Să asculte însă și înțeleptul și își va mări știința.
Proverbele 1:5
Studiul meu recent despre asediul de cincizeci și unu de zile al Sectei davidienilor, în 1993 (Waco, Texas), mi-a reconfirmat cât de important este să asculți. Prin ascultare activă, respect și metode blânde, echipa de negociere a FBI-ului a obținut eliberarea a treizeci și cinci de peroane, dintre care douăzeci și unu de copii. Dar, după ce negocierile au fost preluate de o echipă tactică mai agresivă, nu a mai fost eliberată nici măcar o singură persoană. Știm că acea poveste s-a încheiat cu focuri de armă și decese inutile.
Și noi putem negocia situații de criză minore prin ascultare activă. A fi auzit și înțeles liniștește sufletul. Când cineva ne ascultă, începem să simțim că neliniștea sufletească se potolește, se calmează și începe să dispară. Textul din Iacov 1:19 ne sfătuiește să fim „grabnici la ascultare, înceți la vorbire, zăbavnici la mânie”. Dumnezeu ne spune să ascultăm înainte de a vorbi, dar noi inversăm această ordine. Piatra de căpătâi a ascultării este meditația, a repeta ceea ce ai auzit cu cuvintele tale, ceea ce ți s-a spus. Într-o zi am găsit o grămadă de vase în chiuvetă. Am mărșăluit în dormitorul fiicei mele adolescente, gata să îmi apăr dreptul. „Spui că mă iubești, dar lași un morman de vase în chiuvetă. Dacă nu le speli tu, în cele din urmă le voi spăla eu și mă voi simți ca o menajeră!”
„Mama, nu îmi place când pui lucrurile așa!” Corpul ei a trecut pe modul apărare, vocea ei striga că se simțea rănită. Dintr-odată mi-am amintit de fetița ale cărei lacrimi i le-am șters de atâtea ori. Trebuia să existe o cale mai bună. Apoi mi‑am amintit de ascultarea reflectivă!
Am întrebat-o calm: „Deci, te deranjează când spun asta?” Ea a dat din cap. „Ce anume te deranjează?” am continuat eu. Mi-a spus că nu dorea ca eu să mă simt ca o servitoare – sau să pun la îndoială dragostea ei pentru mine. Ea a recunoscut că deși nu o arăta întotdeauna, mă iubea cu adevărat.
S-a întâmplat ceva uimitor când i-am redat cuvintele ei filtrul meu. Umerii fetei cu obrajii roșii s-au lăsat în jos, acum nu mai erau încordați în jurul gâtului.
La final am spus: „Îmi pare rău, dragă. Trebuie să schimb modul în care fac lucrurile. Voi face tot ce pot să nu interpretez greșit neglijența ta ca fiind o lipsă de dragoste. Este bine așa?”
„Mulțumesc, mama. Ai dreptate. Sunt neglijentă. Voi schimba acest lucru.” Așa a și făcut – și funcționează.
