Etichetă: Studiul 1 (Trimestrul IV 2021)

 

 

„Pe scurt, susțin că dragostea lui Dumnezeu (corect înțeleasă) se află în centrul unei dispute cosmice și că angajamentul lui Dumnezeu de a iubi oferă un motiv suficient, din punct de vedere moral, pentru ca Dumnezeu să permită răul, cu ramificații semnificative în ce privește înțelegerea providenței divine ca operând în cadrul a ceea ce eu numesc «reguli de legământ ale angajamentului ».” – John Peckam, Theodicy of Love: Cosmic Conflict and the Problem of Evil (Grand Rapids, Baker Academic, MI, 2018), p. 4

 

„Pentru Moise, Aaron, Caleb și Iosua, hotărârea că Israel nu trebuia să intre în Canaan decât peste patruzeci de ani a fost o dezamăgire amară; și totuși, ei au primit decizia divină fără să murmure. Dar aceia care s-au plâns de felul cum Se purtase Dumnezeu cu ei și care au spus că se întorc în Egipt au plâns și s-au văitat când le-au fost luate binecuvântările pe care le disprețuiseră. S-au întristat fără rost, iar acum Dumnezeu le dădea motiv să plângă. Dacă s-ar fi jelit pentru păcatul lor atunci când le-a fost arătat cu credincioșie, această sentință n-ar fi fost pronunțată, dar ei se jeleau pentru că sufereau pedeapsa; întristarea lor nu era pocăință și, astfel, nu se putea obține o schimbare a sentinței.” – Ellen G. White, „Patriarhi și profeți”, p. 392

 

 

 

 

„Vom face tot ce a zis Domnul!” (Exodul 19:8); vezi și Exodul 24:3; 24:7). Deși, fără îndoială, poporul lua în serios cuvintele acestea de fiecare dată când le rostea, istoria sacră ne arată că, din păcate, acțiunile copiilor lui Israel le-au contrazis în repetate rânduri declarațiile și angajamentele. Cu toate că erau poporul ales, cu toate că intraseră de bunăvoie în legământ cu Domnul, ei nu și-au făcut partea, care, în realitate, se rezuma la un singur lucru.

 

6. Care era partea esențială care-i revenea lui Israel în cadrul legământului?

 

Exodul 19:4,5

„4 ‘Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. 5 Acum, dacă veţi asculta glasul meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu…”.

 

Chemarea de a asculta de Dumnezeu, de a păzi Legea Lui, nu era legalism atunci mai mult decât este acum (vezi Matei 7:24-27; Ioan 14:14; Iacov 2:20; Romani 6:11,12); și totuși, din nou și din nou, copiii lui Israel au dat greș în a-și împlini partea din cadrul înțelegerii.

 

Într-adevăr, mai înainte, chiar în fața priveliștii muntelui Sinai, ei căzuseră într-o apostazie cruntă (vezi Exodul 32:1-6). Din nefericire, se pare că lipsa de credincioșie a reprezentat mai mult regula decât excepția și, astfel, în loc să intre imediat în Țara Promisă, ei au pribegit prin pustie patruzeci de ani.

 

7. Care era consecința pe care trebuia să o suporte poporul pentru că refuzase să asculte de Domnul?

 

Numeri 14:28-35

„28 Spune-le: ‘Pe viaţa Mea’, zice Domnul, ‘că vă voi face întocmai cum aţi vorbit în auzul urechilor Mele! 29 Trupurile voastre moarte vor cădea în pustia aceasta. Voi toţi, a căror numărătoare s-a făcut, numărându-vă de la vârsta de douăzeci de ani în sus, şi care aţi cârtit împotriva Mea 30 nu veţi intra în ţara pe care jurasem că vă voi da-o s-o locuiţi, afară de Caleb, fiul lui Iefune, şi Iosua, fiul lui Nun. 31 Pe copilaşii voştri însă, despre care aţi zis că vor fi de jaf, îi voi face să intre în ea, ca să cunoască ţara pe care aţi nesocotit-o voi. 32 Iar cât despre voi, trupurile voastre moarte vor cădea în pustie. 33 Şi copiii voştri vor rătăci patruzeci de ani în pustie şi vor ispăşi astfel păcatele voastre, până ce toate trupurile voastre moarte vor cădea în pustie. 34 După cum în patruzeci de zile aţi iscodit ţara, tot aşa, patruzeci de ani veţi purta pedeapsa fărădelegilor voastre, adică un an de fiecare zi, şi veţi şti atunci ce înseamnă să-Mi trag Eu mâna de la voi. 35 Eu, Domnul, am vorbit! În adevăr, aşa voi face acestei rele adunări, care s-a unit împotriva Mea; vor fi nimiciţi în pustia aceasta şi în ea vor muri’.””

 

Atunci, ca și acum, neascultarea se manifestă nu numai printr-o răzvrătire fățișă (deși se întâmplă și așa), ci, adesea, și prin refuzul de a ne încrede în ce ne spune Dumnezeu! Ce a făcut ca acest păcat să fie și mai grav în dreptul lui Israel a fost că, așa cum le-a reproșat chiar Dumnezeu, toți acești oameni văzuseră „cu ochii lor slava Mea și minunile pe care le-am făcut în Egipt și în pustie și totuși M-au ispitit de zece ori acum” (Numeri 14:22). În ciuda a tot ce văzuseră și trăiseră în viața lor, ei au refuzat în continuare să asculte de Domnul și să ia în stăpânire țara, în ciuda făgăduinței lui Dumnezeu că aveau să reușească (Numeri 13–14).

 

Gândește-te la ce este scris mai sus, și anume că neascultarea derivă dintr-o lipsă de încredere în Cuvântul lui Dumnezeu. De ce este adevărat acest lucru și cum putem să învățăm să ne încredem mai mult în Dumnezeu?

 

 

 

 

Ce experiență a fost ieșirea din Egipt și tot ce a implicat ea, de la sângele de pe stâlpii ușilor din Egipt până la succesiunea de întâmplări dramatice de la Marea Roșie! Fără îndoială că ea a lăsat o impresie asupra acelora care au trăit-o, căci Domnul a zis: „Ați văzut ce am făcut Egiptului și cum v-am purtat pe aripi de vultur și v-am adus aici la Mine” (Exodul 19:4).

 

De ce a realizat Dumnezeu această salvare uluitoare și dramatică, scoțând un popor din mijlocul altui popor? După cum însuși Moise le-a spus: „A fost vreodată vreun dumnezeu care să fi căutat să ia un neam din mijlocul altui neam, prin încercări, semne, minuni și lupte cu mână tare și braț întins, și cu minuni înfricoșate, cum a făcut cu voi Domnul, Dumnezeul vostru, în Egipt și sub ochii voștri?” (Deuteronomul 4:34)

 

5. De ce a chemat Dumnezeu poporul să iasă din Egipt?

 

Exodul 19:4-8

„4 ‘Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. 5 Acum, dacă veţi asculta glasul meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; 6 Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel’.” 7 Moise a venit de a chemat pe bătrânii poporului şi le-a pus înainte toate cuvintele acestea, cum îi poruncise Domnul. 8 Tot poporul a răspuns: „Vom face tot ce a zis Domnul!” Moise a spus Domnului cuvintele poporului”

 

Este foarte simplu: Dumnezeu i-a chemat afară din Egipt pe evrei, adică pe descendenții patriarhilor – Avraam, Isaac și Iacov. Și cu acești descendenți, Domnul a făcut un legământ, în virtutea căruia ei aveau să fie, într-adevăr, „ai Mei [în engl. un tezaur deosebit] dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu” (Exodul 19:5). Relația aceasta a fost esențială în cadrul legământului.

 

Totuși, ideea de apartenență sau de „tezaur special” ar putea fi foarte ușor înțeleasă greșit (și așa a și fost). Statutul lor de popor special nu deriva din ceva care să fi fost sfânt sau neprihănit în ei înșiși, ci se datora harului lui Dumnezeu și adevărurilor minunate pe care El li le dăduse – adevăruri pe care trebuia ca ei să le urmeze și, în calitate de „împărăție de preoți”, să le transmită lumii.

 

Apoi, Dumnezeu le-a dat și niște condiții ale legământului (partea lor de împlinit din înțelegere, ca să zicem așa), Cele Zece Porunci (Exodul 20), iar abia după aceea legământul a fost ratificat. După ce a stropit cu sângele jertfelor un altar nou construit, Moise „a luat cartea legământului și a citit-o în fața poporului” (Exodul 24:7). Poporul a declarat din nou că avea să asculte.

 

„Și, într-adevăr, Moise, după ce a rostit înaintea întregului norod toate poruncile Legii, a luat sânge […] a stropit cartea și tot norodul și a zis: «Acesta este sângele legământului care a poruncit Dumnezeu să fie făcut cu voi»” (Evrei 9:19,20). Care este semnificația sângelui și de ce este ea atât de importantă, chiar și pentru noi, astăzi?

 

 

 

 

Avram (mai târziu numit Avraam) apare prima dată în genealogia din Geneza 11, care vine chiar după ce se menționează că oamenii au fost împrăștiați de la Babel.

 

3. Citește Geneza 12:1-3, unde este descrisă chemarea adresată de Dumnezeu lui Avram. Astăzi, când ne uităm înapoi în timp, după evenimentul crucii, după moartea lui Isus și după răspândirea Evangheliei, cum înțelegem ce promitea Dumnezeu să facă prin Avram?

 

Geneza 12:1-3

„Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. 2 Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. 3 Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.””

 

Multe secole mai târziu, apostolul Pavel, căutând să trateze erezia galatenilor, a menționat chemarea lui Avraam, demonstrând că aceasta este o expresie timpurie a ceea ce fusese dintotdeauna intenția lui Dumnezeu: să transmită lumii Evanghelia. „Înțelegeți și voi dar că fii ai lui Avraam sunt cei care au credință. Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe neamuri prin credință, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: «Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.»” (Galateni 3:7,8).

 

Chemarea lui Avraam a fost enunțată prima dată în Geneza 12; mare parte din restul cărții Geneza este istoria descendenților lui de sânge, un urmaș disfuncțional după altul, dând naștere, succesiv, la familii la fel de disfuncționale; și totuși, prin ei, în cele din urmă făgăduința avea să fie împlinită, atingând un moment crucial în chemarea lui Moise.

 

4. Citește Faptele 7:20-36, unde se află descrierea pe care o face martirul Ștefan despre Moise și despre ieșirea din Egipt. Cum se potrivește ea cu făgăduința inițială făcută de Dumnezeu lui Avram?

 

Faptele 7:20-36

20 Pe vremea aceasta s-a născut Moise, care era frumos înaintea lui Dumnezeu. El a fost hrănit trei luni în casa tatălui său. 21 Şi când a fost lepădat, l-a luat fiica lui Faraon şi l-a crescut ca pe copilul ei. 22 Moise a învăţat toată înţelepciunea egiptenilor şi era puternic în cuvinte şi în fapte. 23 El avea patruzeci de ani când i-a venit în inimă dorinţa să cerceteze pe fraţii săi, pe fiii lui Israel. 24 A văzut pe unul din ei suferind nedreptate, i-a luat apărarea, a răzbunat pe cel asuprit şi a omorât pe egiptean. 25 Credea că fraţii lui vor pricepe că Dumnezeu, prin mâna lui, le va da izbăvirea, dar n-au priceput. 26 A doua zi, când se băteau ei, Moise a venit în mijlocul lor şi i-a îndemnat la pace. ‘Oamenilor, a zis el, voi sunteţi fraţi, de ce vă nedreptăţiţi unul pe altul?’ 27 Dar cel ce nedreptăţea pe aproapele său l-a îmbrâncit şi i-a zis: ‘Cine te-a pus pe tine stăpânitor şi judecător peste noi? 28 Vrei să mă omori şi pe mine cum ai omorât ieri pe egiptean?’ 29 La auzul acestor vorbe, Moise a fugit şi s-a dus de a locuit ca străin în pământul Madian, unde a născut doi fii. 30 Peste patruzeci de ani, i s-a arătat un înger în pustia muntelui Sinai, în para focului unui rug. 31 Moise, când l-a văzut, s-a mirat de arătarea aceasta şi, pe când se apropia să vadă ce este, a auzit glasul Domnului, 32 care i-a zis: ‘Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov’. Şi Moise, tremurând, n-a îndrăznit să se uite. 33 Domnul i-a zis: ‘Scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care stai este un pământ sfânt. 34 Am văzut suferinţa poporului Meu, care este în Egipt, le-am auzit gemetele şi M-am pogorât să-i izbăvesc. Acum, du-te, te voi trimite în Egipt.’ 35 Pe acest Moise de care se lepădaseră ei, când au zis: ‘Cine te-a pus pe tine stăpânitor şi judecător?’ Dumnezeu l-a trimis ca stăpânitor şi izbăvitor, cu ajutorul îngerului, care i se arătase în rug. 36 El i-a scos din Egipt şi a făcut minuni şi semne în Egipt, la Marea Roşie şi în pustie, patruzeci de ani.

 

Într-o lume adâncită în ignoranță, în rătăcire și într-o lipsă generală de cunoaștere a adevărului (lucrurile nu s-au schimbat prea mult în peste trei mii de ani, nu-i așa?), Domnul a chemat din Egipt un popor, pe poporul Lui, sămânța lui Avraam. Prin ei, copiii lui Israel, El a căutat nu doar să păstreze cunoașterea adevărului despre El și despre planul de mântuire, ci și să răspândească această cunoaștere în tot restul lumii.

 

Astăzi, cum ne vedem pe noi, ca adventiști de ziua a șaptea, în raport cu restul lumii? Cu alte cuvinte, ce asemănări există între noi și Israelul antic? Ce responsabilitate implică această paralelă pentru fiecare din noi?

 

 

 

 

Aproape orice copil care merge la școală a auzit întâmplarea când lui Isaac Newton i-a căzut în cap un măr și, gata, Newton a descoperit gravitația. Că mărul a căzut sau nu cu adevărat în capul lui nu este un aspect esențial; important este că marea intuiție a lui Newton a fost să înțeleagă că aceeași forță care a făcut să cadă mărul (gravitația) ținea și Luna pe orbită în jurul Pământului, Pământul, pe orbită în jurul Soarelui ș.a.m.d. (și nici măcar nu a descoperit el gravitația; oricine a căzut vreodată deja aflase despre ea).

 

Acest lucru era important pentru că, timp de mii de ani, oamenii crezuseră că legile care guvernau cerurile erau diferite de legile care guvernau pământul. Newton a demonstrat că această convingere era greșită.

 

Deși contribuția lui Newton a fost în domeniul legii naturale, același principiu este valabil în dreptul Legii morale. Aceeași libertate, libertatea inerentă dragostei, care a condus la căderea lui Lucifer a condus și la căderea omului.

 

2. Următoarele versete vorbesc despre oameni perfecți, într-un mediu perfect, creați de un Dumnezeu perfect. Cum descoperă ele adevărul despre libertatea care caracterizează dragostea?

 

Geneza 2:16,17

„16 Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci, după plăcere, din orice pom din grădină, 17 dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.”

 

Geneza 3:1-7

„Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: ‘Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?’ ” 2 Femeia a răspuns şarpelui: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. 3 Dar, despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: ‘Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi’.” 4 Atunci, şarpele a zis femeii: „Hotărât că nu veţi muri, 5 dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. 6 Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el. 7 Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele.”

 

După cădere, lucrurile au mers din rău în mai rău, chiar până în punctul în care Domnul a zis despre om că „toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6:5). Și dacă gândurile oamenilor erau rele, cu siguranță erau rele și acțiunile lor, până când lucrurile s-au înrăutățit atât de mult, încât Domnul a distrus întreaga lume printr-un potop – într-un anumit sens, i-a dat omenirii șansa să o ia de la capăt, un fel de a doua creație. Totuși, după cum ne arată istoria turnului Babel (Geneza 11:1-9), oamenii încă păreau hotărâți să-L sfideze pe Dumnezeu. „Când a fost parțial terminat, o parte din turn a fost ocupat și folosit ca locuință pentru ziditori; alte încăperi, splendid mobilate și împodobite, au fost închinate idolilor lor. Oamenii se bucurau de succesul lor și slăveau pe dumnezeii de argint și de aur, ridicându-se împotriva Cârmuitorului cerului și al pământului.” – Ellen G. White, „Patriarhi și profeți”, p. 119

 

La sfârșitul unei zile, încearcă să-ți amintești cât mai multe dintre gândurile și ideile care ți-au trecut prin minte! Ce îți spun ele despre starea inimii tale?

 

 

 

 

1 Ioan 4:8 spune: „Dumnezeu este dragoste.” Oricât de simple ar fi aceste cuvinte, ideea din spatele lor este atât de profundă, încât abia putem pricepe implicațiile lor. Ele nu spun că Dumnezeu iubește, că arată dragoste sau că este o manifestare a dragostei, ci că Dumnezeu este dragoste. Dragostea este esența identității Lui. Ca ființe căzute, pur și simplu nu suntem în stare să pricepem pe deplin ce înseamnă „Dumnezeu este dragoste”.

 

Dar, cu siguranță, putem înțelege suficient încât să știm că este o veste foarte bună. Dacă, în loc de „Dumnezeu este dragoste”, ar fi spus „Dumnezeu este ură” sau „Dumnezeu este răzbunător” ori „Dumnezeu este indiferent”, această revelație despre El ar fi reprezentat pentru noi un motiv de îngrijorare.

 

Dragostea impregnează tot cosmosul, poate chiar mai mult decât o face gravitația. Dumnezeu ne iubește și noi, la rândul nostru, trebuie să-L iubim (vezi Deuteronomul 6:5; Marcu 12:30).

 

Totuși, dragostea, ca să fie dragoste, trebuie să fie oferită în mod liber. Dumnezeu nu poate forța dragostea; în momentul în care face acest lucru, nu mai este dragoste. Prin urmare, când Dumnezeu a creat în cer și pe pământ ființe inteligente și raționale, capabile să iubească, a existat întotdeauna riscul ca acestea să nu-L iubească, la rândul lor. Unele ființe au ales astfel și… iată originile a ceea ce noi cunoaștem ca fiind „marea luptă”.

 

1. De ce următoarele texte au logică doar în contextul libertății și al riscului pe care dragostea le implică?

 

Isaia 14:12-14

„12 Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! 13 Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; 14 mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt””.

 

Ezechiel 28:12-17

„12 „Fiul omului, fă un cântec de jale asupra împăratului Tirului şi spune-i: ‘Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: «Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. 13 Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. 14 Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. 15 Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. 16 Prin mărimea negoţului tău te-ai umplut de silnicie şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. 17 Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta. De aceea, te arunc la pământ, te dau privelişte împăraţilor”.

 

Apocalipsa 12:7

„Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei…”

 

Deosebit de profund este textul din Ezechiel 28:15, care arată că, deși acest înger, Lucifer, a fost o ființă desăvârșită, creată de un Dumnezeu desăvârșit, s-a găsit nelegiuire în el. Desigur, nu pentru că a fost creat cu acea nelegiuire. Dimpotrivă: fiind creat cu capacitatea de a iubi, Lucifer avea adevărata libertate morală și, în ciuda a tot ce îi fusese oferit („erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe”), acest înger a vrut mai mult. Un lucru a dus la un altul, până când a fost „război în cer”.

 

În unele locuri pot fi cumpărați câini-roboți, care ascultă întotdeauna comenzile – nu murdăresc covorul și nu rod mobila. Totuși, este posibilă o relație semnificativă cu un astfel de „câine”? Cum te poate ajuta răspunsul dat să înțelegi motivul pentru care Dumnezeu a creat ființe care puteau să-L iubească în mod liber, la rândul lor?

 

 

 

 

Text de memorat:

 

1 Ioan 4:8

„Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste”.

 

Desigur, cartea Deuteronomul nu a apărut într-un vid. Ca orice lucru în viață, Deuteronomul există într-un context; și, tot ca orice lucru în viață, acel context joacă un rol important în înțelegerea ei și a scopului pe care îl are.

 

S-a scurs multă istorie înaintea ei – o istorie care a explicat nu doar circumstanțele cărții în sine, ci și pe acelea ale lumii și ale mediului care i-au generat contextul. După cum ar fi greu să înțelegem scopul și funcția unui ștergător de parbriz în afara contextului unei mașini, tot astfel ar fi greu să înțelegem cartea Deuteronomul, mai ales în lumina subiectului nostru (Deuteronomul și adevărul prezent), în afara contextului în care a luat naștere.

 

Cineva a citit cartea Război și pace, a autorului rus Lev Tolstoi, în doar trei zile – o carte care are aproape o mie cinci sute de pagini. Când a fost întrebat despre ce era cartea, cititorul a răspuns: „Despre Rusia.”

 

Ca să acoperim în studiul unei săptămâni miile de ani de istorie înainte să ajungem la Deuteronomul ar însemna să facem cam același lucru. Dar, dacă ne concentrăm asupra elementelor de bază, putem vedea contextul de care avem nevoie pentru a înțelege cel mai bine această carte, atât de bogată în „adevărul prezent”.

 

 

Studiu la rând:

 

Biblia: 1 Corinteni 10 – 16
1. De ce anume îi îndemna Pavel să fugă pe „preaiubiții” săi frați din Corint?
2. De ce erau „mulți neputincioși și bolnavi” în biserica din Corint?
3. În ce scop râvneau credincioșii să aibă din belșug darurile duhovnicești?
4. Ce frate n-a voit să viziteze biserica din Corint, în ciuda insistențelor lui Pavel?

 

Ellen G. White: Evanghelizare, subcapitolul „Avertizări oportune” 
5. Când este muzica primită de Dumnezeu?