Categorie: Devoțional Femei

Nu vă îngrijorați de nimic, ci, în orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri. Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus.
Filipeni 4:6-7

Simpla menționare a cuvântului „dentist” și/sau a sintagmei „programare la dentist” îmi crește imediat pulsul. Sunt inundată de gânduri de „ce-ar fi dacă?”. Un sentiment de neputință mă cuprinde ori de câte ori mă aflu pe scaunul dentistului, înconjurată de dentist, de asistentă și de o masă cu instrumente metalice ascuțite și strălucitoare. „Uf!” Sunt orice, numai calmă nu, în timp ce stau și aștept ca totul să înceapă. Totuși, această programare la dentist, fără ca eu să știu la început, avea să fie diferită. O diferență care avea să-mi schimbe pentru totdeauna perspectiva.

Aproape de locul în care era scaunul meu se afla o fereastră mare. Puteam vedea cerul, vârfurile clădirilor și agitația vieții. Pe măsură ce atenția mea se concentra mai mult asupra acestei scene, a început să apară o revelație a iubirii lui Dumnezeu și a dorinței Sale ca noi să nu ne facem griji. Nu mi-am dat seama cât de mult timp mă concentrasem asupra cerului albastru și cât de liniștit devenise sufletul meu. Dumnezeu mă pregătise pentru mesajul Său de iubire, care avea să-mi alunge frica de grijile stomatologice, de grijile vieții. Dintr-odată, am văzut o pasăre care zbura cu aripile desfăcute în mișcări mari, circulare, intrând și apoi ieșind din raza mea vizuală. M-am gândit: Este atât de interesant. De obicei, zboară în perechi. Dar tot ce puteam vedea era doar această pasăre. Apoi, chiar în fața ochilor mei, a apărut o a doua pasăre, care zbura la aceeași distanță cu prima pasăre. Vedeți, prima pasăre nu fusese niciodată singură. Aceste două păsări, în timp ce zburau în câmpul meu vizual și dincolo de ceea ce puteam vedea prin fereastră, au fost întotdeauna una aproape de cealaltă. Pe măsură ce mintea mea devenea mai intrigată, o a treia pasăre s-a alăturat grupului. Toate zburau la distanțe egale una de alta, dar întotdeauna aproape una de cealaltă.

Ce lecție de iubire! Mi-a alungat complet din minte nu doar grijile dentare, ci toate grijile pe care le aveam și neliniștile care adesea îmi aduc lacrimi în ochi și îmi întunecă mintea pentru a nu mai vedea bunătatea lui Dumnezeu. Acum Îl puteam auzi vorbindu-mi: „Nu-ți face griji, copilă! Eu sunt cu tine întotdeauna și te voi ajuta să treci cu bine.”

Să alegem să ne păzim astăzi inimile și mințile prin pacea lui Dumnezeu!

Isus le vestea Cuvântul prin multe pilde de felul acesta, după cum erau ei în stare să-L priceapă.
Marcu 4:33

Oricui îi place o poveste bună, atât celor tineri, cât și celor bătrâni. Trebuie doar să vedeți cum atât copiii, cât și părinții se apleacă în față pentru a asculta povestea copiilor în fiecare dimineață de Sabat. Isus a recunoscut puterea poveștii și a avut întotdeauna una pregătită, gata să o folosească ori de câte ori a găsit o ocazie. Poveștile Sale erau pline de „întâmplările obișnuite ale vieții cotidiene. Astfel, El asocia aspectele din natură cu cele spirituale, făcând legătura între viața ascultătorilor Săi și sublimele adevăruri scrise în Cuvântul Său. Și ori de câte ori, după aceea, ochii lor întâlneau lucrurile cu care Isus Își asociase adevărul veșnic, ei își aminteau lecțiile Lui” (Ellen G. White, Sfaturi pentru părinți, educatori și elevi, Viață și Sănătate, București, 1997, p. 115).

Isus este exemplul nostru în toate lucrurile și, dacă El nu a fost niciodată în pană de povestiri, atunci ce facem noi? Avem noi o poveste despre Isus pe care să o împărtășim cu ceilalți ori de câte ori găsim o ocazie? Îmi place povestea celor doi credincioși cărora Isus le-a fost alături pe drumul spre Emaus. Nu că și-ar fi dat seama în acel moment. Oh! Dar, odată ce L-au recunoscut pe Mântuitorul lor, s-au grăbit să se întoarcă la Ierusalim, unde au povestit cum Domnul le deschisese ochii și cum le ardea inima în ei!

Ori de câte ori împărtășim povestea a ceea ce înseamnă Isus pentru noi și a modului în care El ne-a schimbat viața, ceilalți sunt inspirați și uimiți. Oriunde ne adunăm în Numele Lui, El Se apropie. El este cu noi și inimile noastre ard.

Este aceasta experiența noastră? Sau ezităm să ne împărtășim povestea? Gândește-te la biserica primară – cât de pasionați erau de a-L face cunoscut pe Mântuitorul lor întregii lumi! Poveștile lor se revărsau din inimi înflăcărate pentru a-L face cunoscut pe Hristos. Dar astăzi, prea des, „atmosfera din biserică este atât de rece […]. Căldura dragostei lor dintâi a înghețat […]. Primele fapte ale bisericii [primare] s-au văzut când credincioșii își căutau prietenii, rudele și cunoștințele și le spuneau cu dragoste ce însemna Domnul Isus pentru ei și ce însemnau ei pentru Domnul Isus” (Ellen G. White, Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, Viață și Sănătate, București, 2007, p. 157).

O, dacă aceasta ar fi experiența noastră! Poate fi! Ce înseamnă Isus pentru tine? Spune această poveste!

Atunci, și cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta și a ascultat și o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui pentru cei ce se tem de Domnul și cinstesc Numele Lui.
Maleahi 3:16

Doamnelor, cum vă împliniți nevoia de a fi creative? Pentru a simți un sentiment de realizare care aduce satisfacție? Unele ar putea apela la copt, altele la plimbări cu aparatul foto în mână. Poate că lucrați în grădină sau faceți un cadou pentru un prieten. Unele își găsesc împlinirea în scris.

În timp ce scriu aceste rânduri, mă gândesc la trecutul foarte diferit al celor care contribuie cu timpul, gândirea și talentul lor pentru a face posibile aceste cărți devoționale de la an la an. Dacă sunteți una dintre acestea, ați simțit acea emoție atunci când vine notificarea de acceptare. Dacă nu, de ce să nu vă gândiți la asta? Mărturisesc că sunt o recrutoare de scriitoare. Inclusiv pe acelea dintre voi cărora încă nu le-am auzit poveștile sau din experiența cărora nu am învățat. Aceste lecții de viață sunt o adevărată binecuvântare pentru noi, cele care le citim.

Sora mea, Mary Jane Graves, a fost publicată de atâtea ori în aceste cărți încât a pierdut șirul. Îi citeam devoționalele fără să mă gândesc vreodată că aș putea avea ceva de împărtășit. Apoi, într-o zi, m-am trezit într-o situație care părea că ar fi perfectă pentru un devoțional. Aproape că s-a scris de la sine! A fost publicat acum zece ani, când aveam optzeci și cinci de ani. De atunci, am sărit câțiva ani din lipsă de inspirație, dar ultima mea încercare a fost trimisă prin e-mail cu câteva zile în urmă.

De fiecare dată când văd numele celor care îmi scriu, vreau să știu mai multe despre voi. Mă întorc la schițele biografice din spate și aflu unde locuiți și alte câteva detalii interesante. Verific, de asemenea, dacă sunteți pe Facebook, iar, dacă sunteți, simt că vă cunosc puțin mai bine.

Se spune că toată lumea are o poveste. Nu trebuie să fie neapărat o experiență dramatică. Poate fi o întâmplare de zi cu zi din care puteți extrage o lecție spirituală care să întoarcă gândurile cititorilor voștri către lucruri de valoare eternă. Și despre asta este vorba cu adevărat în aceste cărți.

„Să se trâmbițeze aducerea aminte de nemărginita Ta bunătate și să se laude dreptatea Ta!” (Psalmii 145:7). Sper că veți împărtăși povestea voastră cu noi. Abia aștept să o citesc!

Învață pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, și când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.
Proverbele 22:6

Ben avea doar șase săptămâni când l-am dus cu mândrie în sala de Primii pași și l-am introdus în ceea ce speram că va deveni o parte importantă din viața lui – Școala de Sabat. Sunam din clopoțeii de Sabat la ora nouă și jumătate. Și cât de mult ne plăcea să ne întâmpinăm unii pe alții cântând: „Cine a venit la Școala de Sabat?” Trebuie să recunoaștem că mamele cântau mai mult decât cei mici, dar nu a durat mult până când vocile lor dulci au putut fi auzite cântând.

Activitatea preferată a lui Ben era ora poveștilor, iar când a fost gata să plece de la Primii pași, soacrei mele nu-i venea să creadă cât de bine cunoștea Biblia. Mă făcea să mă simt bine să știu că Școala de Sabat devenise unul dintre punctele culminante ale săptămânii lui.

Multe dintre voi poate că vă amintiți rutina aglomerată a dimineții de Sabat. Poate că cineva v-a rugat să țineți studiul biblic la o grupă, să vă perfecționați abilitățile ruginite de pian, poate chiar să acceptați responsabilitatea de a conduce departamentul. Îmi amintesc că m-am aruncat în noul rol și am muncit din greu pentru a le oferi celor mici cea mai bună experiență posibilă a Școlii de Sabat. Am petrecut ore întregi pregătind programe și decorând sala Școlii de Sabat. M-am bucurat de fiecare moment petrecut creând un spațiu care să păstreze amintiri speciale pentru fiecare copil.

Creștem odată cu copiii noștri și ne aflăm în situația de a trece de la Primii pași la Grădiniță și la Primară. Dintr-odată, ei sunt juniori și, după ce am slujit cu credincioșie în departamentul pentru copii, este timpul să predăm frâiele unei mame noi, mai tinere.

Pe măsură ce fac această tranziție, mă întreb unde mă voi încadra. A trecut atât de mult timp de când am făcut parte ultima dată din Școala de Sabat pentru adulți. Deși s-ar putea să îmi ia ceva timp să îmi găsesc locul, sunt sigură că întotdeauna va mai fi ceva de făcut și mulți alții pe care să îi slujesc. Știu că, în cele din urmă, îmi voi găsi locul, pentru că aici am ales să fiu. Îmi place să fiu în casa lui Dumnezeu în fiecare Sabat. Asta sunt eu. El ne-a creat pe toți pentru a sluji. Și, vedeți, îmi amintesc că am sunat din clopoței în Sabat.

Încrede-te în Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe înțelepciunea ta! Recunoaște-L în toate căile tale, și El îți va netezi cărările.
Proverbele 3:5-6

Știi cum îți plănuiești viața și crezi că știi exact cum se va termina? Ei bine, am învățat că, uneori, lucrurile nu merg exact așa cum credem noi că vor merge.

M-am căsătorit și am avut-o pe fiica noastră, Aprille, și asta a fost tot. Ne așteptam să avem cel puțin doi copii, dar nu a fost să fie. Așadar, permite-mi să-ți spun cum m-am împăcat cu ideea de a avea un singur copil!

Când Aprille a fost la Dallas First Church, în Texas, Statele Unite ale Americii, conducătorul a întrebat dacă cineva cântă la pian, deoarece pianistul lor se muta. Am ridicat timid mâna și aveam un nou loc de muncă!

Câțiva ani mai târziu, ne-am mutat în Stillwater, Oklahoma. Una dintre primele întrebări pe care le-am auzit după ce am intrat în biserică a fost: „Cântați la pian?”

Curând am început să ajut la școala biblică de vacanță, să predau la clasa de tineret și – da – să cânt la pian.

Ne-am mutat în Choctaw doar câțiva ani mai târziu și ne-am alăturat Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din Choctaw, unde suntem încă membri. Și, bineînțeles, mi s-a cerut să cânt la pian și să ajut la grupa primară. În curând, am fost instructoarea grupei primare, lidera departamentului pentru copii și secretara de comunicare. Am fost, de asemenea, voluntară la Academia Adventistă Parkview, unde Aprille a mers la școală timp de zece ani. Încă mai sunt voluntară în biblioteca lor, chiar și după atâția ani.

Acum îmi dau seama că Dumnezeu mă cunoștea mult mai bine decât mă cunoșteam eu. Dacă aș fi avut mai mulți copii, nu aș fi avut timp sau energie pentru a face voluntariat. Dar, acum, am copii peste tot! Luna trecută, la Oklahoma Camp Meeting, eram în baia din auditoriu, când am auzit o voce mică din spatele uneia dintre perdelele de duș: „Bună, doamnă Robin!” „Cine e?”, am întrebat. „Grace!”

Micuța Grace merge la biserica mea și, bineînțeles, este unul dintre numeroșii mei copii pe care îi întâlnesc pe neașteptate. Acest lucru îmi emoționează sufletul. Ce binecuvântare! Dumnezeu știa de ce am nevoie. Nu-i așa că este uimitor?

Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta!
Isaia 65:24

Era cea de-a patruzeci și nouă aniversare a noastră și ne aflam în Savannah, Georgia, Statele Unite ale Americii, pentru un weekend. După ce ne-am cazat în camera de hotel și chiar înainte de a pleca, mi-am luat portofelul. Era o seară frumoasă și am ieșit la o plimbare de-a lungul râului Savannah. Mulți alți oameni se plimbau în sus și în jos pe râu. O barcă era acostată acolo. Am decis să traversăm strada pentru a vedea mai de aproape barca și ne-am așezat pe o bancă din apropiere.

Am privit apa în timp ce soarele apunea, iar seara se lăsa. Soțul meu a început să facă fotografii cu barca de pe râu, cu apusul și cu mine. Ne-am mutat de pe o bancă pe alta râzând și pozând. În jurul orei 20:00, am decis să mergem la cină la restaurantul hotelului nostru. Am traversat strada și ne-am pus numele pe lista de așteptare. În scurt timp, numele noastre au fost strigate, iar gazda ne-a condus la o masă lângă fereastră. Ne-am așezat și am început să ne uităm la meniu, când mi-am dat seama brusc că nu am portofelul la mine! „Dragă, nu-mi găsesc portofelul. În el sunt toți banii noștri pentru acest weekend! Știu că îl aveam când făceam poze pe râu”, am spus.

Mi-am amintit instantaneu că mi-am pus portofelul pe banca de lângă mine când m-am ridicat să pozez. Repede, am ieșit în grabă și mă pregăteam să traversez strada când am auzit o bătaie insistentă în geamul restaurantului. M-am întors să văd despre ce era vorba și am dat nas în nas cu o femeie, care m-a întrebat: „Sunteți Pauline Griffith?” I-am răspuns că da și mi-a spus că mi-a găsit portofelul pe bancă și că l-a dus la recepția hotelului.

Nu-mi venea să cred! Am îmbrățișat-o strâns, apoi am fugit înapoi în restaurant, unde soțul meu stătea la fereastră. I-am spus ce se întâmplase, apoi am plecat spre recepție. În timp ce așteptam să vină liftul, mi-am dat seama cum abia apucasem să șoptesc o rugăciune de ajutor înainte ca rugăciunea mea să fie ascultată. Portofelul meu fusese găsit înainte ca eu să știu că fusese pierdut! Am servit o cină delicioasă și am cumpărat un desert pentru femeia care îmi găsise portofelul.

Înălțați pe Domnul împreună cu mine! Să lăudăm cu toții Numele Lui!
Psalmii 34:3

Mi-a sunat telefonul, era fiul meu. „Mamă, poți să vii să mă iei? M-am încuiat afară din mașină. Sunt la Atwoods.” Atwoods era un magazin de lângă casa mea, dar eu eram în oraș. L-am sunat pe soțul meu și l-am rugat să meargă să-l ajute pe Benton. A plecat imediat. David l-a condus pe Benton la el acasă, de unde a luat o cheie care a crezut că este cheia de rezervă. Din nefericire, au descoperit că era cheia greșită. Aparent, Benton nu avea o a doua cheie pentru mașina sa. Soțul meu se simțea prost că cheia era încuiată în mașină și dorea ca Benton să aibă acces la mașina lui. Ne-am rugat ca Dumnezeu să ne ajute cumva să îi deschidem mașina, chiar dacă nu ne puteam da seama cum să facem acest lucru.

În timp ce David încerca să deschidă mașina, o familie a venit cu un Hummer. O doamnă a zâmbit și a întrebat: „Aveți probleme cu mașina?”

David i-a explicat ce se întâmplase. Doamna a spus: „Cred că vă pot ajuta. Avem un serviciu de remorcare și ajutăm tot timpul oamenii să își deschidă mașinile încuiate. Atelierul meu este chiar după colț. Mă duc să-mi iau sculele.” „Cât cereți?”, a întrebat soțul meu. „Ei bine, în general cer 60 de dolari, dar, din moment ce suntem atât de aproape, voi cere doar 40 de dolari.”

În curând, familia s-a întors. S-au îndreptat spre mașina lui Benton, au deschis un pachet, și-au scos uneltele și, în patru minute, mașina lui Benton era deschisă. Când domnul a văzut uniforma de marină a lui Benton pe umerașul din mașină, a întrebat: „Fiul dumneavoastră este în armată? Sunteți veteran?” „Da, la ambele întrebări”, a zâmbit David. „Ei bine, vă mulțumesc pentru serviciul dumneavoastră. Și vă mulțumesc pentru serviciile aduse de fiul dumneavoastră. Nu vă voi cere nimic, pentru că vă sunt recunoscător amândurora.”

Cu asta, soțul meu a spus mulțumesc și la revedere cuiva trimis de Dumnezeu să ne ajute. După ce am ajuns amândoi acasă și după ce mi-a spus povestea, i-am spus: „Amintește-ți, ne-am rugat, și Dumnezeu ne-a răspuns la rugăciune!” Cu asta, am spus încă o rugăciune de mulțumire. Dumnezeu este atât de bun! Cu siguranță Își iubește copiii și îi ajută atunci când nu se așteaptă.

Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta!
Isaia 65:24

Aruncând o privire la ceas, mi-a înghețat inima. Colegii mă așteptau în aeroport pentru a mă duce la primul meu discurs – oriunde ar fi fost acesta. Peste douăzeci de ore în aer; doar una în biroul vamal. (Parcă ar fi fost douăzeci!) Odată ajunsă în aeroport, am fost trasă deoparte pentru că nu trecusem o adresă locală pe formularul de la vamă. Nu aveam niciuna! Am trimis un SMS comitetului de primire. Niciun răspuns. Unul dintre ofițerii de la vamă m-a întrebat unde aveam să stau în țara lor, iar eu i-am spus că nu știu deoarece gazdele făcuseră rezervări la hotel pentru mine și toate aranjamentele. Apoi m-a întrebat dacă am o invitație la mine, iar eu i-am arătat un e-mail.

„Asta nu este o invitație oficială. Unde vorbiți?” I-am spus că la o convenție medicală anuală, pentru început. „Unde va avea loc?” „La convenția medicală anuală. Cred că la o stațiune aflată la trei ore de aici.” „Crezi? Nu stai acolo? Cum se numește stațiunea?”

I-am spus că nu știu și nu era nici în e-mail denumirea stațiunii. Un al doilea ofițer și apoi un al treilea au trecut prin întrebări identice. Din păcate, aceleași răspunsuri. În cel de-al patrulea birou, o femeie a dat din cap și a spus: „Nu permitem nimănui să intre în țara noastră fără o adresă locală.”

Doamne, am respirat. Nu am nicio adresă. Sunt în pană de idei. Sunt epuizată și pe cale să iau un alt zbor înapoi acasă. Dacă vrei să vorbesc aici, Te rog, ajută-mă!

„Mai aveți programat să vorbiți undeva?”, a întrebat ea. „Da”, m-am auzit răspunzând, „prezint un seminar de o zi întreagă la Colegiul Fulton.” „Colegiul Fulton!”, a exclamat ea. „Cunoaștem acest colegiu. Are o reputație excelentă. Mai mulți dintre ofițerii noștri au studiat acolo. De ce n-ați spus asta de la început?”

Ștampilă, ștampilă, ștampilă, ștampilă. Cu pașaportul în mână, am ajuns în hol.

„Unde ai fost?”, a exclamat liderul. „Am crezut că ai pierdut avionul!” „Nu vă faceți griji”, i-am spus, „mi s-a răspuns la o rugăciune.”

[Dumnezeu] m-a ascultat în ziua necazului meu și […] a fost cu mine în călătoria pe care am făcut-o.
Geneza 35:3

M-am simțit copleșită. Lucrurile nu mergeau deloc bine și, cireașa de pe tort, cele două vehicule pe care le dețineam aveau probleme, mașina de spălat nu funcționa așa cum ar fi trebuit și lista poate continua. Am decis în acea dimineață să pun toate problemele în fața Domnului, inclusiv faptul că, cu excepția fiului nostru, ceilalți trei dintre noi eram șomeri. Am hotărât să mă rog în fiecare oră, ceea ce am și făcut, începând cu ora 9:00 dimineața.

Pe măsură ce se apropia ora 3:00 după-amiaza, am simțit că Duhul Sfânt mă îndeamnă să mă rog „acum”. M-am supus și, după ce m-am rugat, am stat câteva minute meditând la bunătatea lui Dumnezeu. La ora 15:02 a sunat telefonul. Am ezitat o clipă înainte de a răspunde și, spre surprinderea mea, era o prietenă la care mă gândisem cu o săptămână înainte. Nu ne mai văzuserăm de ceva vreme. Am stat puțin de vorbă și i-am spus că mă gândisem la ea și că aveam de gând să o vizitez la biroul ei data viitoare când aveam să fiu în oraș.

Apoi m-a întrebat: „Te-ar interesa să te întorci să lucrezi în domeniul juridic? Un prieten de-al meu caută un funcționar senior.” Am fost uimită. Ea a continuat: „Așadar, dacă îmi trimiți prin e-mail toate informațiile tale, le voi transmite, deoarece eu sunt cea care te-a recomandat.” Fără ezitare, am spus: „Da!”

Decisesem să nu mă mai întorc în acel domeniu, dar este clar că Dumnezeu avea alte planuri. Am considerat că aceasta era călăuzirea Sa. În ultimii șase ani am stat acasă, soțul meu era și el acasă, iar noi trăiam din puținele economii pe care le aveam.

I-am trimis prietenei mele cererea și CV-ul, iar în dimineața următoare am primit un telefon la 6:30 pentru un interviu în aceeași zi. Astăzi sunt angajată, iar salariul meu este aproape la fel ca cel pe care îl aveam cu șase ani înainte, atunci când mi-am părăsit fostul loc de muncă, unde lucrasem treizeci și trei de ani. Dumnezeu a auzit strigătul copilului Său în acea duminică dimineața. El lucrase în spatele scenei, punând lucrurile la punct, înainte ca eu să sun. Cu toată inima mea spun: „Îți mulțumesc, Doamne!”

Rugăciunea mea este ca mărturia mea să ajute pe cineva care așteaptă la coadă pentru binecuvântarea Sa. Aveți încredere în Dumnezeul nostru credincios! El este Cel care ne deschide calea.

Tu Te vei scula și vei avea milă de Sion; căci este vremea să Te înduri de el, a venit vremea hotărâtă pentru el.
Psalmii 102:13

Experiența mea școlară din copilărie a fost uneori dificilă, deoarece am fost un copil care a înflorit târziu. Eram la egalitate cu colegii mei – cu excepția dezvoltării fizice specifice unei femei. Cât de mult tânjeam după acele repere feminine și așteptam cu mare nerăbdare să pot fi ca celelalte fete, care purtau sutiene și păreau să aibă cu ce să le umple. Am fost agresată pentru ceva asupra căruia nu aveam niciun control. Îmi amintesc că o doamnă de la biserică mi-a spus: „Ești o fată drăguță, dar pieptul tău este prea plat. Dacă n-ar fi așa…” Acest lucru a fost rostit în prezența altora, iar unul dintre colegii mei de sex masculin a preluat ștafeta și a alergat de colo-colo, numindu-mă „piept de găină” pentru tot restul acelei după-amiezi de Sabat. Eram atât de conștientă de lipsa mea în acest departament, încât în clasele a șaptea și a opta am început să-mi umplu sutienul cu șosete și șervețele.

Când a sosit momentul stabilit de biologia și genetica mea, am început să observ câteva schimbări frumoase în corpul meu. Nu mai aveam nevoie să-mi umplu sutienul cu șosete și șervețele.

Mi-am dat seama că este încă posibil să faci greșeli de adolescent ca adult. Fac acest lucru ori de câte ori mă compar cu succesul aparent al altora, neacceptând unicitatea momentului ales de Dumnezeu pentru viața mea. Uneori, cedez tentației de a mă preface pentru a mă integra. Interiorizarea rănirii provocate de comparațiile subtile ale criticilor este o altă greșeală.

Să nu cădem în această capcană a dușmanului. Ca femei ale lui Dumnezeu, știm că fiecare dintre noi este unică. Nu trebuie să ne comparăm căile și scopurile noastre cu ale altora. 2 Corinteni 10:12 ne spune că oamenii care fac aceste lucruri nu sunt înțelepți. Trebuie să evităm să ascultăm orice fel de glume care intimidează și să ne concentrăm în schimb asupra promisiunilor pe care Dumnezeu ni le face. O femeie înțeleaptă are încredere că viața și scopul ei sunt unice și așteaptă momentul potrivit al lui Dumnezeu.

Ai fost supărată că Dumnezeu nu ți-a oferit la timp ceea ce crezi că îți lipsește? Colegii tăi se căsătoresc, au copii, pleacă la școală, au succes? Amintește-ți că, la timpul stabilit, Dumnezeu te va binecuvânta în felul Său unic! Zonele cândva sterile din viața ta vor deveni roditoare și vor crește frumos în dragostea Sa. Ai încredere în timpul Lui perfect pentru tine!