiuni mari, am văzut pe cărare o broscuţă cât unghia de la degetul mic. Asta poate că nu e prea amuzant, dar lasă-mă să-ţi spun că avea o culoare portocaliu-strălucitor atât de intensă, încât nu aveam cum să n-o observ, chiar şi fără ochelari. Dumnezeul meu are o mie de căi, despre care eu nu ştiu nimic.

O altă ieşire cu Dumnezeu la pimbare mi-a rămas întipărită în minte pentru totdeauna. Fiul meu, făcând parte din marina Statelor Unite, fusese detaşat într-o zonă de conflict din Afganistan. Într-o zi, mă aflam la plimbare şi vorbeam cu Dumnezeu în rugăciune. Aveam o povară în suflet pentru fiul meu şi mă rugam stăruitor pentru siguranţa lui pe plan fizic, mental şi spiritual. În prima parte a drumului, am observat o bufniţă care stătea pe o creangă deasupra pârâului. „Îţi mulţumesc, Doamne, pentru această binecuvântare”, m-am rugat. La întoarcere, bufniţa se afla tot acolo. În ambele dăţi, şi-a întors capul şi ne privea cum eu şi câinele Yorkie al mamei ne îndepărtam. În această phmbare, Dumnezeu a vorbit inimii mele şi mi-a spus: „Kathy, aşa cum acea bufniţă te privea pe tine şi pe Rufus, la fel am Eu grijă de John.”

Aştept ziua când îl voi putea întreba pe Dumnezeu dacă mi-a ferit fiul din pericol în acea zi sau dacă a liniştit doar temerile inimii unei mame. Atunci El ne va deschide ochii cu adevărat.

KATHY HULL

 Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuşi niciuna din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru.

(Matei 10:29)

Ne confruntam cu o mare lipsă de resurse financiare. Şi ca lucrurile să se înrăutăţească şi mai mult, o scurgere de la apartamentul de deasupra noastră ne-a obligat să refacem baia, ceea ce a însemnat cheltuieli în plus la bugetul nostru şi aşa restrâns. A fost o săptămână foarte dificilă pentru familia mea.
În acea zi de joi, m-am trezit, ca de obicei, la 5:30, ca să petrec un timp cu Dumnezeu cât încă era linişte în casă. Mi-am deschis inima în faţa Domnului, predând fiecare moment al acelei zile în mâinile Sale. L-am rugat să preia controlul asupra oricărei provocări şi probleme. Apoi am citit pasajul din 2 Corinteni 5:1,2, care vorbeşte despre locaşurile noastre din cer.

În acea dimineaţă, îndreptându-mă spre a doua programare din ziua respectivă, am realizat că o curea de la sanda se lărgise, iar când am ajuns la cabinetul doctorului, mi-am dat seama că nu avea să mă ţină până la sfârşitul zilei. Mai aveam lucruri de rezolvat în diverse părţi ale oraşului, aşa că am rugat-o pe secretara de la cabinet să-mi împrumute un capsator ca să-mi fixez cureaua. M-am rugat în tăcere ca Dumnezeu să mă ajute să rezolv problema aceasta, pentru că nu mai aveam timp să mă întorc acasă să-mi schimb sandalele şi nici bani îndeajuns ca să-mi cumpăr o pereche nouă. Totuşi, după ce am ieşit de la doctor, m-am decis să merg în centru şi să mă uit după nişte sandale la reducere.

Pe strada principală am dat peste un mic magazin cu încălţăminte. M-am tot uitat, neştiind ce să aleg, din moment ce nu aveam prea mulţi bani la mine şi nicio carte de credit sau vreun cec. Unul dintre vânzători s-a apropiat de mine şi s-a oferit să mă ajute. I-am spus că aveam nevoie de o pereche de sandale confortabile care erau la reducere. Mi-a spus să aleg o pereche care-mi plăcea din cele expuse pe raft. Mi-am ales o pereche care se potrivea cu rochia care o purtam, iar el mi-a adus numărul potrivit.

Ieşind din magazin încălţată cu noua mea pereche de sandale de zece dolari, renunţând la celelalte, am privit în sus şi I-am mulţumit lui Dumnezeu că are grijă de fiecare detaliu din viaţa mea. „De multe ori vine nenorocirea peste cel [cea] fără prihană, dar Domnul îl scapă totdeauna din ea” (Psalmii 34:19). Când vine nenorocirea, să ne aducem aminte că nicio frunză sau vrabie nu cade din copac fără ca Dumnezeu să ia aminte.

HALVA ROŞA DA SILVA

 Aşadar, cât avem prilej, să facem bine la toţi, şi mai ales fraţilor în credinţă.

(Galateni 6:10)

– Te rog, vezi ce poţi face pentru acest aplicant, îmi spuse secretara, deschizând uşa de la biroul meu.

Cu taxe care rămăseseră aceleaşi în ultimii 30 de ani, perioada de înscriere anuală pentru adulţi la cursuri cu frecvenţă redusă sau de seară generase aceleaşi mulţimi copleşitoare. Ca director al şcolii, eu programasem cursurile. Iar unele erau programate în serile de vineri.

Tânăra, într-o manieră ezitantă şi foarte încurcată, mi-a explicat:
– Aş vrea să mă înscriu la cursul de engleză, dar mai este loc doar pentru cel care se ţine miercuri şi vineri. Eu păzesc Sabatul şi nu pot participa la ore vineri seara. Ar fi posibil să fiu transferată într-o altă clasă?

Am înţeles de ce fusese trimisă la mine. Îmi exprimasem nemulţumirea legată de numărul de studenţi într-o clasă, motivând că nu puteam risca să ajungem în situaţia de a avea mai mulţi participanţi decât încăpeau în sală, deşi rareori participarea la cursuri fusese 100%. Dădusem instrucţiuni ca viitorii aplicanţi să se înscrie de-acum pentru sesiunea a doua. Cei din echipa mea erau aproape siguri de rezultat, în timp ce aşteptau să vadă dacă aveam să rămân la principiile mele în cazul unui alt păzitor al Sabatului.

M-am întrebat: Oare a venit de curând la credinţă şi are nevoie să fie încurajată? Să-i spun că o înţeleg, pentru că şi eu am trecut prin aceeaşi situaţie în trecut? Poate îi va fi mai uşor dacă-i spun că împărtăşesc şi eu aceeaşi credinţă şi convingeri. N-am făcut nimic din toate acestea. I-am spus scurt:
– Aşteaptă sesiunea a doua de înscrieri şi, cel mai probabil, vei fi transferată într-o altă clasă.

M-a privit abătută, mi-a mulţumit cu o voce stinsă şi-a plecat.

De ce afişasem o faţă atât de inexpresivă şi indiferentă? N-am întrebat-o cum o cheamă sau la ce biserică mergea. Aş fi putut să o înscriu într-una din clasele disponibile şi apoi să o transfer după o săptămână. Mi se oferise ocazia să fac un bine unei surori în credinţă şi am dat greş. N-am urmat sfatul „să întăreşti pe fraţii tăi” (Luca 22:32). Mi-am dat seama că nici măcar n-am înălţat o rugăciune în tăcere: „Doamne, arată-mi ce decizie să iau.”

Este atât de uşor să lăsăm ca agitaţia vieţii de zi cu zi să se interpună între noi şi datoria pe care o avem faţă de Dumnezeu, faţă de fraţii şi surorile noastre şi chiar faţă de noi înşine. Să ne aducem mereu aminte că trebuie să ne rugăm permanent: „Doamne, învaţă-mă să arăt bunătatea Ta plină de iubire. Fă ca inima mea să ia aminte la îndemnurile Tale!”

HORTENSE HEADLEY

 Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va însănătoşi.

(Iacov 5:15)

în aprilie 2006, m-am implicat împreună cu soţul meu intr-un program evanghelistic organizat de uniunea noastră de conferinţe din Nigeria. Programul a durat două săptămâni, în diverse locaţii şi cu vorbitori diferiţi. Soţul meu urma să predice intr-un loc, iar eu intr-altul, în acelaşi oraş. A fost o experienţă frumoasă pentru mine, fiind prima dată când ţineam o sesiune de evanghelizare.

La sfârşitul primei seri, ne aflam la cină când soţul meu şi-a muşcat obrazul într-o parte şi a ţipat. Nu aveam nicio idee ce i se întâmplase. Puţin ne dădeam noi seama că avusese loc cel mai groaznic accident care ţi se poate întâmpla acasă. După ce i-am ţinut capul un timp, a spus că vrea să facă un duş rece. Dar imediat ce apa i-a atins capul, a simţit furnicături la nivelul craniului. Şi asta a fost tot – a paralizat. Nu putea scoate niciun cuvânt. Trebuia să-mi apropii urechea de gura lui ca să înţeleg ce spunea. Am fost la cele mai bune spitale din jur, dar în zadar. Îi mulţumesc Domnului că membrii şi liderii bisericii ne vizitau dimineaţa şi seara ca să se roage împreună cu noi. Acesta a fost singurul ajutor pe care l-am primit. Bineînţeles că soţul meu nu a mai putut continua seria de evanghelizare.

Săptămânile au trecut fără nicio schimbare în starea sa. După o lună, am reuşit să zburăm în Houston, Texas, la tratament. O prietenă de-a mea lucra acolo, la Spitalul Judeţean.

Testele medicale au arătat că soţul meu, prin acea muşcătură, şi-a tăiat, cumva, nervii cranieni care controlau mişcarea. Medicul ne-a explicat că, de obicei, pacientul moare sau rămâne paralizat cel puţin nouă luni. Dar slavă lui Dumnezeu, nu numai că soţul meu trăieşte, dar şi-a revenit fără medicaţie – un răspuns clar la rugăciunile noastre!

Te confrunţi astăzi cu vreo boala sau alte provocări care-ţi ameninţă viaţa? Ai încredere deplină în Dumnezeu şi, la momentul potrivit, El te va izbăvi. Soţul meu şi cu mine suntem dovada vie a acestui fapt şi tu vei fi la fel. Nu este niciun secret cu privire la ce poate Dumnezeu să facă. Ce a făcut El pentru mine, va face, cu siguranţă, şi în cazul tău.

COMFORT NNENNA ABALI