Mult urâta cască de înot
Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor Diavolului.
(Efeseni 6:11)
Obişnuiam adesea să înot, când eram copil. Deşi uram să port casca de înot, regulile de la piscină şi cele ale mamei spuneau că trebuie să port şi aşa am făcut. Dar când am atins vârsta adolescenţei, am jurat: „Nu mai port în viaţa mea cască de înot. Niciodată în viaţa mea!”
Am lucrat apoi ca salvamar în tabere – fără cască de înot. Mai târziu, l-am învăţat pe fiul meu să înoate – tot fără cască. Au urmat ani de urcat pe munte în vacanţe şi programe încărcate, în care, ca exerciţiu fizic, mai mult am mers pe jos, nu am înotat. Când am devenit bunică, durerea de la un genunchi cu artrită m-a făcut să încep din nou înotul.
Trecuseră câţiva ani de când nu mai intrasem într-o piscină şi nu înotasem niciodată cu lungimi de bazin, aşa că mi-am cumpărat ochelari de înot – primii pe care i-am avut vreodată – ca să-mi pot deschide ochii sub apă şi să mă asigur că sunt pe culoarul care trebuia. Astfel înarmată, mi-am intrat repede în mână. Înot pe spate, fluture, bras. N-aveam nicio problemă, dar ţinta mea era să înot un kilometru – 40 de lungimi de bazin – în fiecare zi şi mi-ar fi luat mult dacă nu foloseam şi stilul liber. Nu ştiu cum se face, dar niciodată n-am stăpânit acest stil de bază. În loc să-mi sincronizez braţele cu respiraţia, loveam apa de patru ori, mă opream, respiram şi aşa mai de parte. În felul acesta, nu reuşeam niciodată să dobândesc îndemânarea şi rezistenţa necesare ca să înot un kilometru pe zi.
Am exersat încontinuu, dar de câte ori întorceam capul ca să iau o gură de aer, părul, deşi era tuns scurt, mă deranja. M-am uitat la celelalte femei. Toate care înotau acolo, şi la toate vitezele, foloseau căşti de înot. În sfârşit, m-am hotărât să fac şi eu la fel şi mi-am cumpărat o cască de înot de un roşu-aprins. Era ieftină şi foarte uşoară şi, din prima zi în care am purtat-o, am putut dintr-odată să respir mai bine când înotam stilul liber. Ceea ce urâsem toată viaţa devenise deodată folositor şi important.
Mă simţeam din ce în ce mai mult în elementul meu în piscină şi am început să observ echipamentul auxiliar pe care-l foloseau unii înotători: aripioare şi chiar mănuşi cu mai mult material ţesut în ele, care îi ajutau să se mişte prin apă cu mai multă forţă.
Şi ochelarii, şi casca de înot mi-au fost de mare ajutor. Mă întrebam cât de eficientă aş fi fost, cu fiecare mişcare, cu fiecare lovitură, dacă aş fi purtat toate elementele echipamentului de înot.
Cât de puternice am deveni dacă ne-am pune la lucru toată puterea spirituală şi am folosi toată armura lui Dumnezeu – adevărul, neprihănirea, pacea, credinţa, mântuirea şi Cuvântul Său.
DENISE DICK HERR
Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO
