Categorie: Devoțional Femei

Și nu știți ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viața voastră? Nu sunteți decât un abur, care se arată puțintel și apoi piere.
Iacov 4:14

A fost primul telefon Android pe care l-am primit cadou de la o prietenă. L-am îndrăgit enorm timp de doi ani. Într-o noapte, l-am pus la încărcat, iar dimineața următoare nu s-a mai aprins. În cele din urmă, un tehnician mi-a explicat că bateria nu mai funcționează. Telefonul, care cu o seară înainte părea perfect funcțional, era acum mort. Pur și simplu.

Mi-am amintit de o conversație pe WhatsApp cu un prieten. „Hei, cum te mai simți cu stomacul?” am întrebat. Puțin mai târziu, mi-a apărut o notificare și am deschis conversația – șocul a fost imens. „Bună, sunt nepotul lui. Din păcate, a murit subit ieri după-amiază.” Imediat m-am cufundat într-un val de durere, negare, furie și depresie. Inima mi s-a prăbușit într-o tristețe adâncă. Prietenul meu nu mai era. Pur și simplu. Era un prieten extraordinar. Puteam vorbi cu el despre orice subiect de sub soare. Ne plăcea să schimbăm videoclipuri amuzante și glume. Când am revăzut istoricul conversațiilor noastre, am observat că ultimul mesaj de la el fusese cu o zi înainte. Mi-a fost greu să accept că cineva cu care vorbisem și râsesem cu o zi în urmă nu mai era. Pur și simplu.

Nu ne obișnuim niciodată cu cât de brusc poate viața să se schimbe sau să se sfârșească. Chiar și vestea morții neașteptate a unor persoane pe care nu le cunoaștem personal ne șochează și ne întristează. Textul din Iacov 4:14 ne amintește că viața este ca un abur. Nimic în viață nu este garantat. Așa cum telefonul meu părea bine, și totuși nu s-a mai aprins dimineața, la fel mulți oameni par sănătoși, merg la culcare și nu se mai trezesc. Bateria inimii lor cedează. Pur și simplu. De aceea trebuie să prețuim fiecare zi și să trăim pentru Dumnezeu. Psalmii 90:12 ne îndeamnă să „ne numărăm bine zilele”, să conștientizăm cât de scurtă este viața și să trăim cu înțelepciune.

Răsfoind alte conversații cu prietenul meu, am descoperit un sfat pe care mi-l dăduse: „Bucură-te de fiecare moment. Nu trăi cu mânie, ură, regrete sau orice altceva care îți fură bucuria clipei pe care ți-o oferă bunul Dumnezeu. Viața se trăiește cel mai frumos bucurându-te de fiecare moment.” Vreau să aplic această înțelepciune în viața mea: viața este doar un abur, așa că voi alege să trăiesc pentru Dumnezeu și să mă bucur de fiecare clipă. Rugăciunea mea este ca și voi să faceți la fel.

Domnul este aproape de cei cu inima frântă și-i mântuiește pe cei cu duhul zdrobit.
Psalmii 34:18

Anul în care mama noastră a împlinit nouăzeci și trei de ani a fost un an dificil pentru mine și frații mei. La două săptămâni după aniversarea ei, a acuzat dureri abdominale severe. Un CT a relevat o tumoare malignă la baza colonului ascendent. Coerentă și lucidă, a luat singură toate deciziile privind îngrijirea și a semnat consimțământul pentru intervenția chirurgicală. A trecut cu bine prin operație, dar complicațiile pulmonare i-au curmat viața trei săptămâni mai târziu.

Am putut vorbi cu ea pe FaceTime cât timp a fost în spital și, urmărind evoluția ei, ne rezervaserăm deja biletele pentru data estimată a externării. Am fost devastați de pierderea ei înainte să putem ajunge acasă. Pierderea unei mame este de nedescris. Ea era liantul întâlnirilor de familie. Plănuisem deja o aniversare specială pentru cei nouăzeci și cinci de ani ai ei, iar copiii, nepoții și strănepoții se pregăteau pentru un eveniment care nu avea să mai aibă loc.

După moartea ei, m-am închis în durerea mea. Când instructorul Școlii de Sabat m-a rugat să comentez studiul, am refuzat să vorbesc – ceea ce nu-mi stătea în fire. Singura activitate din afara casei pe care am continuat-o a fost să-mi predau mai departe cursurile celor de la Asistență medicală. Aceasta a devenit alinarea și mângâierea mea în lupta cu depresia. Împărtășirea scenariilor clinice inspirate de cazul mamei mele a fost modul meu de a-mi exprima durerea și pierderea, iar studenții au învățat să analizeze situațiile clinice pe baza dovezilor.

Elisabeth Kübler-Ross a identificat cele cinci etape ale durerii ca fiind: negarea, furia, negocierea, depresia și acceptarea. Prin harul și mila lui Dumnezeu, am ajuns să accept pierderea, dar mi-a fost cumplit de dor să mai vorbesc cu mama. Pavel scrie: „Pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus” (Filipeni 4:7).

Sunt recunoscătoare pentru toate lucrurile bune pe care mi le-a dat Dumnezeu: părinți credincioși, care acum se odihnesc în Isus, și speranța glorioasă a dimineții învierii, când Isus Își va primi toți copiii acasă. Atunci vom spune: „M‑am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința lui Isus.” În acea zi nu va mai fi durere, nici lacrimi. Maranatha!

Este spre binele meu că m-ai smerit, ca să învăț orânduirile Tale.
Psalmii 119:71

În urmă cu aproape cinci ani, postul meu din administrația bisericii a fost desființat, la jumătatea mandatului. A fost o perioadă extrem de dificilă. Poziția fusese provocatoare, iar eu am făcut tot ce am putut, cu foarte puțin ajutor din partea echipei cu care lucram. Chiar și după atâția ani, durerea mai reapare uneori.

Lucrurile s-au înrăutățit atunci când, la trei ani după acel episod, funcția mea de conducere departamentală a fost și ea desființată. Îți poți imagina ce am simțit? Cu rănile primei concedieri încă nevindecate, a doua concediere a redeschis totul și m-a lăsat din nou sângerând emoțional.

M-am simțit rănită, furioasă și dezamăgită. Deși am încercat să înțeleg de ce se întâmplă toate acestea, am rămas tristă și confuză. Tocmai când credeam că știu ce fac în acel rol, încotro mă îndrept și când devenisem încrezătoare în vocea mea, m-am simțit zdrobită. Am plâns mult. Am mers mult pe jos. M-am rugat mult.

Ajungem în prezent. Acum, cu avantajul retrospecției, pot înțelege mai bine ce a vrut să spună David în textul de mai sus: „Este spre binele meu că m-ai smerit.” Nu a fost plăcut, dar a fost spre binele meu. Dumnezeu a îngăduit să fiu smerită ca să pot învăța lecții mai profunde despre dragostea, răbdarea și înțelepciunea Sa. Asta m-a ajutat să aflu lucruri importante despre mine însămi și despre ce înseamnă să fii lider. Am învățat lecții despre umilință, despre disponibilitatea de a fi învățată, despre iertare și despre cum să iei decizii dificile.

Se pare că nu putem învăța unele lecții esențiale decât dacă trecem printr-o formă de suferință. Cum aș fi putut să înțeleg cu adevărat ce trăiește altcineva dacă n-aș fi trecut și eu printr-o experiență similară? Sunt recunoscătoare pentru decizia pe care am luat-o chiar în prima zi după concediere. În timp ce mergeam pe jos, cu lacrimile șiroind, am spus: „Aleg să-i iert pe cei care au luat această decizie. Sunt dispusă să merg prin această vale împreună cu Dumnezeu, știind că El va face totul să lucreze spre binele meu.”

Deși a durat mult să mă vindec, și pentru ca mintea și inima mea să cânte același cântec, privind în urmă recunosc: a fost bine pentru mine că am fost smerită.

Treci prin suferință? Ai încredere în Dumnezeu. El va face ca totul să lucreze spre binele tău. A făcut-o pentru mine.

Nu vă îngrijorați de nimic, ci, în orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri! Și pacea lui Dumnezeu… vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus.
Filipeni 4:6,7

Într-o duminică, iarna trecută, m-am trezit și I-am mulțumit lui Dumnezeu că sunt în viață, dar, sincer, mă simțeam copleșită și frustrată. Lucrurile mergeau foarte prost și, ca să fie totul și mai greu, amândouă mașinile aveau probleme, mașina de spălat dădea și ea rateuri, iar lista continua.

Am decis să Îi spun Domnului toate problemele mele, inclusiv faptul că, în afară de fiul nostru, nimeni din familie nu avea un loc de muncă. Am hotărât să mă rog în fiecare oră, începând de la nouă dimineața, până când va veni un răspuns. Și exact asta am făcut.

Pe la ora 15, Duhul mi-a spus: „Roagă-te acum!” Am ascultat și, după rugăciune, am rămas câteva minute în liniște, meditând. La ora 15:02, a sunat telefonul. Am ezitat puțin, dar apoi am răspuns. Spre surprinderea mea, era o prietenă la care mă gândisem cu o săptămână înainte. Am vorbit puțin, apoi ea mi-a spus: „Ai fi interesată să te întorci în domeniul juridic? O prietenă de-a mea caută pe cineva cu experiență. Dacă te interesează, trimite-mi datele tale, ca să te pot recomanda.” Fără să ezit, am spus: „Da!”

Surorilor, acela a fost Dumnezeu care a răspuns în locul meu, pentru că eu îmi spusesem că nu voi mai lucra niciodată cu un alt avocat. Lucrasem treizeci și trei de ani în ultimul meu loc de muncă și consideram că a fost de ajuns în acea profesie. I-am trimis prietenei mele informațiile, iar a doua zi, luni, înainte de ora 6:30 dimineața, am primit un telefon pentru un interviu. Persoana care m-a intervievat mi-a pus câteva întrebări, apoi mi-a spus: „Nu mai am nevoie de alte întrebări, pentru că inima îmi spune că tu ești persoana potrivită pentru acest post.” Astăzi, acea persoană este șefa mea.

Astăzi, la puțin peste un an de atunci, încă sunt angajată, conduc biroul și primesc aproape același salariu ca înainte de a pleca din vechiul loc de muncă, în urmă cu șase ani. Mă bucur de binecuvântările Domnului. Rugăciunea mea este ca această mărturie să încurajeze pe cineva care așteaptă propria binecuvântare. Dumnezeu are în vedere ce e mai bun pentru noi și e mai mult decât dispus să ne binecuvânteze. Continuă să ai încredere – binecuvântările vor veni. Dumnezeu acționează întotdeauna la timp, iar El ne sprijină.

Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Și când găsește un mărgăritar de mare preț, se duce de vinde tot ce are și-l cumpără.
Matei 13:45,46

Mărgăritarele mă fascinează. Este uimitor cum o stridie poate transforma un grăunte de nisip într-o perlă albă, minunată. Acoperă elementul acela iritant urât și nedorit în straturi și straturi de sidef, până când ia naștere o perlă perfectă.

Este cu atât mai emoționant faptul că Isus ne spune o parabolă despre un negustor care găsește cea mai prețioasă perlă pe care a văzut-o vreodată și vinde tot ce are pentru a cumpăra această bijuterie unică. Mărgăritarele sunt diferite de celelalte pietre prețioase, care provin din roci. Perlele se nasc în inima stridiei și se formează ca răspuns la durere și disconfort – ca un balsam protector.

Am văzut cum provocările și tragediile din viața mea au fost învelite în straturi și straturi de dragoste incredibilă din partea lui Dumnezeu, astfel încât acum am ajuns să le văd ca pe niște perle prețioase și frumoase. O pierdere de sarcină, cinci ani de boală gravă, o tragedie îngrozitoare și pierderea unui loc de muncă atunci când soțul meu a fost mutat pe neașteptate ca pastor în Scoția… toate acele lucruri care, la momentul respectiv, se simțeau ca niște cioburi de sticlă în sufletul meu, s-au transformat în timp în daruri extrem de prețioase pentru mine. Din ele au luat naștere câteva dintre cărțile mele, empatia, o diplomă în terapie de familie și formarea necesară pentru a transforma cea mai timidă fată din școală în directoare la nivel de Divizie pentru lucrarea cu familiile.

Dumnezeu ne vede pe fiecare dintre noi ca pe niște perle prețioase. Isus a renunțat la tot ce avea ca să vină și să ne salveze. A făcut un ocol lung ca să găsească o femeie samariteană marginalizată, cu o viață plină de complicații, suferință și durere. Mesia căuta perla unei femei rănite, care putea fi transformată doar prin harul Său plin de iubire. Și, deși ea venise la fântână căutând apă, dorința ei cea mai adâncă era pentru Mărgăritarul de mare preț.

Așa arată Împărăția lui Dumnezeu – un negustor care caută o perlă. Isus este încă Mărgăritarul de mare preț. El este Perla noastră, și noi suntem perlele Lui de mare preț. El toarnă peste noi iubirea și mila Sa, iar și iar, acoperindu-ne durerea, strat după strat și transformându-ne în nestematele Sale prețioase, care reflectă caracterul Lui iubitor și plin de har.

Domnul, Dumnezeul lor, îi va scăpa în ziua aceea ca pe turma poporului Său, căci ei sunt pietrele cununii împărătești, care vor străluci în țara Sa.
Zaharia 9:16

Ai văzut vreodată un bijutier în timp ce lucrează? Eu am un prieten care este tăietor de pietre prețioase. Odată, am avut ocazia să-i vizitez atelierul și să-i admir lucrările. Când am intrat în sala lui de prezentare, mi s-a deschis o lume cu totul nouă. Vitrinele erau frumos decorate cu pietre prețioase: jasp, safir, topaz, ametist, lapis lazuli și multe altele. Aveau forme și mărimi diferite, iar unele erau montate în aur, platină sau alte metale prețioase. Lumina din vitrine făcea pietrele să strălucească la maximum. A fost incredibil.

Am vorbit despre caracteristicile unice ale pietrelor, despre locurile în care se găsesc și despre cum sunt aduse la lumină. Nu mai văzusem niciodată așa ceva. Apoi, l-am rugat să-mi arate o piatră neprelucrată. Am mers în atelierul lui și am observat imediat o diferență: încăperea era plină de praf și murdărie, ca un atelier obișnuit. Totul părea banal. Pe rafturi erau cutii pline cu pietre brute, colțuroase, gri, urâte, fără niciun fel de frumusețe. Am fost puțin dezamăgită.

Dar apoi a scos o piatră dintr-o cutie. Tot nu vedeam nimic special la ea. A început să lucreze cu grijă: a tăiat piatra, a șlefuit-o pe o parte, a ajustat-o din alt unghi, a mai tăiat câte puțin pe ici-colo. Mi s-a părut că nu avea niciun plan, dar curând am văzut cum piatra aceea urâtă și neregulată s-a transformat într-o bijuterie strălucitoare. A fost uimitor!

Și deodată am înțeles. Dumnezeu, Artistul și Bijutierul suprem, taie, modelează și șlefuiește. El nu vede piatra brută, fără valoare. Nu, El vede bijuteria perfectă pe care o formează cu blândețe și răbdare. El știe că, într-o zi, voi fi în vitrina Lui. Noi ne uităm la defectele noastre, la slăbiciuni, temeri și lipsuri de sfințenie, dar Dumnezeu vede bijuteria transformată de atingerea Sa divină.

Încă trăim în atelierul prăfuit al Bijutierului, așteptând ziua când Isus Se va întoarce, „Îmi vor fi o comoară deosebită” (Maleahi 3:17). Atunci, în sala Sa glorioasă de prezentare, vom străluci ca nestematele Lui prețioase pentru totdeauna!

Eu am încredere în bunătatea Ta, sunt cu inima veselă din pricina mântuirii Tale.
Psalmii 13:5

De-a lungul timpului și în orice loc, oamenii L-au căutat întotdeauna pe Dumnezeu. Bărbații tind să Îl caute pe Dumnezeu în momente mărețe și impunătoare, echivalând experiența divină cu adrenalina unei cuceriri. Ei gândesc în termeni grandioși, monumentali, uriași și spectaculoși și transferă acest mod de gândire și asupra vieții lor devoționale. Au nevoie de tunete; au nevoie de prezența impunătoare a Celui Atotputernic ca să-i zguduie.

Dar, așa cum fiecare fiică a Evei a învățat de-a lungul generațiilor, Dumnezeu Își arată cel mai adesea măreția în moduri simple, atunci când ne însoțește în treburile zilnice și în sarcinile aparent banale ale vieții. Dumnezeu Își întâlnește fiicele la chiuveta din bucătărie, așteaptă lângă masa de călcat, lângă mașina de spălat sau chiar lângă vasul de toaletă și chiuveta din baie – oriunde ne aflăm. El știe că suntem ocupate și că adesea ne simțim invizibile. Dumnezeu știe că avem nevoie de prezența și grija Lui tandră, pentru că suntem epuizate de grija față de ceilalți, pe lângă responsabilitățile de afară.

Nu avem nevoie de ceva spectaculos, ci de Păstorul blând, care Își iubește și îngrijește oile, mai ales pe cele cu miei. Avem nevoie de dragostea Stăpânului nostru, care nu are nici prejudecăți, nici aroganță. Avem nevoie de învățăturile Mântuitorului nostru, care se aplică în viața noastră și ne dau puterea de a duce la capăt lista zilnică de sarcini. Avem nevoie de ochii Lui veghetori asupra noastră și să știm că, dacă nimeni altcineva nu observă, El o face.

Tânjim după revenirea Mântuitorului nostru. Tânjim după o pauză de la stresul acestei lumi. Dorim să fim în prezența Celui care ne ridică din țărână și ne înalță bărbia cu o demnitate blândă. Avem nevoie de Isus, fără îndoială. Și, deși auzim adesea despre minunile și măreția Sa, sunt atât de recunoscătoare că Acela care poate potoli furtuna stă lângă mine – spălând vasele cu mine, în timp ce cânt imnuri în semn de recunoștință pentru puterea de a merge mai departe.

Dar tu, prietena mea? Ai nevoie de El? Atunci roagă-L pe Dumnezeu să-Și arate grija și călăuzirea în fiecare moment al zilei – și ține-te strâns de El. Să ne agățăm de El mai presus de orice. Maranatha!

Pentru că Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut.
Luca 19:10

Eu și soțul meu, Jerry, locuiam în Lamar, Colorado (SUA), în primul nostru district pastoral după ce am terminat seminarul. Jerry era plecat o zi întreagă cu vizite pastorale. Eu am rămas acasă cu cei doi copii ai noștri și cu un alt băiețel – fiul unor membri din biserică –, care venise să se joace cu băiatul nostru. Cei doi băieței, de patru și cinci ani, se jucau pe un teren viran chiar peste drum de casa noastră. Stăteam pe o stradă înfundată, fără trafic, iar ei săpau bucuroși în niște grămezi de pământ.

Am încercat să-i supraveghez cât mai bine, în timp ce aveam grijă și de bebeluș. La un moment dat, am aruncat o privire pe fereastră și nu i-am mai văzut pe terenul viran. Am început să-i caut prin curte și prin vecinătate. Aveam o singură mașină, iar pe atunci nu existau telefoane mobile, așa că a trebuit să aștept să vină Jerry acasă ca să putem căuta mai departe. Am sunat-o pe mama băiețelului venit în vizită, care a început și ea să-i caute, și, în cele din urmă, am anunțat poliția. Și ei s-au alăturat căutărilor. Pe măsură ce se apropia seara și o furtună prognozată începea să se instaleze, poliția a dat un anunț la radio.

Un pastor din altă confesiune a auzit anunțul și s-a hotărât să se alăture căutării. Nu a trecut mult și a zărit doi băieței care se potriveau descrierii din anunț. Se jucau fericiți în curtea unei biserici. I-a adus acasă la niște părinți extrem de ușurați! Explicația lor? Aveau nevoie de o lopată din garajul celuilalt băiat. Faptul că trebuiau să meargă aproape un kilometru și să traverseze un drum aglomerat nu i-a oprit. Și, desigur, ar fi fost o idee grozavă să-mi spună despre planul lor!

Povestea asta îmi amintește de parabola spusă de Isus despre păstorul care își caută oaia pierdută (Luca 15:1–7) și de aceste cuvinte: „Cu cât este mai întunecată și mai furtunoasă noaptea și cu cât drumul este mai periculos, cu atât este mai mare neliniștea păstorului și cu atât mai stăruitoare căutarea lui” (Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 187). Nimic altceva nu contează până când mielul pierdut este în siguranță în staul. Felul în care m-am simțit când i-am văzut pe acei doi băieței teferi și nevătămați mă ajută să înțeleg, măcar puțin, cum Se simte Isus, Păstorul cel bun, când una dintre oile Lui se întoarce în siguranță acasă. El spune: „Bucurați-vă împreună cu Mine, căci Mi-am găsit oaia care era pierdută” (Luca 15:6).

Căci El este Dumnezeul nostru și noi suntem poporul pășunii Lui, turma pe care o povățuiește mâna Lui.
Psalmii 95:7

Oile sunt menționate de peste 500 de ori în Biblie. Începând cu Geneza 13, aflăm că Abel era păstor. Mai târziu, în același capitol, citim despre Avraam și Lot, care aveau turme numeroase. Iacov era un păstor priceput, ale cărui turme trebuiau să fie și ele mari, având în vedere că zece dintre fiii săi păzeau oile tatălui lor. Regele David a fost mai întâi un băiat păstor, cel care a scris îndrăgitul psalm al păstorului.

Datoria păstorilor din vechime era să-și țină turmele împreună, să le protejeze de prădători și să le conducă în vremea tunsului oilor. Păstorii își pășteau oile, călăuzindu-le spre pășuni bune și fiind tot timpul cu ochii în patru pentru plantele otrăvitoare.

Privim oile ca pe niște creaturi blânde și supuse, dar ele sunt și foarte fricoase și timide. Oile au un instinct social extrem de puternic, care le permite să creeze legături strânse unele cu altele. Sunt animale care au mulți prădători, iar singurul lor mecanism de apărare este fuga. Separarea de turmă le provoacă stres și panică, însă sunetul vocii păstorului le liniștește imediat. Deoarece înțeleg rolul unui păstor bun, mă bucur că Isus este Păstorul meu, pentru că El mă asigură în Ioan 10:14: „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, și ele Mă cunosc pe Mine.”

Recent, în timp ce conduceam prin sud-estul Australiei de Sud, am văzut mii de oi păscând. Fusese o ploaie puternică și în adânciturile pământului se formaseră bălți mari. De două ori am văzut oi înțepenite în apă, incapabile să se miște din cauza lânii îmbibate cu apă. Altădată, am văzut o oaie împotmolită în noroi. Unde era păstorul lor?

Păstoritul s-a schimbat de pe vremea Bibliei, dar Păstorul care ne conduce nu Se schimbă niciodată. Numele Lui este Isus, Cel care Și-a dat viața pentru mine – una dintre oile Lui rătăcitoare. „Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic. El mă paște în pășuni verzi și mă duce la ape de odihnă… Nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine” (Psalmii 23:1,2,4; subliniere adăugată).

Bunul Păstor este și Păstorul tău.

Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre!
Matei 11:29

Primul verset pe care l-am învățat pe de rost a fost Matei 5:5: „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul.” Dar acest verset m-a nedumerit toată viața. Ce înseamnă să fii blând? Nu cunoșteam pe nimeni pe care să-l pot descrie astfel, ca pe un exemplu viu. Cel puțin, nu până de curând.

La sfârșitul anului trecut, am primit prin poștă o carte devoțională. Nu o comandasem, așa că m-am întrebat cum de am primit-o. La școala unde lucrez, primim uneori cărți cadou. M-am gândit că poate era un dar din partea instituției. Dar, când am întrebat și alți profesori, niciunul nu primise o astfel de carte. I-am spus și prietenei mele celei mai bune, care a fost la fel de nedumerită ca mine până când, câteva săptămâni mai târziu, m-a luminat entuziasmată.

„Ai primit cartea pentru că povestea ta este publicată în ea!” A continuat: „Verificam lista autorilor, care e pe ultima pagină, și ți-am găsit numele. Se pare că editura trimite câte un exemplar tuturor autorilor, și, cum tu ești autoare, ți-au trimis și ție unul.”

Când am deschis cartea la sfârșit, într-adevăr, am văzut numele meu. Am fost în culmea fericirii. Le-am arătat povestea soțului meu, colegilor, copiilor mei și am anunțat cu entuziasm: „Am o poveste publicată în această carte!” Eram atât de mândră de mine și de această realizare minunată. Era prima dată în viața mea când numele și povestea mea apăreau într-o carte. Ce emoție!

Apoi, m-am gândit la prietena care îmi arătase acel lucru. Ea fusese cea care m-a ajutat să scriu și să trimit povestea. Avea două povestiri publicate în aceeași carte. Nu doar atât, dar publicase deja mai multe cărți – una cu peste cincizeci de povestiri și alta care era deja în lucru la editură. Și totuși, niciodată nu s-a lăudat. Nu era mândră, arogantă sau centrată pe sine. Era modestă, umilă și extrem de săritoare. Ea este cea mai bună prietenă a mea.

În acel moment, am înțeles ce înseamnă cu adevărat să fii blând. Aveam în fața mea un exemplu viu. Îți mulțumesc, Isuse, pentru blândețea Ta și pentru că mi-ai oferit un model viu care s-o reflecte!