Categorie: Devoțional Femei

Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta!
Isaia 65:24

M-am gândit la cum se schimbase situația mea. Peste noapte, pierdusem toate sursele de transport la serviciu pe care ajunsesem să mă bazez în ultimii ani. Să mă duc singură la serviciu era acum inevitabil. Acest gând îmi dădea târcoale în minte de ceva vreme, dar acum devenise o necesitate urgentă dacă voiam să fac naveta zilnică la locul de muncă. Trebuia să-mi cumpăr o mașină.

Dar cum să cumperi o mașină când nu ai nicio idee care ar fi mașina potrivită și ce caracteristici să cauți. Un coleg a consimțit să mă ajute în căutarea mea. Bugetul meu era limitat, iar mintea mea era inundată de opiniile altora cu privire la ceea ce ar trebui să caut. În timpul căutării noastre, am găsit două vehicule care, în opinia colegului meu, reprezentau perspective bune. Am convenit să revenim două zile mai târziu pentru a finaliza alegerea.

Când colegul meu nu a reușit să mă contacteze așa cum era planificat, a trebuit să stabilim o altă zi pentru a merge la cumpărături auto. Mai târziu, în acea seară, o altă colegă mi-a trimis un mesaj prin care se oferea să-mi vândă mașina ei, care era mai nouă și avea un kilometraj mai mic. Mi-am permis să cumpăr mașina ei, iar ea a trecut la o mașină mai nouă. O călătorie amânată la dealerul de mașini de ocazie a dus la o îmbunătățire a tipului și calității mașinii pe care am putut să o cumpăr.

Este interesant modul în care Dumnezeu orchestrează lucrurile în viața noastră. Am sunat-o la începutul căutării mele de mașini, cerându-i sugestii despre unde să găsesc o mașină de ocazie bună. Ea și-a amintit de conversația noastră chiar în acea zi și a decis să-mi facă o ofertă. Am reușit să fim o binecuvântare una pentru cealaltă. Dumnezeu a fost atât de exact, încât mi-a spus chiar și prețul pe care trebuia să îl ofer pentru mașină.

Căile lui Dumnezeu sunt dincolo de imaginația noastră și El este cu adevărat capabil să facă mai mult decât ne putem imagina. Nu știu cu ce provocări vă confruntați sau ce descoperire așteptați de la Domnul. Să știți că El nu v-a uitat și că a răspuns deja cererilor voastre. Veți vedea manifestarea acestui lucru la momentul potrivit și veți realiza clar că timpul lui Dumnezeu este cel mai bun. Mă rog să descoperiți că ceea ce ați crezut că este o dezamăgire este pur și simplu modul în care Dumnezeu vă redirecționează către o binecuvântare mai mare.

Să nu te înspăimânți de ei, căci Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, Dumnezeul cel mare și înfricoșat. Și Domnul Dumnezeul tău va izgoni încetul cu încetul aceste neamuri dinaintea ta: nu le vei putea nimici îndată, ca să nu se înmulțească fiarele câmpului împotriva ta.
Deuteronomul 7:21-22

Într-o dimineață, în timpul vacanței de primăvară, citeam Deuteronomul 7, în care Moise explica cum Dumnezeu le va permite copiilor lui Israel să cucerească Țara Promisă de la celelalte națiuni. Moise a specificat că Dumnezeu va alunga națiunile păgâne încetul cu încetul. M-am întrebat de ce Domnul a ales să facă ceva de o importanță atât de mare treptat, când putea să o facă instantaneu. În câteva momente am avut revelația. Este posibil ca Dumnezeu să fi folosit această metodă strategică pentru un dublu efect: distrugere și reconstrucție. Expulzând națiunile încetul cu încetul (distrugerea), israeliții ar fi avut în același timp ocazia de a-și reconstrui viața prin eradicarea progresivă a caracteristicilor neevlavioase din ei înșiși și prin aprofundarea credinței lor în Dumnezeu.

Mă lupt adesea cu sindromul „am nevoie acum”, așa că aproape întotdeauna vreau ca rugăciunile mele să primească un răspuns imediat; astfel, tind să devin nerăbdătoare când Dumnezeu folosește abordarea „puțin câte puțin” pentru a răspunde la unele dintre rugăciunile mele. Zilnic, mă rog lui Dumnezeu cerându-I să mă binecuvânteze cu un soț evlavios – o rugăciune la care credeam că mi s-ar fi răspuns instantaneu. Încă aștept un răspuns, dar, după ce am citit aceste două versete din Deuteronomul, mi-am amintit ceva. Dumnezeu s-ar putea să nu-mi dea instantaneu un soț, așa cum cred eu că ar trebui să facă, pentru că, încetul cu încetul, El mă pregătește simultan să fiu o soție evlavioasă, în timp ce îmi crește credința în El.

Nu este minunat să știm că slujim aceluiași Dumnezeu ca și israeliții și, așa cum El a fost calculat atunci, El este calculat și acum, pentru că nu Se schimbă. Pe măsură ce trecem prin viață, s-ar putea ca Dumnezeu să nu răspundă imediat la toate rugăciunile noastre, dar la unele rugăciuni va răspunde strategic. Este posibil ca Dumnezeu să Se folosească în mod deliberat de unele dintre rugăciunile noastre pentru a ne crește credința în El. Creșterea credinței în Dumnezeu necesită timp și, prin urmare, Dumnezeu trebuie să folosească diferite strategii pentru a ne reconstrui credința în El. Astfel, abordarea lui Dumnezeu, încetul cu încetul, este remediul perfect, deoarece are un efect dublu: nu numai că ne vindecă sindromul „am nevoie acum”, dar ne și clădește credința în El.

Le-au adunat deci și au umplut douăsprezece coșuri cu firimiturile care rămăseseră din cele cinci pâini de orz, după ce mâncaseră toți.
Ioan 6:13

O privire asupra istoriei timpurii a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea arată că multe femei și-au dedicat darurile lui Dumnezeu în realizarea lucrării Sale. Atât femeile, cât și bărbații au fost plasați în poziții în care era nevoie de ei. Dacă ne uităm la situația socială a femeilor în secolul al XIX-lea, aceasta este excepțională. O biserică ce își datorează existența unei femei considerate mesagerul lui Dumnezeu, chiar profet, trebuia să aprecieze faptul că Dumnezeu împărtășește darurile Sale tuturor credincioșilor. Femeile din istoria adventistă sunt ca un nor de martori care ne încurajează să lăsăm deoparte tot ceea ce ne împiedică să dăm tot ce avem mai bun din noi și să alergăm în cursă, privind spre Isus (Evrei 12:1-2). Și astăzi Dumnezeu încă Își revarsă Duhul Său asupra fiilor și fiicelor Sale.

Uneori am impresia că femeile sunt trecute cu vederea în povestea hrănirii celor cinci mii de oameni. Doar bărbații au fost numărați, dar femeile și copiii erau și ei acolo! Toți au fost serviți și hrăniți. Și s-au adunat douăsprezece coșuri pline cu firimituri. Sunt sigură că nicio femeie nu a lăsat coșurile în urmă, ci le-a adus acasă pentru a-și hrăni satul. Ucenicii nu au luat coșurile când au intrat în barca lor. Isus a făcut un miracol, binecuvântând cele cinci pâini pe care o femeie le pregătise pentru fiul ei. Și astăzi Dumnezeu ia pâinea pregătită de femei și o binecuvântează. Isus este El Însuși Pâinea vieții și El dă pâine din belșug, nu doar firimituri. Dar, uneori, femeile trebuie să lucreze cu firimiturile, iar Dumnezeu le binecuvântează eforturile.

În întâlnirea lui Isus cu femeia cananeancă, o mamă Îl imploră pe Isus să o vindece pe fiica ei. Spunând: „Dar și cățeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Matei 15:27), ea arată că ar fi mulțumită cu o bucățică din atenția Lui. Dar prin cuvintele: „O, femeie, mare este credința ta! Facă-ți-se cum voiești”, Isus i-a dat mai mult decât câteva firimituri. I-a acordat întreaga Sa atenție și a vindecat-o pe fiica ei.

Putem atinge scopul pe care Dumnezeu ni l-a stabilit doar dacă lucrăm cu toții împreună. Isus nu a așteptat ca mentalitatea din vremea Sa să se schimbe pentru a trata femeile cu respect și apreciere. El a lăsat-o pe Maria din Betania să stea la picioarele Sale și a chemat-o pe Maria din Magdala pentru a-I vesti învierea. Haideți să ne tratăm unii pe alții cu dragoste și apreciere, dar mai ales pe femei, care au adus un serviciu atât de mare acestei biserici și încă o fac!

„Voi sunteți martorii Mei”, zice Domnul.
Isaia 43:10

Invitarea oamenilor la biserică este o modalitate bună de a arăta că îți pasă de ei. Este, de asemenea, o modalitate excelentă de a le face cunoștință cu Isus. Dar uneori nu știu ce să fac pentru a menține prietenia. Biblia, în cartea Faptele apostolilor (3:1-12), oferă câteva idei.

1. Când vezi o nevoie, fă tot ce poți pentru a o satisface! Petru și Ioan au întâlnit un șchiop care cerșea lângă Templu. Ei nu aveau bani, dar aveau un dar mai bun. Petru a spus: „În Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te și umblă!” Înainte ca șchiopul să aibă șansa de a gândi ceva negativ, Petru a făcut ceva pozitiv. L-a luat de mână și l-a ridicat.

2. Fii disponibilă și încurajatoare! Bărbatul, deși nu mai era șchiop, încă se agăța de Petru și Ioan. Avea încă nevoie de sprijinul lor. Și ei i l-au oferit. Atunci când aducem vestea bună a mântuirii altora, nu vrem să o lăsăm ca pe un colet livrat și să plecăm cu mașina. Trebuie să rămânem alături de ei pentru a-i ajuta cu grijă să despacheteze învelișurile misterioase care pot ascunde darul vieții veșnice în Isus Hristos.

3. Folosește-te de promisiunile lui Dumnezeu! Când Petru l-a ridicat pe om, Biblia spune că picioarele și gleznele lui au devenit puternice. Atunci când îi încurajăm pe alții cu cuvinte și promisiuni ale lui Isus, Dumnezeu ne folosește pentru a contribui la întărirea credinței lor.

4. Fii o prietenă ca Isus! Te-a invitat vreodată un prieten la o întâlnire sau la o adunare unde nu cunoșteai pe nimeni? Ce se întâmplă dacă îți prezintă pe cineva pe care nu l-ai cunoscut niciodată și apoi este chemat în altă parte? Rămâi acolo, încercând să te gândești la ceva drăguț de spus. Situația poate fi stânjenitoare. Începi să simți că ar fi trebuit să rămâi acasă. Atunci când o prietenă învață despre Isus, ea are nevoie să rămânem lângă ea pentru a se simți mai confortabil să fie singură cu El.

5. Fii martora Lui! În funcție de modul în care răspundem la invitația lui Hristos de a fi martorii Săi, Îi aducem cinste sau rușine. După ce Petru l-a vindecat pe om, „tot norodul, mirat, a alergat la ei în pridvorul zis al lui Solomon” (Faptele apostolilor 3:11). Fie ca noi să mărturisim în așa fel încât oamenii să fie atrași de Mântuitorul, să fie foarte uimiți și să tânjească să cunoască mai mult din dragostea Sa! Acesta este scopul.

Cel ce umblă plângând când aruncă sămânța se întoarce cu veselie când își strânge snopii.
Psalmii 126:6

Misiunea dată de Isus ucenicilor Săi din toate timpurile, așa cum este consemnată în Matei 28:18-20, ne face pe toți colaboratori cu Învățătorul nostru. Ca lucrători în via Domnului, suntem chemați să ducem sămânța Evangheliei la toată lumea, începând din Ierusalimul nostru – casele noastre – până în toate părțile lumii. Sămânța trebuie să fie plantată cu grijă în pământ bun, care reprezintă inima oamenilor, apoi îngrijită atent pe măsură ce crește. Dumnezeu colaborează cu noi la câștigarea de suflete și face ca sămânța să germineze, să dezvolte rădăcini și să producă roade.

Este un motiv de bucurie pentru orice agricultor să vadă că sămânța pe care a plantat-o a crescut și s-a transformat în plante mature, roditoare, gata pentru recoltă. Această analogie descrie cel mai bine bucuria de a fi martor la modul în care un păcătos este mântuit, crește și se maturizează, iar apoi continuă să-i câștige pe alții pentru Hristos.

Cu câțiva ani în urmă, am condus o campanie evanghelistică într-o biserică locală dintr-o altă țară. După serie, am întâlnit un tânăr de 20 de ani care ezita să ia atitudine pentru Dumnezeu. M-am apropiat de el și m-am interesat personal de el, încurajându-l să își predea viața lui Hristos cât era încă tânăr. După ce am lucrat o vreme cu el, a decis să-L accepte pe Isus și a fost botezat. Am păstrat legătura o vreme, dar am pierdut contactul cu el, deoarece locuiam într-o altă țară.

Anii au trecut și, în mod miraculos, fiica mea a intrat în contact cu acest tânăr, care i-a spus povestea despre cum a ajuns să fie botezat. El a crescut în credința sa și acum este unul dintre liderii bisericii în care a fost botezat. Mai mult decât atât, a obținut un masterat în contabilitate, iar acum lucrează la Serviciul de Audit al Conferinței Generale. Îi place să lucreze cu tinerii pentru a-i determina să își dăruiască viața lui Isus. Am reluat legătura cu el și mare mi-a fost bucuria de a-i asculta minunata mărturie. „Mulțumesc, mamă”, a spus el, „pentru că m-ai condus la Isus și pentru toate sfaturile pe care mi le-ai dat. Astăzi sunt un copil al lui Dumnezeu și sunt atât de binecuvântat!” Cuvintele lui mi-au umplut ochii de lacrimi.

Este adevărat! „Cel care umblă plângând când aruncă sămânța se întoarce cu veselie când își strânge snopii” (Psalmii 126:6). Amin!

Bucurați-vă întotdeauna. Rugați-vă neîncetat. Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi.
1 Tesaloniceni 5:16-18

Anul 2007 va rămâne pentru totdeauna în memoria mea. Mi-l amintesc foarte bine. Eram la serviciu când soțul meu m-a sunat să-mi spună că, în timp ce umplea o cană cu apă, aceasta îi scăpase din mână. „Ce?”, am spus, știind că se întâmplase ceva grav. M-am grăbit acasă pentru a-l duce la Urgențe, unde doctorul mi-a spus că suferise un accident vascular cerebral și că îi fuseseră afectate membrele drepte. O, nu, Doamne! Nu așa mi-am imaginat eu viața! Soțul meu este paralizat? Am fost devastată. Eram o soție tânără, cu copii mici. Cum mă voi descurca să am grijă de el, să cresc copiii, să mă ocup de finanțele noastre și de casă? M-am simțit copleșită în timp ce stăteam în fața camerei lui și plângeam cu amar. „O, Doamne, Te rog, ajută-mă”, m-am rugat.

A doua zi, situația soțului meu s-a înrăutățit. Urma să îl pierdem. Medicii și asistentele din Unitatea de Terapie Intensivă făceau tot ce le stătea în putință pentru a-l salva. Acele câteva ore au fost cele mai grele momente pentru familia noastră. Am căzut în genunchi, implorându-L pe Dumnezeu să facă o minune. În timp ce ne rugam, pastorul nostru a trecut pe acolo. Ne-a văzut în genunchi și, când i-am spus ce se întâmplase, a îngenuncheat în rugăciune alături de noi. L-am rugat să îl ungă pe soțul meu.

A fost de acord și i-a luat pe prezbiteri și pe diaconi cu el pentru ungere. Vestea s-a răspândit la prietenii și familia noastră din întreaga lume și toată lumea s-a rugat, cerându-I lui Dumnezeu o minune.

Dumnezeu ne-a auzit rugăciunile! Da, draga mea prietenă, Dumnezeu ne-a auzit rugăciunile, iar soțul meu a deschis ochii în a treia zi și a întrebat de mine. Ce bucurie să îl văd în viață! Dumnezeu este uimitor! Rugăciunile noastre s-au transformat în laudă și mulțumire. Eram atât de recunoscători pentru minunea pe care a făcut-o chiar sub ochii noștri!

Am face bine să ne gândim la modul în care Domnul folosește momentele dificile din viața noastră. Privind retrospectiv, vedem modul în care El lucrează pentru binele nostru. Acest lucru ne ajută să căpătăm putere pentru orice ne va aduce viitorul. „Lăudați pe Domnul, căci este bun, căci în veac ține îndurarea lui” (Psalmii 136:1).

„Din pricina puținei voastre credințe”, le-a zis Isus. „Adevărat vă spun că, dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici colo», și s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputință.”
Matei 17:20

La fel ca și mine, luați lucrurile mărunte ca și cum ar fi de la sine înțelese, lucruri la care rareori ne gândim? Recent, un prieten mi-a trimis o felicitare de ziua mea de naștere și împreună cu ea și o agrafă de hârtie. Nu o agrafă obișnuită, din metal, ci o agrafă din carton ușor, frumos decorată. Și ghiciți ce? Ține obiectele laolaltă la fel de bine ca o agrafă metalică. Am constatat că este un cadou util.

M-am gândit la atâtea alte lucruri mărunte care mă ajută să fiu ordonată. O bucată subțire de panglică, de exemplu, pentru a ține departe de fața mea firele de păr rătăcite. Un ac de siguranță pentru a împiedica un tiv să cadă până când îl pot coase. O gumă de șters pentru a mă ajuta să corectez greșelile. O scobitoare pentru a îndepărta o bucată de spanac care m-ar putea stânjeni dacă iau prânzul cu o prietenă. Gândindu-mă la aceste lucruri mărunte, mi-a venit în minte un anumit lucru mic, de numai un milimetru sau doi. Scriptura ne vorbește despre sămânța de muștar. Isus Însuși a rostit aceste cuvinte din versetul nostru de astăzi. El a lăudat cu siguranță ceea ce poate face o cantitate mică de credință. A spus clar că și cu o credință ca o sămânță de muștar putem face minuni. Dacă nu facem acest lucru, înseamnă că nu avem nici măcar o credință de mărimea unui bob de muștar, căci El a prefațat laudele Sale la adresa credinței de mărimea unui bob de muștar cu: „Din pricina puținei voastre credințe” (Matei 17:20). Ce putem spune despre mărimea credinței noastre dacă ea nu este nici măcar de mărimea seminței de muștar?

Ucenicii au întrebat: „De ce nu am putut scoate demonul acela?” Isus știa că ei nu dobândiseră încă nici măcar o credință de mărimea unei boabe de muștar. El a vrut să-i încurajeze să își crească credința ca pe o plantă, cu o îngrijire plină de dragoste și cu hrană zilnică.

Suntem ucenici moderni și chiar și cu momentele noastre devoționale de dimineață și de seară avem ocazia de a ne dezvolta credința. Este important să ne amintim că, dacă ne îngrijim credința, aceasta va crește puternică, sănătoasă și vibrantă. Iar ceea ce părea cândva imposibil nu va mai fi evident, pentru că vom fi găsit calea lui Dumnezeu de a face imposibilul posibil.

Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți prin înnoirea minții voastre.
Romani 12:2

Eram pe un drum care ne ducea spre o frumoasă priveliște de pe coasta din Oregon, în Statele Unite ale Americii. Această zonă are unele dintre cele mai frumoase priveliști de coastă și îmi place să o vizitez ori de câte ori mă aflu în zonă. În această zi, în timp ce conduceam, am auzit un zgomot care părea să indice că ceva ar fi putut cădea de pe camionetă. L-am întrebat pe soțul meu dacă nu cumva și-a uitat cana de ceai pe bara de protecție, lucru pe care l-a negat. Nu am văzut nimic neobișnuit în oglinzile retrovizoare.

După ce am parcat, am început să fac fotografii din mai multe puncte de unde aveam vedere spre ocean. Am urcat pe o potecă și ne-am bucurat de priveliștea impunătoare a valurilor care se izbeau de țărmul de dedesubt. În timp ce ne întorceam în parcare, soțul meu a observat că lipsește capacul de la roata din spate. „Ah, probabil că asta făcea zgomotul pe care l-am auzit!” Oare aveam să găsim capacul pierdut?

Am pornit-o înapoi, spre locul de campare, uitându-ne cu atenție când am ajuns în zona în care ne aminteam că am auzit zgomotul. Am găsit un loc de parcare și am continuat să căutăm pe jos. Și l-am găsit! Am strigat la soțul meu, care era mai departe. Era aproape ascuns, sprijinit pe iarba înaltă, în umbră, cu partea lucioasă în jos.

Din fericire, când s-a întâmplat incidentul, mergeam suficient de încet încât să auzim capacul rostogolindu-se. De asemenea, am observat ce s-a întâmplat și am putut să ne întoarcem pe urmele noastre și să recuperăm obiectul pierdut. În orice alt moment, probabil că nu am fi fost conștienți de incident, călătorind pe o autostradă zgomotoasă, la viteze mari, și nu l-am fi recuperat niciodată.

Cât de conștienți suntem de ce se întâmplă în interiorul nostru? Cu corpurile noastre? Fac ele „zgomote” care pot indica faptul că ceva nu funcționează bine? Poate că există o durere care nu era acolo înainte, un simptom neobișnuit sau ceva ieșit din comun. Poate „călătorim” atât de repede prin viață, încât nu am observat potențialele semne de avertizare sau am fost prea ocupați pentru a ne opri?

Te încurajez să apeși butonul „pauză” și să-ți acorzi șansa de a fi conștientă. Fă bilanțul a ceea ce se întâmplă cu sănătatea ta și acționează înainte de a fi prea târziu sau de a nu mai putea recupera „capacul de roată”.

Orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.
Iacov 1:17

În timp ce pregăteam micul-dejun, mi-am ridicat privirea și l-am văzut pe soțul meu în holul care ducea spre dormitor. Avea un zâmbet fericit pe față în timp ce țopăia pe muzica ce se auzea la radio. M-am alăturat lui preț de câteva secunde înainte de a termina cu o îmbrățișare lungă. Inima mea deborda de laudă și mulțumire. Cu mai puțin de un an înainte, spitalul îl trimisese să se „spitalizeze” acasă, după mai bine de trei săptămâni de izolare, în mare parte din cauza pandemiei de COVID-19. Încă ieșea pozitiv la testele de Covid când a fost informat că patul său de spital era necesar pentru cazuri medicale mai urgente. Din păcate, niciun centru de reabilitare din regiunea noastră nu admitea pacienți cu Covid. În patul de spital de acasă, Earl era o umbră neajutorată a ceea ce fusese cândva. Arăta mai rău decât atunci când fusese internat în spital cu o infecție a tractului urinar. Nici măcar corzile vocale nu-i mai funcționau.

Doar una dintre cele douăsprezece organizații de ajutor la domiciliu din zonă era dispusă să trimită un îngrijitor într-o casă afectată de Covid – pentru o perioadă de carantină de două săptămâni cu pacientul. Și pentru 14.000 de dolari! Așa că am decis să îmi asum responsabilitățile de îngrijire cu ajutorul fiicei mele. Dar, într-o săptămână, Earl a avut nevoie de îngrijire profesională. Un spital mai puțin sufocat de cazuri l-a acceptat pe Earl, care s-a încheiat cu două teste Covid negative consecutive. Earl a fost externat într-un centru de reabilitare și s-a întors acasă într-o formă mult mai bună decât atunci când plecase prima dată.

Pe tot parcursul pandemiei care a provocat atâta durere, m-am întrebat: De ce unii mor și alții supraviețuiesc? La urma urmei, coronavirusul a băgat în mormânt mulți oameni cu o sănătate decentă, adesea mai tineri decât Earl. La rândul lor, și fiecare din celelalte afecțiuni care l-au lovit simultan pe Earl în spital – demență, pneumonie și infecție urinară – a omorât oameni. Tot ce știu este că Dumnezeul nostru atotștiutor a ales să spună „da” cererilor acestei soții tulburate, familiei, bisericii și prietenilor ei. În schimbul „cenușii” bolii, a durerii, a suferinței și a fricii, Dumnezeu ne-a dăruit lui Earl și mie adevărata „bucurie” (vezi Isaia 61:3). Experiențele dureroase împărtășite în spital ne-au adus un sentiment de unitate și mulțumire. Primim fiecare nouă zi ca pe un cadou special, dăruit cu bunăvoință de un Tată grijuliu. „Lăudați pe Domnul, căci este bun!” (Psalmii 106:1).

Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți.
Isaia 53:5

Când eram mică, alergam cu frații mei și făceam tot ce făceau ei. În consecință, am mai multe cicatrici care arată acest lucru. Prima cicatrice se află în mijlocul frunții. Stăteam în camera fratelui meu, iar unul dintre frații mei, care se afla în patul supraetajat, a împins treptele patului supraetajat în jos, în capul meu, când aveam trei ani. Am primit trei copci pentru asta.

Mai am o cicatrice în sprânceana stângă. Aceasta a fost cauzată de același frate și a dus la douăsprezece copci. Cicatricea de pe frunte, deasupra ochiului stâng, a fost cauzată de același frate și a necesitat alte douăsprezece copci. Un alt frate m-a pus pe ghidonul bicicletei, a coborât nesăbuit patru sau cinci trepte și a traversat strada până când am căzut, provocându-mi o cicatrice sub bărbie.

În total, am avut treizeci de copci și patru cicatrici rezultate în urma accidentelor provocate de frații mei. Chiar dacă ei sunt motivul cicatricilor mele, îi iubesc foarte mult. De fiecare dată când mă uit la acele cicatrici, îmi amintesc exact ce s-a întâmplat și cine le-a provocat.

Isus are cicatrici pe care noi I le-am provocat. Noi suntem motivul cicatricilor Sale. De fiecare dată când se uită la ele, Își amintește exact ce s-a întâmplat. Chiar dacă noi suntem motivul cicatricilor Sale, El încă ne iubește foarte mult: „Isus S-a înălțat de pe câmpul de luptă purtând în propria persoană vânătăile și cicatricile Sale ca trofee ale victoriei Sale, ceea ce avea să aibă ca rezultat anihilarea puterii primului rebel, care [înainte de a se răzvrăti] era o căpetenie în glorie, un înger înălțat în ceruri. A fost bucurie în ceruri, iar proclamația a fost transmisă în toate lumile că rasa distrusă a fost răscumpărată. Porțile cerului au fost deschise pentru rasa pocăită care voia să înceteze răzvrătirea și să se întoarcă la supunerea față de legea lui Dumnezeu” (Ellen G. White, Christ Triumphant, Review and Herald, Hagerstown, 1999, p. 292).

Nu uita: indiferent prin ce treci, Isus a plătit deja prețul vieții veșnice pentru fiecare dintre noi! Păstrându-ne mintea concentrată asupra sacrificiului Său, vom alunga toate temerile, anxietatea și depresia.