Autor: razva

Domnul a venit, S-a înfăţişat şi l-a chemat ca şi în celelalte dăţi: „Samuele,
Samuele!” Şi Samuel a răspuns: „Vorbeşte, căci robul Tău ascultă”. (1 Samuel
3,10).
Ai auzit vreodată vocea şoptită a Duhului Sfânt şi n-ai luat-o în seamă?
Urmarea – totul merge greşit şi, mai târziu, te gândeşti: O, vai! De ce nu
am ascultat?
Cartea 1 Samuel descrie istoria unui bătrân şi a doi fii răi care nu au
ascultat de Domnul, precum şi a unui băieţel care a ascultat. Cu toate că
existau avertizări puternice din partea lui Dumnezeu, aceia care trebuiau
să-şi schimbe viaţa nu au făcut-o.
4. Citeşte 1 Samuel 2,12 – 3,18. Ce contrast apare evident aici între cei care
ascultă de Dumnezeu şi cei care nu ascultă?
______________________________________________________________
______________________________________________________________
Fiii lui Eli erau preocupaţi de cu totul altceva decât lucrarea pe care le-o
încredinţase Dumnezeu. Şi chiar când, după ce a auzit ce dorea Dumnezeu,
Eli le-a vorbit fiilor lui, se pare că, în afară de a le vorbi, nu a mai făcut nimic
altceva. Iar fiii lui nu erau deloc dispuşi să supună toate amănuntele vieţii
lor voinţei lui Dumnezeu. Ce contrast faţă de tânărul Samuel!
Predicatorul Stanley Charles arată cât este de important să ne cultivăm
receptivitatea faţă de vocea lui Dumnezeu, prin ceea ce el numeşte „trecerea
în poziţia neutră”. El spune: „Duhul Sfânt… nu vorbeşte de dragul
de a transmite informaţii. El vorbeşte pentru a primi răspuns şi ştie când
lucrurile de pe agenda noastră ne ocupă aproape întreaga atenţie, astfel
încât este o pierdere de vreme să încercăm să susţinem contrariul. Când
situaţia stă astfel, adeseori El rămâne tăcut şi aşteaptă ca noi să devenim
suficient de neutri faţă de acele lucruri, încât să-L putem auzi şi, în cele din
urmă, să-I dăm ascultare.” – Charles Stanley, The Wonderful Spirit-Filled
Life, pag. 179, 180.
Ce crezi că vrea să spună Stanley prin „suficient de neutri”? Când te
gândeşti la deschiderea ta faţă de Dumnezeu, care sunt acele lucruri care te
împiedică cel mai adesea să devii „suficient de neutru, încât să-L auzi şi, în
cele din urmă, să-I dai ascultare”? Ce trebuie să faci, ca să cultivi receptivitatea
faţă de vocea lui Dumnezeu şi hotărârea de a asculta de îndemnurile Sale?

Mulţi creştini caută în mod sincer să cunoască voia lui Dumnezeu pentru
viaţa lor. „Dacă aş şti care este voia lui Dumnezeu pentru viaţa mea, aş
jertfi totul pentru El.” Dar uneori, chiar şi după ce I-am promis lui Dumnezeu
acest lucru, tot nu înţelegem clar care este voia Sa. Motivul acestei
confuzii poate fi găsit în Romani 12,1.2. Pavel arată cum putem cunoaşte
voia lui Dumnezeu şi subliniază un aspect important: dacă vrei să ştii care
este voia lui Dumnezeu, mai întâi trebuie să jertfeşti!
2. Citeşte Romani 12,1.2. Cum spune Pavel că putem „deosebi bine voia lui
Dumnezeu”? Care sunt condiţiile?
1. Care trebuie să fie motivaţia? „pentru ……………………….” (vers.1)
2. Ce trebuie să facem? „să aduceţi ………………………………………” (vers. 1).
3. Ce trebuie înnoit? ………………………….. (vers. 2).
Numai mintea înnoită poate înţelege cu adevărat voia lui Dumnezeu.
Dar această înnoire implică, mai întâi, moartea faţă de eu. Nu a fost suficient
ca Domnul Isus doar să sufere pentru noi, ci a trebuit să moară. La
fel trebuie să se întâmple şi cu noi.
3. Roagă-te ca Duhul Sfânt să-ţi arate acele domenii ale vieţii tale în care
nu ai „murit” complet. La ce lucruri îţi cere Duhul Sfânt să renunţi, ca să
poţi deveni „o jertfă vie” pentru Dumnezeu?
______________________________________________________________
Atunci când, în anumite domenii ale vieţii, nu am murit complet faţă de
noi înşine, Dumnezeu îngăduie ca aceste domenii să ne fie aduse în atenţie
prin încercări. Dar suferinţa nu ne ajută doar să ne vedem păcatul, ci şi să
înţelegem mai bine cum a renunţat Isus la Sine pentru noi. Elisabeth Elliot
scrie: „Noi ajungem să ne predăm inima cu cele mai profunde dorinţe
ale ei atunci când ajungem să înţelegem crucea… propria experienţă a
crucificării, deşi incomparabil mai mică decât a Mântuitorului nostru, ne
oferă totuşi ocazia de a începe să-L cunoaştem prin părtăşia la suferinţele
Sale. Prin orice formă a suferinţei pe care o experimentăm personal, El
ne cheamă la părtăşie.” – Elisabeth Elliot, Quest for Love (Grand Rapids,
Mich.: Fleming H. Revell, 1996), pag. 182
Citeşte Romani 12,1.2 şi roagă-te pentru înţelegerea şi aplicarea acestor
versete la viaţa ta. Gândeşte-te la lucrurile la care trebuie să renunţi, ca să poţi
deveni o jertfă. Cum te ajută aceasta să înţelegi suferinţele cu care S-a confruntat
Isus pentru tine, pe cruce? Cum te ajută aceasta să intri în părtăşie cu Isus
şi cu suferinţele Sale?

1. Ce mesaj important pentru noi găsim în Filipeni 2,5-9?
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
Cultura contemporană ne îndeamnă pe toţi să ne cerem şi să ne susţinem
drepturile. Lucrul acesta este bun şi, de cele mai multe ori, aşa ar
trebui să fie. Dar, aşa cum s-a întâmplat în cazul Domnului Isus, voia lui
Dumnezeu poate să ne ceară să renunţăm de bunăvoie la drepturile noastre,
ca să-I slujim Tatălui, având în minte veşnicia şi Împărăţia lui Dumnezeu.
Acest proces, al renunţării la drepturi, poate fi dificil şi neplăcut şi
poate crea nişte condiţii asemănătoare creuzetului sau cuptorului de foc
al încercărilor.
Să urmărim cum a procedat Isus (Fil. 2,5-8). Aceste versete descriu
trei paşi pe care i-a urmat Isus în a Se supune voinţei Tatălui. La început,
Pavel ne aminteşte şi ne îndeamnă, totodată: „Să aveţi şi voi atitudinea lui
Hristos Isus” (vers. 5, trad. NIV).
Ca să ne poată mântui, Domnul Isus a renunţat la egalitatea sa cu
Tatăl şi a venit pe pământ, luând asupra Sa forma şi limitele naturii umane
(vers. 6, 7).
El nu a venit ca un om măreţ şi plin de glorie, ci ca un serv, ca un slujitor
al celorlalte fiinţe omeneşti (vers. 7).
Ca serv, Isus nu a trăit o viaţă lungă şi liniştită, ci „S-a făcut ascultător
până la moarte”. Nici măcar moartea nu I-a fost nobilă sau glorioasă, ci
„S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (vers. 8).
În ce domenii ale vieţii este acest exemplu al lui Isus un model pentru noi?
Dacă drepturile şi egalitatea sunt bune şi trebuie să fie apărate, cum îţi explici
faptul că, uneori, este nevoie să renunţăm la ele? În ce fel ne ajută versetul 9 să
înţelegem logica supunerii faţă de voinţa Tatălui?
Roagă-te ca Duhul Sfânt să-ţi arate care dintre drepturile la care ţii şi pe
care ţi le aperi s-ar putea să fie o piedică în calea supunerii tale faţă de voinţa
Domnului Isus, în slujirea familiei, a bisericii şi a semenilor. În ce măsură
eşti dispus să suporţi dificultăţile şi neplăcerile pe care le-ar implica o slujire
eficientă faţă de cei din jur?

Dupa cum vezi acest site este…inactiv.

Daca crezi ca poti ajuta la mentinerea lui, prin publicarea zilnica a studiului biblic, te rog sa faci un comentariu la acest articol. Vei fi contactat in cel mai scurt timp de catre administrator.

Iti multumesc!

Această căsătorie părea să meargă din rău în mai rău. Cu toate că soţia lui Samson şi-a „trădat” soţul, nu este greu să-i înţelegem teama. În definitiv, nu trebuie decât să ne gândim ce ameninţaseră cei din neamul ei că-i vor face ei şi familiei ei (Jud. 14,15). Poate că ar fi trebuit să-i spună lui Samson ce se întâmplase şi să-i ceară ajutorul şi protecţia. Oricum, acest mariaj neinspirat nu a durat prea mult. Mai întâi, Samson s-a mâniat. Apoi şi-a părăsit soţia. Aceste atitudini au pregătit terenul pentru suferinţa care avea să vină.

6. Ce motiv este dat pentru întoarcerea lui Samson la soţia lui? Jud. 15,1. Ce ne spune lucrul acesta cu privire la Samson?
______________________________________________________________
Oricât de mult ar vrea cineva să dea o tentă pozitivă motivului lui Samson, textul arată clar că acesta a fost mânat mai mult de pofta trupească, decât de dorinţa de reconciliere maritală. Dar, indiferent care a fost motivul, este evident că lui Samson nu i-a făcut plăcere să descopere că soţia lui fusese dată în căsătorie altcuiva. Se pare că şi atunci căsătoria era la fel de pervertită ca şi acum.

7. Ce ne spune reacţia lui Samson cu privire la caracterul său? Jud. 15
______________________________________________________________
Aşa cum demonstrează acţiunile pe care le-a săvârşit la aflarea veştii că soţia lui s-a căsătorit cu altcineva, Samson avea o fire violentă. Şi poate că, într-adevăr, îşi iubea soţia şi s-a mâniat că ea era acum cu un alt bărbat. Şi uciderea filistenilor, puţin mai târziu, este posibil să fi fost tot urmarea dragostei pe care i-o purta soţiei lui. Sau poate că Samson a acţionat dintr-un simţământ de vinovăţie, dându-şi seama că fapta lui, incendierea câmpurilor, îi condusese pe aceştia la crimă. Indiferent care au fost motivele, s-a produs multă suferinţă care ar fi putut fi evitată, dacă Samson nu s-ar fi lăsat stăpânit de emoţii şi de pasiuni.
Mânios pe soţia lui, Samson pleacă imediat. Imaginează-ţi însă ce s-ar fi întâmplat, dacă el ar fi fost milos şi ar fi iertat-o. Cât de diferite ar fi fost lucrurile! Ia-ţi timp să stai la piciorul crucii şi să înţelegi că iertarea îţi este asigurată prin Domnul Isus. Apoi, aplică aceeaşi iertare la prima persoană care îţi provoacă mânia.

Citeşte din Patriarhi şi profeţi, de E. G. White, capitolul „Încercarea credinţei”.

„Acesta nu a fost primul caz în care Avraam a prezentat-o pe Sara drept sora lui. S-ar părea că aceasta era practica lui obişnuită, dar că, până aici, Egiptul fusese singurul loc unde şiretlicul a dat naştere la necaz. Anii de reuşită în folosirea aceleiaşi minciuni, care trecuseră de la acea amară experienţă cu Faraon, îl făcuseră pe Avraam să uite lecţia de strictă corectitudine…Oricum ar fi fost, timpul naşterii seminţei făgăduite se apropia cu grăbire… iar Satana a profitat de slăbiciunea lui Avraam pentru a dejuca planul divin.” – Comentariul biblic AZŞ, vol. 1, pag. 341

„În vremea aceasta avem nevoie de o credinţă ca a lui Avraam pentru a lumina întunericul care se adună în jurul nostru, ascunzând dulcea lumină a iubirii lui Dumnezeu şi pipernicind creşterea spirituală. Credinţa noastră ar trebui să fie plină de fapte bune, deoarece credinţa fără fapte este moartă.” – Ellen G. White, The Faith I Live By, pag. 115

Întrebări pentru discuţie

1. Parcurgeţi în cadrul grupei răspunsurile date la întrebarea finală a studiului de marţi. Ce puteţi învăţa unul de la celălalt?

2. Împărtăşiţi-vă unii altora cum priviţi faptul că, în ciuda greşelilor lor şi a lipsei de înţelepciune de care au dat dovadă uneori, Avraam şi Sara sunt, totuşi, prezentaţi ca nişte exemple de credinţă. Ce speranţă descoperiţi aici, care vă poate ajuta să-i încurajaţi pe cei care simt că au greşit prea mult şi că Dumnezeu nu-i mai primeşte?

3. Cei care doresc pot să povestească o situaţie în care au simţit că trebuie să facă un sacrificiu mare pentru Dumnezeu. Ce puteţi învăţa din experienţa lor?

4. Greşeala cu Agar a provocat multă suferinţă în familie. Cum puteţi ajuta acele familii despre care ştiţi că suferă din cauza greşelilor făcute de părinţi?

Rezumat:
Lipsa de credinţă a lui Avraam şi a Sarei este scoasă în evidenţă de repetarea greşelilor, atunci când caută un înlocuitor pentru moştenitorul făgăduit, când mint şi când râd de făgăduinţa Domnului. Ei nu au fost nişte oameni desăvârşiţi, dar L-au iubit pe Dumnezeu şi au ascultat de poruncile Lui. Astfel, ei sunt cu adevărat nişte modele de credinţă.

9. Citeşte Geneza 22. Ce lecţie importantă, cu privire la credinţă şi la preţul
credinţei, poţi învăţa din această istorie?
______________________________________________________________

Canaaniţii practicau de secole sacrificarea copiilor. Moloh şi Chemoş, zeii naţionali ai amoniţilor şi ai moabiţilor, cereau să le fie sacrificaţi copii în foc. În jurul anului 800 î.Hr., asirienii îşi sacrificau copiii zeului Adramelec.
Deşi este atât de revoltător, obiceiul descoperă credincioşia acestora faţă de zeul căruia i se închinau. Niciun părinte nu poate renunţa uşor la copilul său, pentru a-l da să fie ars. Şi totuşi, practica aceasta trebuie privită ca fiind extrem de egoistă, deoarece sacrifică viaţa unui copil neajutorat, în folosul părinţilor lui. Atunci când s-a văzut în situaţia de
a fi înfrânt în luptă (2 Împ. 3,27), Meşa, împăratul Moabului, l-a adus ca jertfă pe cel care trebuia să fie moştenitorul tronului. Israeliţii aveau să se confrunte cu acest obicei atunci când se pregăteau să intre în Ţara Făgăduită. Citeşte în Leviticul 18,21 instrucţiunile speciale pe care le dă Dumnezeu în legătură cu această practică. Observă în 2 Împ. 16,3 cât de
extinsă ajunsese să fie această practică în Israel şi în Iuda.

Probabil că Avraam stătea liniştit şi sigur în încrederea sa că Dumnezeu nu avea să-i ceară niciodată să facă ce făceau aceşti vecini păgâni ai săi, în închinarea lor la nişte zei falşi. Fiul său era darul lui Dumnezeu. Imaginează-ţi şocul pe care l-a suferit atunci când Dumnezeu i-a cerut să-l sacrifice şi imaginează-ţi ce trebuie să fi simţit, gândindu-se la momentul când avea să se întoarcă acasă, la Sara, cu mâinile pătate de sângele fiului lor! Cu toate acestea, Avraam cunoştea glasul lui Dumnezeu şi avea încredere în El. De fapt, el le spune slujitorilor lui: „ne vom întoarce la voi” (Gen. 22,5), gândindu-se că Dumnezeu avea să-l învie pe Isaac din morţi (Evr. 11,19).

Iacov îl foloseşte pe Avraam ca exemplu de credinţă şi de fapte. Iacov 2,22 subliniază elementul-cheie – că faptele şi credinţa merg împreună.

Nu suntem toţi chemaţi de Dumnezeu să facem asemenea sacrificii. Dar nişte sacrificii oricum trebuie să facem. Gândeşte-te cum ţi-ai trăit viaţa în anul care a trecut. Ce fel de alegeri ai făcut? Reflectă aceste alegeri o atitudine de supunere faţă de Dumnezeu? Dacă nu, ce schimbări ar trebui să faci?

„Şi Sarai a zis lui Avram: ’Asupra ta să cadă batjocura aceasta care mi se face! Eu însumi ţi-am dat în braţe pe roaba mea; şi ea, când a văzut că a rămas însărcinată, m-a privit cu dispreţ. Să judece Domnul între mine şi tine!’” (Gen. 16,5 – vezi şi Gen. 16,1-6; 21,8-13; Gal. 4,21-31).

Printre bogatele daruri pe care Avraam şi Sara le-au primit de la Faraon, când au fost în Egipt, erau şi numeroşi robi şi roabe (Gen. 12,16). Agar, slujnica Sarei, era o egipteancă şi este posibil să fi fost una dintresclavele pe care li le dăduse Faraon în dar.

7. Când şi-a dat seama că este însărcinată, Agar a privit-o cu dispreţ pe stăpâna ei. În ce fel a fost copiată această atitudine, mai târziu, de fiul ei? Gen. 21,9
______________________________________________________________

Sara a fost cea dintâi care şi-a dat seama de greşeala pe care o făcuse, dându-şi roaba să-i fie concubină soţului ei. Aceasta ajunsese ca un ghimpe în relaţia lor, iar noua stare de lucruri le adusese tuturor numai necazuri şi amărăciune. Ismael avea în jur de şaptesprezece ani atunci când a fost înţărcat Isaac (la aproximativ trei ani). Acea ocazie, în care el fusese dat deoparte, l-a determinat pe Ismael să râdă de Isaac. Nu era un râs de bucurie, ci unul ironic, batjocoritor (cuvântul ebraic este metzahek). Sara a început să simtă prezenţa lui ca pe o ameninţare şi a insistat ca mama-sclavă şi fiul ei să fie alungaţi. Dumnezeu a fost de acord cu aceasta (Gen. 21,12).

8. Cu toate că Pavel nu menţionează numele Sarei sau pe cel al lui Agar, este evident că la ele face referire în Noul Testament. Ce simbolizează apostolul prin aceste două femei? Gal. 4,21-31
______________________________________________________________

În continuare, Pavel adaugă că aceia care încearcă să obţină mântuirea prin fapte se află în robie spirituală şi încearcă să-i persecute pe cei care îşi bazează mântuirea pe credinţă şi pe har şi care sunt liberi.

Ce poţi face, în viaţa de fiecare zi, pentru a-ţi spori încrederea în Dumnezeu şi pentru a evita astfel deciziile dezastruoase la care te-ar putea conduce necredinţa?

4. Care a fost răspunsul lui Avraam la făgăduinţa care i-a fost făcută? Gen. 17,15-17
______________________________________________________________

5. Care a fost o altă reacţie imediată a lui, faţă de această făgăduinţă? Gen. 17,18. De ce a reacţionat atât de firesc în faţa cuvintelor clare ale lui Dumnezeu?
______________________________________________________________

Avraam a trăit o sută şaptezeci şi cinci de ani (Gen. 25,7). Sara a murit la vârsta de o sută douăzeci şi şapte de ani (Gen. 23,1). Fiul lor, Isaac, a trăit o sută optzeci de ani (Gen. 35,28). Respectând proporţia, era ca şi cum astăzi Avraam şi Sara ar fi fost trecuţi de cincizeci de ani când această făgăduinţă le-a fost repetată. Astfel, nu este deloc surprinzător că Avraam s-a aruncat cu faţa la pământ şi a râs atunci când Dumnezeu i-a repetat făgăduinţa că li se va naşte un copil. Peste foarte puţină vreme, trei vizitatori cereşti au venit la Avraam şi, în timp ce mâncau ce le pregătise Sara, unul dintre ei a spus că fiul promis avea să se nască peste un an (Gen. 18,10). Ca toate femeile beduine, Sara stătea deoparte, astfel încât să nu fie văzută, dar să poată auzi. Atunci când a auzit cuvintele oaspetelui (vers. 12), ea se afla chiar la intrarea în cort şi a râs în sinea ei. Nu a râs de bucurie, ci era un semn al necredinţei.

6. Cu toate că Sara a minţit în răspunsul pe care I l-a dat Domnului, care a fost motivul pentru care râsese? Gen. 18,11.12

În Rom. 4,19, Pavel spune că Sara, din punct de vedere fizic, trecuse mult de vârsta când ar fi putut da naştere unui copil. Atunci când a fost întrebată, ea a încercat să-şi ascundă necredinţa în spatele unei minciuni. Dar minciuna nu şi-a atins scopul, astfel că discuţia s-a încheiat într-un mod cât se poate de jenant pentru ea.

Atunci când, după Cuvântul lui Dumnezeu, copilul făgăduit s-a născut, Avraam i-a pus numele Isaac, adică „el râde” (Gen. 17,19). Cuvântul Yitzhak denotă sunetul emis de un râs puternic, în hohote. „Şi Sara a zis: ’Dumnezeu m-a făcut de râs: oricine va auzi, va râde de mine’” (Gen. 21,6).

Scrie un paragraf despre lecţia pe care o putem învăţa de la Avraam şi Sara. Împărtăşiţi răspunsurile în cadrul grupe.

Cu toate că erau copiii lui Terah, Avraam şi Sara nu aveau şi aceeaşi mamă. Atunci când Dumnezeu l-a chemat să-şi părăsească încă o dată căminul, unul dintre motivele de îngrijorare ale lui Avraam a fost în legătură cu frumoasa lui soţie. Nu putea avea încredere în moralitatea păgânilor, astfel că i-a spus Sarei, care era soţia lui şi pe jumătate sora lui, să declare, oriunde mergeau, că îi era doar soră, nu şi soţie (Gen. 20,12.13).

3. Ce motive avea Avraam să îi ceară Sarei să mintă? Cât de reale şi de ogice erau? De ce crezi că a manifestat patriarhul o asemenea lipsă de redinţă? Gen. 12,11-13
______________________________________________________________

În perioadele de foamete, canaaniţii mergeau adesea în Egipt, unde ogoarele erau udate de Nil. Călătoria aceasta nu era făcută cu scopul de a cumpăra alimente, ci de a se aşeza acolo pentru o vreme (Gen. 12,10).

Totuşi, evitarea pericolului de a muri de foame aducea cu sine un alt pericol. Deşi Sara era trecută de şaizeci de ani, frumuseţea ei încă mai făcea multe capete să se întoarcă. Temerile lui Avraam erau îndreptăţite. Egiptenii au considerat frumuseţea ei suficient de izbitoare, ca să îl intereseze pe Faraon. Este greu să ne imaginăm cum ar fi putut spera Avraam să iasă din această situaţie fără minciună.

Dumnezeu a intervenit, trimiţând plăgi asupra lui Faraon (vers. 17), iar Faraon a redat-o fără întârziere pe Sara soţului ei, mustrându-l, totodată, pe Avraam, pentru că îl indusese în eroare. Astfel, Avraam a descoperit că etica egiptenilor era superioară eticii sale şi că lipsa lui de încredere în Dumnezeu fusese neîntemeiată.

Şi totuşi, Avraam şi Sara au uitat această lecţie. Deşi trecuse multă vreme de atunci – sau tocmai de aceea – cei doi au repetat greşeala (Gen. 20,2).

Te-ai aflat vreodată într-o situaţie în care ai simţit că trebuie să minţi pentru a ieşi din încurcătură? Aminteşte-ţi ce s-a întâmplat. Care a fost cursul evenimentelor care te-au adus în acea situaţie? Care a fost rezultatul minciunii tale? Ce te-a determinat să manifeşti o asemenea lipsă de credinţă? Ce lecţii ai învăţat atunci, care te-ar putea feri să repeţi vreodată acea greşeală?