[vineri, 7 noiembrie]

 

 

Suplimentar: Ellen G. White, „Patriarhi și profeți”, cap. 45

 

„Păcatul mortal care a dus la nimicirea lui Acan se trăgea din lăcomie, unul dintre păcatele cele mai obișnuite și privite cu cea mai mare ușurătate. […]

 

Acan și-a recunoscut vinovăția, dar era prea târziu ca mărturisirea să-i mai fie de vreun folos. Văzuse oastea lui Israel întorcându-se înfrântă și descurajată de la Ai. Cu toate acestea, nu se înfățișase pentru a-și mărturisi păcatul. A văzut cum Iosua și bătrânii lui Israel se pleacă la pământ copleșiți de o durere atât de mare că nu putea fi exprimată în cuvinte. Dacă atunci și-ar fi recunoscut păcatele, ar fi dat oarecum dovadă de o pocăință adevărată, dar a tăcut. […] Cât de adesea se fac mărturisiri de felul acesta! Ce mare deosebire este între a recunoaște faptele după ce totul a fost dovedit și a mărturisi păcatul care este cunoscut numai de noi și de Dumnezeu! Acan nu și-ar fi recunoscut păcatul dacă nu ar fi sperat că, prin aceasta, putea înlătura urmările nelegiuirilor sale. Dar mărturisirea lui nu a servit la altceva decât să arate că pedeapsa este îndreptățită. El nu manifesta o căință adevărată, o adâncă părere de rău, o schimbare a minții și o scârbă față de păcat” (Ellen G. White, „Patriarhi și profeți”, p. 496-498).

 

 

Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO