Categorie: Devoțional Femei

Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate.
1 Corinteni 13:4

În ultimul an de liceu, am trăit cea mai frumoasă definiție a dragostei. Lois și Bob Pratt, directorul meu de la Adelphian Academy din Holly, Michigan (SUA), m-au primit în casa lor și mi-au schimbat viața pentru totdeauna. M-au iubit și mi-au oferit stabilitate.

Am învățat multe lucruri de bază, cum ar fi să dau la o parte decorul de pe o masă ca să șterg întreaga suprafață, nu doar în jurul lui. Bob m-a lăsat să fiu asistentă la cursul de doctrină biblică pe care îl preda. Am fost uimită că avea încredere în mine să-mi corectez singură lucrarea. Fiind asistentă, am putut contribui la costurile educației mele. Mama Pratt m-a dus la cumpărături și m-a îmbrăcat din cap până-n picioare pentru weekendul de absolvire. Cu multă înțelepciune, m-au trimis la Emmanuel Missionary College (acum Andrews University) chiar în ziua absolvirii. Le-am trimis o scrisoare de treizeci de pagini în prima săptămână – îmi era atât de dor de ei!

Ei au oficiat nunta mea, în 1958, și m-au primit din nou în casa lor în timp ce soțul meu era în armată și eu eram însărcinată cu al doilea copil. Mama Pratt și-a luat concediu de la spitalul unde fusese șefă la sala de nașteri și m-a asistat la nașterea lui Steven. Fetele lor au avut grijă de fetița mea de cinci ani, Sharilyn, în acea perioadă. Când căsnicia mea s-a destrămat, nu m-au abandonat niciodată.

Toată viața mea am tânjit după dragostea maternă pe care mama, care avea propriile răni, nu mi-a putut-o oferi. Am tot încercat să-i câștig iubirea, dar n-a fost să fie. Mi-a lipsit și dragostea tatălui meu, care m-a părăsit. Părinții mei au divorțat când aveam patru ani, iar eu nu l-am mai văzut pe tata până la vârsta de șaptesprezece ani.

Am ales să definesc dragostea devenind asistent-capelan într-un spital, unde am reflectat iubirea lui Dumnezeu în slujirea mea pastorală voluntară. Dragostea a însemnat să iau cina cu o prietenă și să-i ofer o clipă de liniște departe de patul nepotului ei pe moarte. Dragostea a însemnat să-mi pun la dispoziție darurile modeste pentru a consilia persoane în nevoie. Dragostea a însemnat să cumpăr o rochie nouă pentru o elevă de liceu și să-i ofer cartele telefonice, gustări și lenjerie pentru căminul ei de la Cedar Lake Academy.

Îți mulțumesc, Doamne, pentru oamenii care mi-au arătat ce înseamnă dragostea în moduri practice și mi-au umplut viața cu dovezi ale grijii și mângâierii Tale! Fă ca fiecare dintre noi să definim dragostea în același mod.

Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei.
Ioan 13:34,35

La începutul fiecărui an, aleg un cuvânt asupra căruia să mă concentrez în timpul care urmează. De zece ani fac acest lucru. Îmi notez în jurnal angajamentul de a mă concentra asupra acelui cuvânt. Scriu o listă de cântări care conțin cuvântul ales și găsesc versete biblice care îl reflectă. Căutând un nou cuvânt pentru anul acesta, am citit Galateni 5:22,23 și am fost surprinsă că nu alesesem niciodată primul rod al Duhului: dragostea! Pe măsură ce se apropia luna februarie, am început să mă gândesc la modul în care Dumnezeu ar putea să mă folosească de Ziua Îndrăgostiților pentru a împărtăși dragostea Sa cu alții. Am decis să fac fursecuri. Soțului meu, Ron, îi plac fursecurile cu ovăz și stafide, așa că am hotărât să le coc pentru el și să le împart și altora.

Cu o zi înainte de Ziua Îndrăgostiților, am pregătit aluatul și am început să coc fursecurile. Le-am făcut mari și, ca să fie amuzant, le-am dat formă de inimă. Au ieșit foarte frumoase și gustoase. A doua zi, m-am întâlnit cu un grup de doamne și am sărbătorit dragostea noastră una pentru cealaltă, împărțind felicitări și gustări speciale. Ne-am simțit minunat împreună. Fursecurile în formă de inimă au fost foarte apreciate. Câteva dintre doamne nu au putut veni la întâlnire. Mai aveam fursecuri și m-am simțit îndemnată să le duc celor care lipsiseră.

Am condus până la casa uneia dintre ele și a fost încântată de darul și felicitarea primite. Apoi, am mers la Debbie. Era singură în acea zi. Soțul ei murise recent și îi simțea enorm lipsa. S-a bucurat nespus să primească un cadou de Ziua Îndrăgostiților din partea grupului nostru, dar mai ales felicitarea semnată de toate. A contat mult pentru ea să știe că nu am uitat-o. În timp ce stăteam de vorbă, mi-a povestit lucruri minunate despre soțul ei și momentele speciale petrecute împreună. I-am spus cât de mult o iubim și că ne rugăm pentru ea. Apoi, am întrebat dacă putem să ne rugăm împreună. Ne-am plecat, ne-am ținut de mâini și ne-am rugat. Ne-am îmbrățișat și am plecat plină de bucurie. A fost o modalitate minunată de a-i dărui dragostea noastră.

Sunt atât de recunoscătoare că Dumnezeu ne oferă ocazii în fiecare zi să împărtășim dragostea noastră și dragostea Lui cu cei din jur. Să căutăm în mod activ aceste oportunități. Sunt peste tot în jurul nostru. „Preaiubiților, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții” (1 Ioan 4:11).

A venit o femeie din Samaria să scoată apă. „Dă-Mi să beau!”, i-a zis Isus.
Ioan 4:7

Chiar și cu această persoană minunată, pe care o iubesc, am eșuat. Am lăsat agitația vieții, presiunile prezentului să mă facă să o uit și să o las la marginea comunității mele. „Aș fi putut, aș fi vrut, ar fi trebuit cele mai triste și banale expresii sunt adesea adevărate. Dacă aș fi dat curs acelor îndemnuri trecătoare de la Dumnezeu, să o caut, în loc să pun responsabilitatea de a o susține pe seama altora. Dacă aș fi fost o prietenă mai bună… Dar n-am fost.

Prietena mea este generoasă și bună. Mă iubește sincer, iar în acest moment în care mi-am dat seama că nu i-am fost aproape, și regret profund, știu că Dumnezeu va continua să umple prietenia noastră cu bucurie, râsete, peisaje împărtășite, iubire și zile minunate de înot în ape limpezi și răcoritoare – plăcerea noastră comună.

Dacă te simți copleșită de „acum”, dacă prieteniile îți sunt tensionate, dacă înăuntrul tău simți uscăciune și sete, poate că ești asemenea femeii pe care Isus a întâlnit-o lângă fântâna lui Iacov – ascultă ce i-a spus El:

„Isus i-a răspuns: «Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăși sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică»” (Ioan 4:13,14).

Dumnezeu este atât de bun și de generos! Ne spune: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și cine este Cel ce-ți zice: «Dă-Mi să beau!», tu singură ai fi cerut să bei, și El ți-ar fi dat apă vie” (Ioan 4:10; subliniere adăugată).

Astfel dar, după cum L-ați primit pe Hristos Isus, Domnul, așa să și umblați în El, fiind înrădăcinați și zidiți în El, întăriți prin credință, după învățăturile care v-au fost date, și sporind în ea cu mulțumiri către Dumnezeu.
Coloseni 2:6, 7

Îți amintești prima dată când L-ai întâlnit pe Isus? Ce ai simțit? Ai fost copleșită de bucurie și pace? Ți-a fost inima plină de recunoștință pentru harul și îndurarea Lui? Oh, știu că a fost o experiență frumoasă. Chiar acum, când mă gândesc la propria întâlnire cu El, inima mi se umple de emoție.

Când David trecea printr-o perioadă dificilă, Biblia spune că „s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul, Dumnezeul lui” (1 Samuel 30:6). În timp ce alții căutau să-i ia viața, David s-a întors către Dumnezeul lui. Văzuse călăuzirea Domnului în viața sa. De fapt, Dumnezeu spune despre el: „L-am găsit pe David, fiul lui Iese, om după inima Mea, care va împlini toate voile Mele” (Faptele apostolilor 13:22).

Când citim Scriptura, vedem că umblarea lui David cu Dumnezeu nu a fost una ușoară. A avut multe suișuri și coborâșuri spirituale. A fost pe înălțimi glorioase și „în valea umbrei morții”, dar, prin toate acestea, David nu și-a pierdut niciodată credința în Dumnezeu. S-a smerit înaintea Lui când a fost confruntat cu păcatul său. A continuat să umble cu Dumnezeu în umilință, învățând zi de zi din lecțiile Domnului. Era ca un „pom sădit lângă ape… care nu încetează să aducă rod” (Ieremia 17:8).

Ce putem învăța din exemplul lui David? Este ușor de spus, dar greu de trăit. Însă nu este imposibil, căci, după cum spune Pavel: „Pot totul în Hristos, care mă întărește” (Filipeni 4:13). Suntem chemați să creștem zilnic în Hristos. Pe măsură ce citim Scriptura și ne înrădăcinăm în ea, pe măsură ce bem din apa vie și ne potolim setea de neprihănire, creștem în Isus. Când ne trăim zilnic credința, inimile noastre vor fi pline de recunoștință, căci vom vedea harul și îndurarea lui Dumnezeu lucrând în viețile noastre. Transformându-ne, întărindu-ne în moduri care Îl onorează pe El și îi încurajează pe ceilalți.

Tată ceresc, Îți mulțumim pentru mila pe care ne-o arăți în fiecare zi! Dorim să creștem zilnic în căile Tale. Tânjim să fim înrădăcinate în credință și inimile noastre să se reverse în recunoștință și laudă. Amin!

Îmi vei arăta cărarea vieții; înaintea Feței Tale sunt bucurii nespuse și desfătări veșnice, în dreapta Ta.
Psalmii 16:11

Pe măsură ce navighez prin multiplele roluri și responsabilități din viața mea – de la familie la carieră și tot ce se află între ele –, găsirea adevăratei fericiri poate părea uneori un scop imposibil de atins. Într-o lume plină de incertitudini, de ce pare fericirea atât de greu de găsit? În copilărie, am trecut prin vremuri dificile, dar m-am agățat de speranța găsită în Biblie, în special în versetul din Iacov, care spune: „Să priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurite încercări, ca unii care știți că încercarea credinței voastre lucrează răbdare” (Iacov 1:2,3; subliniere adăugată). Experiențele copilăriei m-au învățat că fericirea autentică nu depinde de condițiile exterioare, ci este cultivată în interior, printr-o credință profund ancorată în Cuvânt.

Ai experimentat acea fericire care depășește suișurile și coborâșurile vieții sau încă o cauți? Eu am descoperit că sunt cu adevărat fericită atunci când îi slujesc pe alții. Ca femei, putem găsi fericirea în slujirea celorlalți – în familie, biserică, comunitate sau la locul de muncă. Când mă dăruiesc altora, trăiesc un sentiment profund de împlinire. Așadar, poate te întrebi: Cum găsim fericirea autentică? „Ea este îmbrăcată cu tărie și slavă și râde de ziua de mâine” (Proverbele 31:25). Gândește-te la toate provocările prin care ai trecut și unde ești acum. Eu am descoperit că tăria, reziliența și harul m-au condus spre o fericire mai profundă. „Bucuria Domnului va fi tăria voastră” (Neemia 8:10; subliniere adăugată).

Ai încredere în planul lui Dumnezeu pentru tine, chiar și în mijlocul incertitudinii. Cultivă un spirit de recunoștință și concentrează-te asupra binecuvântărilor din viața ta. Predă-ți voința în mâinile lui Dumnezeu și încrede-te în promisiunile Lui: „«Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi», zice Domnul, «gânduri de pace, și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde»” (Ieremia 29:11).

Încep să învăț că fericirea se găsește într-o relație profundă și statornică cu Dumnezeu. Îmbrățișarea principiilor mulțumirii, slujirii și recunoștinței mă ajută să experimentez o fericire autentică. Pe măsură ce caut să-mi ancorez viața în credință și să-mi aliniez inima la adevărul lui Dumnezeu, fericirea devine o alegere zilnică și nu o destinație. Este, cu adevărat, o călătorie care transformă. Rugăciunea mea este ca fiecare dintre noi să experimentăm bucuria pe care Dumnezeu ne-o oferă zi de zi.

Așadar, credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.
Romani 10:17

Cam pe la douăzeci de ani, sufeream aproape zilnic de migrene. La acel moment nu știam că erau cauzate de alergii alimentare. Fața mi se umplea de acnee, iar durerea de cap mă paraliza. Rămâneam fără energie și mă simțeam ca și cum aș avea o sută de ani.

Fiind membră a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din Norwalk, California, și îmi plăcea să fiu implicată în multe proiecte pe care biserica le desfășura în oraș. Aceste proiecte cuprindeau o brutărie, o librărie și o grădiniță, printre altele. Membrii bisericii găteau, prin rotație, prânzul pentru aproape treizeci de voluntari care lucrau zilnic în aceste proiecte.

Într-o zi, când îmi venise rândul să pregătesc prânzul, m-a lovit din nou o migrenă teribilă. Deși știam că toți se bazau pe mine pentru masă, mă simțeam neputincioasă, copleșită de slăbiciune. M-am rugat: „Doamne, Tu știi cum mă simt azi și ce sarcină mă așteaptă. Ai promis că celor ce n-au putere le vei da tărie (Isaia 40:29). Am nevoie de asigurarea Ta că pot face toate lucrurile prin Hristos, care mă întărește (Filipeni 4:13). Aleg să mă încred în Cuvântul Tău.”

Sprijinindu-mă cu toată ființa pe Dumnezeu și ținându-mă strâns de aceste promisiuni minunate, am ieșit din casă, m-am dus la bucătărie și am început să pregătesc masa. În mod uimitor, energia de care aveam nevoie a venit. Durerea a dispărut și am reușit să gătesc. Am avut chiar puterea să spăl vasele și să pun totul la loc.

După două ore, m-am întors acasă pe jos. De îndată ce am intrat pe ușă, durerea a revenit și energia m-a părăsit complet. Totul s-a întâmplat atât de brusc, atât de intens, încât nu am avut niciun dubiu: Dumnezeu mă susținuse în mod miraculos pentru sarcina din acea zi. O, cât I-am lăudat Numele Sfânt!

Domnul m-a învățat o lecție neprețuită în acea zi, iar eu am învățat să mă sprijin pe promisiunile Lui pentru ajutorul de care am nevoie. Când cer ceva după Cuvântul Său, El răspunde mereu. Biblia este plină de promisiuni minunate pe care El ne roagă să le cerem – ca să le putem primi.

Dragi prietene, vă invit să ne încredem astăzi în Cuvântul lui Dumnezeu! Cel ce a făcut promisiunea este credincios!

Cel ce a sădit urechea s-ar putea să n-audă? Cel ce a întocmit ochiul s-ar putea să nu vadă? Cel ce pedepsește neamurile s-ar putea să nu pedepsească, El, care i-a dat omului pricepere?
Psalmii 94:9,10

Se pare cu adevărat că lumea merge din rău în mai rău. Cu pandemia, variola maimuței, războiul din Ucraina și tulburările din multe locuri, toți suntem afectați și suferim într-un fel sau altul. Dar chiar și în vremuri dificile, psalmistul ne amintește că Dumnezeu este atotputernic. El este mereu acolo când avem nevoie de El. Cum ar putea Cel care a creat totul să nu aibă puterea de a ne ajuta dacă Îi cerem? Mai mult decât atât, El știe deja ce avem nevoie înainte ca noi să cerem, chiar înainte să știm noi înșine.

Adesea, cuvântul „pedeapsă” are o conotație negativă, dar uneori ceea ce noi considerăm a fi o pedeapsă este, de fapt, o situație pe care Dumnezeu o folosește ca să ne învețe. Una care ne va întări pentru zilele ce vor urma. Chiar și în acele momente de dificultate și tristețe, Dumnezeu promite: „Căci Domnul nu-Și lasă poporul și nu-Și părăsește moștenirea” (Psalmii 94:14). El nu ne părăsește niciodată, chiar dacă uneori avem impresia că ar fi făcut-o. Iar acest adevăr îmi aduce pace și liniște profundă.

„Dacă n-ar fi Domnul ajutorul meu, cât de curând ar fi sufletul meu în tăcerea morții! Ori de câte ori zic: «Mi se clatină piciorul», bunătatea Ta, Doamne, mă sprijină totdeauna. Când gânduri negre se frământă cu grămada înăuntrul meu, mângâierile Tale îmi înviorează sufletul” (Psalmii 94:17–19; subliniere adăugată).

Așadar, chiar și în clipele în care suntem ispitiți, obosiți și pe punctul de a cădea, Dumnezeu este acolo să ne ajute – trebuie doar să Îi cerem. Chiar și în neliniștile care ne fură pacea, Dumnezeu este prezent ca să ne mângâie și să ne întărească sufletul. Dacă ne amintim ce a făcut Dumnezeu pentru noi în trecut, vom fi încurajate că El ne va ajuta și în viitor.

„Dar Domnul este turnul meu de scăpare, Dumnezeul meu este stânca mea de adăpost” (Psalmii 94:22). Trecem cu toții prin vremuri dificile, iar dacă și tu treci astăzi printr-o astfel de perioadă, oprește-te o clipă și amintește-ți cum te-a ajutat Domnul în trecut! Oricât de grea ar fi situația, oricât de dureroasă ar fi suferința, Dumnezeu este întotdeauna aproape de copiii Săi.

Îi tămăduiește pe cei cu inima zdrobită și le leagă rănile.
Psalmii 147:3

Lumea s-a năruit când bebelușul meu de șase luni, plin de energie, s-a îmbolnăvit grav dintr-odată. Indiferent ce încercam, nu reușeam să-i alin plânsul de durere. După ce l-am dus de urgență la Centrul Medical Adventist din Manila, Filipine, medicii ne-au dat un diagnostic înfricoșător: intususcepție ileocolică – o afecțiune în care o porțiune din intestin se pliază în interiorul altei porțiuni, provocând o blocare amenințătoare de viață. Ne-au spus că era nevoie de intervenție chirurgicală imediată. Frica copleșitoare și neputința pe care le-am simțit nu pot fi descrise în cuvinte. Inima mea era sfâșiată de durere. Când eu și soțul meu ne-am uitat la băiețelul nostru în timp ce era dus spre sala de operații, am simțit întreaga greutate a situației. Tot ce puteam face era să ne rugăm – nu aveam altă opțiune.

Îmi amintesc bine cum i-am strâns mâna soțului în timp ce ne-am pus pe genunchi și ne-am rugat cu disperare, cerându-I lui Dumnezeu să-i călăuzească pe chirurgi și să-l vindece pe fiul nostru. În acele momente, am simțit o nevoie arzătoare de a-mi pune toată încrederea în Dumnezeu.

Această experiență mi-a adâncit profund credința și mi-a întărit convingerea în promisiunea din Psalmii 147:3 – că Dumnezeu vindecă inimile zdrobite și le leagă rănile. În timp ce așteptam cu sufletul la gură, în cele două ore și jumătate de operație, acea promisiune a rezonat în mine cum nu o mai făcuse niciodată.

Credința creștină ne învață să ne agățăm de Dumnezeu în vremuri grele, crezând că El vede durerea noastră și lucrează totul spre binele nostru. Această experiență mi-a consolidat încrederea în puterea rugăciunii, mai ales în vremuri de criză. Credem că Dumnezeu nu este departe, ci implicat în viețile noastre. Pe măsură ce mă rugam pentru vindecarea fiului meu, această convingere a fost ancora mea. Nu mai era doar despre o minune – era despre a mă supune voii lui Dumnezeu, încredințându-mă că planul Lui e perfect, chiar și atunci când nu-l înțeleg.

În mod miraculos, operația fiului meu a fost un succes, iar el a început să se recupereze. Astăzi, este sănătos și puternic – o dovadă a milei lui Dumnezeu. Această experiență mi-a întărit credința că Dumnezeu este întotdeauna cu noi, chiar și în cele mai întunecate momente. El ne aude rugăciunile și este credincios să aducă vindecare și mângâiere la timpul potrivit. Privind înapoi la acele clipe grele, îmi amintesc cât de esențială este credința, mai ales în furtunile vieții. Oricât de intensă ar fi furtuna, putem găsi pace și putere ținându-ne strâns de promisiunile lui Dumnezeu, indiferent de rezultat.

Ascultă, Dumnezeule, strigătele mele, ia aminte la rugăciunea mea!
Psalmii 61:1

Multe femei visează să aibă un copil, mai ales când sunt îndrăgostite și fericite în căsnicie. Eu și soțul meu ne-am căsătorit acum aproape zece ani și am decis să avem un copil la scurt timp după aceea. Să văd cele două liniuțe pe testul de sarcină a fost unul dintre cele mai minunate momente. Bucuria și speranța din inimile noastre erau de neegalat!

La șase săptămâni, am început să am sângerări ușoare și medicul m-a trimis la o ecografie. M-am rugat fierbinte ca Dumnezeu să-mi salveze copilul. În timpul ecografiei, tehnicianul mi-a spus că nu se detectează activitate cardiacă, dar că se va confirma la următorul control, peste o săptămână. Inima mea era frântă și mi-am petrecut săptămâna rugându-mă continuu pentru o minune. Versetul meu preferat îmi amintea: „De la capătul pământului strig către Tine cu inima mâhnită și zic: «Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine»” (Psalmii 61:2). Eram convinsă că Dumnezeu îmi va răspunde.

La ecografia de urmărire, am primit vestea dureroasă: „Sarcină pierdută.” De ce m-a lăsat Dumnezeu? Cu ce am greșit? Am simțit că Dumnezeu nu mai are grijă de mine. În durerea mea, m-am întors la Cuvântul lui Dumnezeu și am studiat povestea Anei, care s-a confruntat cu infertilitatea. I-am dus lui Dumnezeu rugămintea mea și, asemenea Anei, am promis că, dacă-mi va dărui un copil, îl voi consacra în slujba Lui. La scurt timp după pierderea sarcinii, am rămas din nou însărcinată. Eram sigură că Dumnezeu îmi răspunsese, la fel cum făcuse cu Ana.

Opt săptămâni mai târziu, am început din nou să sângerez și am pierdut a doua sarcină. Întrebările au revenit în forță. În acea perioadă, am aflat de o clinică specializată în depistarea cauzelor infertilității. În cele din urmă, am rămas din nou însărcinată și am dus sarcina la termen. În fiecare zi a sarcinii m-am rugat, încredințând viața copilului meu lui Dumnezeu – și ce binecuvântare a fost ea!

Privind în urmă, văd că timpul lui Dumnezeu este desăvârșit. Chiar dacă, asemenea Martei, ne gândim că răspunsul Domnului a venit prea târziu, putem avea încredere în El – chiar și atunci când nu ne dă ceea ce ne dorim, atunci când ne dorim.

Oricât de greu ne-ar fi să vedem în momentele noastre de durere, Dumnezeu știe ce este cel mai bine pentru fiecare dintre noi. Putem avea încredere deplină în dragostea Lui, oricum ar alege să Se descopere în viețile noastre.

Avrame, nu te teme! Eu sunt scutul tău și răsplata ta cea foarte mare.
Geneza 15:1

Frica. Cu toții am experimentat-o. Într-o măsură mai mare sau mai mică, știm cum frica ne poate paraliza și amorți, lăsându-ne neputincioși. Dar frica nu este întotdeauna un lucru rău. Uneori, ne poate proteja de ceva care ne-ar putea pune în pericol viața sau integritatea. Totuși, chiar și cu această conștientizare, rămâne adevărat că frica nu este niciodată un sentiment bun sau plăcut.

Ca deținători ai unei mari averi, Avram și Sarai erau în vârstă și se temeau că nu aveau cui să lase moștenirea lor. Cuplul suferea profund din cauza lipsei unui moștenitor legitim, iar această povară le apăsa zilnic pe inimă. Sarai era deja bătrână și fusese stearpă încă din tinerețe. Acum, la vârsta înaintată, știa, fără nicio îndoială, că nu va avea copii niciodată. Și Avram își pierduse speranța că va deveni tată. Cine le va continua neamul? Cui îi vor lăsa averea? Erau profund dezamăgiți.

Deși avea nepoți și slujitori loiali care îi erau ca niște fii, Avram tânjea după un fiu al său. Oare nu-i promisese Dumnezeu că va fi tatăl multor neamuri? Dar timpul trecea, vârsta înainta, iar binecuvântarea promisă tot nu venea. Avram a învățat să accepte dezamăgirea și frica.

Totuși, El Îl slujea pe Dumnezeul imposibilului, și pentru El nu există obstacole imposibil de depășit. El nu întârzie, dar nici nu Se grăbește. Cel ce a făcut promisiunea este credincios. Domnul a binecuvântat-o pe Sarai și ea a rămas însărcinată la vârsta de nouăzeci de ani, născând un băiețel frumos, căruia i-au pus numele Isaac. Îți poți imagina câtă bucurie au trăit? Promisiunea fusese împlinită. Dumnezeu le-a schimbat numele în Avraam și Sara și le-a transformat deziluzia în bucurie și râs. Avraam și Sara au trăit voia bună și desăvârșită a lui Dumnezeu.

În lumea aceasta încă resimțim pierderile și consecințele faptului că trăim într-o creație coruptă de rău. Dar Isus continuă să-Și conducă copiii. El Își apără și protejează poporul și o va face până va veni să ne ia acasă. Când Îi permitem Domnului să fie scutul nostru, nu trebuie să ne temem niciodată. Amintește-ți: Dumnezeu este credincios! El este atotputernic. Cu Dumnezeu de partea noastră, nu avem de ce să ne temem.