Închinarea
iulie – august – septembrie
2011
„Şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul”
Unul dintre cele mai cunoscute pasaje biblice pentru adventiştii de ziua a şaptea este acesta: „Şi am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: «Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!»” (Apoc. 14,6.7). De obicei, studiem acest pasaj în contextul evenimentelor din zilele sfârşitului, însă el constituie fundamentul pentru tema studiului din acest trimestru: închinarea. În aceste versete, găsim chemarea la închinare şi, totodată, găsim temele-cheie care ne ajută să înţelegem ce este închinarea adevărată.
În primul rând, Ioan vede un înger care are o „Evanghelie veşnică”, Evanghelia legământului veşnic, vestea bună că Isus Hristos avea să vină, avea să ia asupra Sa trupul omenesc şi că, în acest trup, avea să moară ca Înlocuitor pentru păcatele lumii. De aceea, la temelia oricărei închinări, trebuie să se afle moartea lui Isus în locul nostru. Închinarea trebuie să fie răspunsul nostru faţă de lucrarea înlocuitoare a lui Hristos, care cuprinde nu numai jertfa de la cruce, ci şi lucrarea Sa neîntreruptă pentru noi în Sanctuarul ceresc (Evr. 8,1).
Apoi, Ioan ne îndeamnă să ne temem de Dumnezeu. Temerea de Dumnezeu şi dragostea faţă de Dumnezeu sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede: temerea de Dumnezeu înseamnă veneraţia şi respectul faţă de Acela care este Creator şi Răscumpărător, din partea noastră, ca fiinţe create şi răscumpărate. Când ne apropiem de El aşa cum ne apropiem de un prieten, Îl înjosim şi ne aşezăm într-o poziţie care nu ni se cuvine. Închinarea înseamnă să fim pătrunşi de un simţământ de respect şi de adorare faţă de Dumnezeul nostru, o atitudine care ne va da umilinţa şi dispoziţia de a ne preda Lui, atât de necesare pentru închinarea adevărată.
De asemenea, suntem îndemnaţi să Îi dăm slavă. Închinarea Îl are în centru pe Dumnezeu, nu pe noi. Trebuie să ne asigurăm că închinarea I se adresează Lui, nu oamenilor, culturii sau nevoilor personale. Noi ne închinăm lui Dumnezeu, nu nouă înşine; închinarea înseamnă să-I dăm slavă Lui, nu să ridicăm în slăvi muzica, cultura sau stilurile de închinare.
Suntem îndemnaţi să ne temem de Dumnezeu şi să-I dăm slavă. Din ce motiv? Fiindcă „a venit ceasul judecăţii Lui”. Hristos nu este doar Răscumpărătorul nostru, El este şi Judecătorul nostru, un Judecător care cunoaşte secretele cele mai întunecate ale sufletului nostru, un Judecător care pătrunde cu privirea în toate ungherele sufletului nostru. Când venim înaintea lui Dumnezeu să ne închinăm, trebuie să venim cu simţământul responsabilităţii pentru faptele noastre şi conştienţi că nu putem ascunde nimic de El, iar lucrul acesta ar trebui să ne apropie mai mult de jertfa de la cruce, singura noastră speranţă la judecată.
În final, suntem îndemnaţi să ne închinăm Creatorului. Creaţiunea este strâns legată de închinare, fiindcă toate convingerile noastre, fără nicio excepţie, se bazează pe faptul că Dumnezeu este Creatorul. Ne în chinăm Lui, fiindcă El este Creatorul, fiindcă El este Răscumpărătorul şi fiindcă El este Judecătorul. Creaţiunea, răscumpărarea şi judecata sunt strâns legate între ele, iar închinarea adevărată trebuie să fie adânc înrădăcinată în aceste adevăruri teologice obiective. Interesant este că, în Apocalipsa 14,7, găsim referiri la porunca Sabatului (Ex. 20,11), o zi legată inseparabil de închinarea adevărată la Dumnezeu.
Trimestrul acesta, vom studia despre închinare, şi ideile acestea vor apărea iar şi iar, deoarece ele constituie esenţa adevăratei închinări. La rândul ei, închinarea este un element central al „adevărului prezent” şi de aceea este bine să descoperim ce înseamnă să ne închinăm cu adevărat Singurului din toată creaţiunea care, în virtutea atributelor Sale, este vrednic de închinarea noastră.
Rosalie Haffner (Lee) Zinke a slujit, timp de mai mulţi ani, ca asistent pastoral (instructor de Biblie) în Collegeview, Sacramento Central, Battle Creek Tabernacle şi Hinsdale Church. De asemenea, ea a slujit până la pensionare împreună cu soţul ei, care a lucrat ca pastor timp de cinci sprezece ani, iar după aceea a fost capelan într-un spital.
„Cred, Doamne”, I-a zis el; şi I s-a închinat. (Ioan 9,38)
Istoria pământului, deși infimă în comparaţie cu veșnicia universului lui Dumnezeu, a adus o schimbare radicală în ceea ce privește viaţa și relaţiile dintre fiinţele create și Creator. Fiecare clipă din lumea noastră poartă amprenta gândurilor omului, a planurilor lui, a acţiunilor precum și a rezultatelor acestora: păcat şi dezastru ori, în puţine cazuri, pocăinţă și binecuvântare.
Cu toate acestea, există un fir roșu care traversează istoria universului din veșnicii, trece prin clipele palide ale existenţei planetei noastre și, la fel de important, va continua să existe veșnic – este dragostea.
„Dragostea nu va pieri niciodată.” (1 Corinteni 13, 8 )
Dragostea lui Dumnezeu se manifestă în mod continuu și necondiţionat, revărsând asupra tuturor creaturilor Sale o multitudine nesfârșită de binecuvântări: putere, viaţă, înţelepciune, sănătate etc. Iar răspunsul pe care cei drepţi îl oferă Dumnezeirii conţine dragoste, însă poartă un nume: închinare.
Înţeleasă deseori ca rugăciune, prosternare, consacrare, dedicare, închinarea reprezintă actul suprem prin care omul afirmă, înaintea martorilor văzuţi și nevăzuţi, că dragostea lui Dumnezeu nu a rămas fără răspuns, ci a declanșat în inima lui singura reacţie corespunzătoare: predarea, supunerea în faţa unui Dumnezeu desăvârșit.
Înainte de păcătuire, manifestarea dragostei către Dumnezeu – închinarea – era naturală, directă. Direcţionarea greșită a dragostei şi a închinării a dus la apariţia păcatului, transformându-l pe Lucifer în Satana.
Odată cu apariţia păcatului, închinarea a luat diverse forme. Poate că forma cea mai cunoscută este închinarea la sine, orientarea dragostei către propria persoană sau, într-un singur cuvânt, egoismul. Apoi, Satana a permis ca închinarea să se dezvolte în orice direcţie: către alte persoane („glas de Dumnezeu, nu de om” – Fapte 12, 22), către natură (Soare, Lună, stele etc. – Deuteronom 4,19), către personaje închipuite („zeităţi”: Dagon – Judecători 16,23) etc. Faţă de o singură închinare este el furios: închinarea în duh și în adevăr, înaintea Dumnezeului adevărat, de altfel singura închinare pe care o așteaptă și o „dorește și Tatăl” (Ioan 4,23).
Fiecare om are de dus o luptă, de făcut o alegere. Cui alegem să ne închinăm? „Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești” (Matei 4,10), răsună peste veacuri cuvintele Mântuitorului. Dar, din nefericire, de multe ori, oamenii iau seama la „toate aceste lucruri” pe care Satana încă le promite oricui, dacă vă veţi închina mie (Matei 4,8).
Pierzându-L din vedere pe Dumnezeu, deseori oamenii se întreabă care este adevărata închinare. Condiţia pentru a descoperi adevărul este una singură: căutarea sinceră după Adevăr.
„Oriunde se găsesc inimi deschise pentru a primi adevărul, Hristos este gata să le dea învăţătură. El le descoperă pe Tatăl şi închina rea plăcută Aceluia care citeşte inima.” – Ellen White, Hristos, Lumina lumii, p. 194
Având certitudinea acestei descoperiri, tot ce ne rămâne de făcut nouă şi familiilor noastre este să practicăm mereu închinarea, mani festarea dragostei către Dumnezeu:
„Dimineaţa şi seara, uniţi-vă cu copiii voştri în închinarea la Dumnezeu, citind Cuvântul Lui şi cântându-I laude.”– Ellen White, Îndrumarea copilului, pag. 523
Și astfel, zi de zi și Sabat de Sabat, putem începe să trăim veșnicia… încă de aici și de acum: „«În fiecare lună nouă și în fiecare Sabat, va veni orice făptură să se închine înaintea Mea», zice Domnul” (Isaia 66,23).
În acest nou trimestru, fie ca răspunsul consemnat de Scriptură: „«Cred, Doamne», a zis El și I s-a închinat” (Ioan 9,38) să reprezinte descrierea fiecărei zile trăite alături de Dumnezeu!
Ciprian Iorgulescu,
Şcoala de Sabat / Lucrarea Personală
Un proiect special pentru o vară specială
„Preotul Hilchia mi-a dat o carte.” (2 Împăraţi 22,10)
Prin anii 1450, un metalurgist german, înţelegând că tiparul cu blocuri de lemn implica mult timp și cheltuială, deoarece fiecare matriţă trebuia gravată de mână separat și nu avea mare durabilitate, a tras concluzia că blocurile metalice puteau fi produse mult mai repede, prin combinarea unor matriţe mici și refolosibile pentru fiecare literă în parte. Deși cunoșteau și foloseau deja, din secolele XII-XIII, tiparul cu litere mobile, coreenii și chinezii nu utilizau foarte mult presa fixă, din cauza complexităţii literelor lor, astfel că inventatorul tiparului a rămas cunoscut în istorie ca fiind Johannes Gutenberg (1398-1468).
Începând cu 23 februarie 1455, „Biblia lui Gutenberg” a intrat în producţie de masă. De atunci și până astăzi, și, cu siguranţă, până la încheierea timpului acestui pământ, Cuvântul lui Dumnezeu se va tipări, se va distribui, va fi oferit, primit, cercetat, crezut și trăit de mii de oameni.
Deși astăzi ni se poate părea banală, invenţia pe care și acum o ţineţi în mână – cartea – reprezintă doar una dintre binecuvântările pe care Dumnezeu le-a oferit oamenilor. Prin litere, silabe, cuvinte, propoziţii și fraze se transmit gânduri, idei, sentimente, trăiri și se transformă caractere, vieţi, destine.
Trecând dincolo de barierele impuse de oameni, Cuvântul lui Dumnezeu își găsește loc în inima oamenilor. Găsim peste tot în jurul nostru experienţe nenumărate care ne arată cum Biblia, alte cărţi spirituale, broșuri inspirate sau simple bucăţi de hârtie încărcate cu adevăr preţios transformă vieţi.
Pentru acest trimestru, Departamentul Școala de Sabat / Lucrarea Personală propune proiectul O vară ca la Carte, idee care îl încurajează pe fiecare membru, participant sau vizitator al bisericii, să ofere o carte unei persoane din afara bisericii. Cartea poate fi o Biblie, poate i un volum inspirat al autoarei Ellen White ori o carte ce prezintă un nou stil de viaţă din punct de vedere medical, social, familial.
Există o singură condiţie: cartea trebuie însoţită, înainte și după oferirea ei, de multă rugăciune. În felul acesta, Cuvântul „viu și lucrător” (Evrei 4,12) va ajunge acolo unde trebuie. Apoi, „îngerii lui Dumnezeu vor pregăti calea pentru aceste cărţi în inimile oamenilor”. – Ellen White, Evanghelizarea prin literatură, pag. 125 (Special Instruction Regarding Royalties, pag.7, 1899)
Poate că iniţiativa va fi considerată „neambiţioasă” ori poate că volumul ce va fi pregătit spre oferire nu va fi decât o simplă broșură sau revistă. În acest caz, pana inspirată are o solie pentru noi.
„Am o solie pentru tine. Trebuie să începi să tipăreşti un ziar mic şi să-l trimiţi oamenilor. Să fie mic la început; însă, pe măsură ce îl citesc, oamenii îţi vor trimite mijloacele necesare cu ajutorul cărora să poţi tipări, şi acesta va fi un succes încă de la început. Mi-a fost arătat că acest început mic se va transforma apoi în şuvoaie de lumină, care se vor răspândi peste tot în lume.” – Ellen White, Evanghelizarea prin literatură, pag. 1
Da, șuvoaiele de lumină nu pot porni ca torente, însă vor ajunge cu siguranţă peste tot în lume. Da, chiar dacă gestul nostru va i mic la început, pe măsură ce oamenii vor citi, cunoștinţa va crește, iar aceasta se va transforma într-o viaţă de succes încă de la început.
Demult, un logofăt a primit o carte. A ales să o citească singur. Înţele gând că se afla în faţa unui lucru sfânt, a ales să o citească și înaintea împăratului Iosia. Împăratul, mișcat profund de cuvintele Cărţii Legii din care citea Șafan, a acţionat imediat. Rezultatul – șuvoaie de lumină pentru el și pentru popor (2 Împăraţi 22).
Poate că nu ni se va descoperi niciodată cum au lucrat la inima omului rugăciunea noastră și cartea oferită. Avem însă asigurarea cerului că, într-o zi, asemenea Domnului Hristos, fiecare dintre noi „va vedea rodul muncii sufletului” său (Isaia 53,11). Iar atunci, împreună cu toţi cei mântuiţi, ne vom „înviora” de binecuvântarea veșniciei oferită tuturor.
Ciprian Iorgulescu,
Şcoala de Sabat / Lucrarea Personală
